marți, 22 decembrie 2009

Pe-a dreaptă!

Ca s-o spun pe-a dreaptă, La mulţi ani şi să fiţi iubiţi! Să vă aducă Moş Crăciun tot ce vă doriţi (dar şi mie, că doar n-oi fi scutit de don' doctor!) şi să ne vedem (pe blog) sănătoşi şi după Crăciun!

miercuri, 16 decembrie 2009

Somonii de partid

Absolut întîmplător, somonul este un peşte cu carnea de culoare portocalie. Fie proaspăt, fie afumat, el, cum i-ai dat pielea jos, devine portocaliu. Desigur, este o simplă şi banală coincidenţă. În fond, somonii nu sînt singurele vieţuitoare care migrează dintr-un loc în altul. De migrat mai migrează şi o specie de reptile. Şi astea, ca şi somonii, înoată tot prin ape ciudate. Dar mai migrează şi berzele, în fond. Sau presurile. Cu „s”, nu cu „ş”. M-am oprit însă asupra somonilor, dar nu pentru culoarea lor portocalie. Am făcut acest lucru pentru că, în politicul României, descoperim că există o specie care este îndeaproape înrudită cu somonul. Nu pentru că repectivii politicieni ar deveni neapărat afumaţi. Pur şi simplu, pentru că şi ei, ca şi somonii, au cicluri de migraţie. La politicianus somonus dîmboviţeanus ciclul de migraţie este îndeobşte un pic mai mare ca la somon. Acest ciclu, coincizînd în mod absolut întîmplător cu cel electoral, se împlineşte la patru sau la cinci ani. Ceea ce se întîmplă chiar în aceste zile: a început migraţia somonilor. Este drept, a somonilor de partid: Laurenţiu Chirvăsuţă, Sorin Savu, Gabriel Tiţa şi Răzvan Ţurlea (PSD) sînt deschizătorii de pîrtii. Peştii pilot. Cînd au văzut cum au început a se forma curenţii marini, hop şi ei, şi-au început migraţia spre ape mai line. Şi mai pline de păpică. Că doar n-or să se condamne la abstinenţă, să devină, bieţii de ei, biafrezi. Anorexici. Somonul de partid trebuie să se hrănească. Să fie rumen în obrăjori. Dolofănuţ. Atare performanţă nu o poţi obţine în ruptul capului de pe băncile opoziţiei. Bănci care nici măcar nu îţi mai garantează încă un mandat de... somon. Aşa că s-au dat de trei ori peste cap şi au început a deveni portocalii, ca orice somon care se respectă. Din cîte ştiu de la zoologie comparată migraţia somonilor este una amplă. După peştii pilot urmează bancurile. Adică marea migraţiune: somonii parlamentari şi somonii primari. Cu toţii spre ape mult mai bogate în plancton.

vineri, 11 decembrie 2009

E jale: vin bancurile!

E jale mare! Au reapărut bancurile politice. Şi încă bune de tot. Savuroase. Superficial vorbind, acest lucru ar trebui să bucure: avem umor, ne-am reintrat în formă. Numai că, sincer să fiu, toate astea îmi dau fiori pe şira spinării. Când aud bancuri de genul „Culmea somnului: te culci seara preşedinte şi te trezeşti dimineaţa prostănac” ori „ce înseamnă PSD şi ce înseamnă PD-L” numai de râs nu îmi mai arde. Şi nu pentru că aş fi un suporter al domnului Geoană. După gafele făcute de domnia sa în ritm de expres prin gara Chichiş numai aşa ceva nu aş mai putea fi numit. Dar – o spun din experienţa recentei istorii – bancuri politice bune apar, la români, doar în momentele grele. De criză şi de opresiune. Vezi ultimii ani ai epocii Ceauşescu. Erau frigiderele goale, dar avem mintea plină de bancuri. Ne întâmpinau alimentarele cu cârlige la liber, dar ne tăvăleam de râs, la un nechezol (cafea cu înlocuitori, pentru cei mai juniori) la bancuri cu Nicuşor şi cu Lenuţa. Or, pentru mine, bancurile care încep a se revărsa (şi pe seama lui Băselu, nu vă impacientaţi!) sunt semn de rău. Nu râd, ci îmi scuip în sân şi zic: piei drace! Apropo: ştiaţi că Băsescu a recunoscut că a bătut un copil? Pe Geoană!

Telectualu' de la propagandă

Intelectual, - ă, intelectuali – e, adj., s.m. Şi f. 1. Care aparţine intelectului, care se referă la activitatea minţii, la intelect. 2. S.m. Şi f. Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică şi lucrează în domeniul artei, ştiinţei, tehnicii etc., persoană care aparţine intelectualităţii. Din franceză – intellectuel, latină – intellectualis.
Aceasta este definiţia dată de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. În popor, prin intelectual se înţelege însă, într-un sens cinstit, dar lărgit, posesor de diplomă de studii superioare. Şi mai există încă o accepţiune a termenului: aceea de persoană cu carte, aparţinând elitelor gândirii şi conduitei. Vă mărturisesc însă că, de câteva zile, mă tot uit peste aceste definiţii şi îmi fac cruci cu limba în cerul gurii. Nu de alta, dar nu reuşesc să îl încadrez pe marele Horia Roman Patapievici în vreuna din aceste definiţii. Evident, cu excepţia celei „poporane”, adică de posesor de diplomă universitară. Numai că, în ziua de azi, diplomă de studii universitare au de la tarabagii până la politicieni mai toţi. Care pe bune, care cumpărată de la „facultatea serele”. Ceea ce mie unuia mi se pare însă a fi ridicol de puţin pentru definirea directorului Institutului Cultural Român. Adică pentru Horia Roman Patapievici. Pentru un Patapievici pentru care, în urmă cu nişte anişori – nu foarte mulţi – mai toate domnişoarele de provincie, între două vârste, cu pretenţii de fete fine, picau pe spate ca muştele pe caniculă, într-o profundă admiraţie: „Ai citit, dragă?” „Ce, fato?” „Cum ce? Omul recent, soro, Omul recent a' lu' Patapievici... Vaaaaaiiiii, e fenomenal....” Dialogul de mai sus nu e o exagerare, este o realitate auzită de la Moroeni până la Rupea-gară.
Ei, bine, acest Patapievici adulat de respectivele, şi-a dat arama pe faţă. Nu eu, ci el s-a încadrat în vulgarizanta definire a intelectualului. Asta pentru că Patapieviciul de azi s-a arătat a fi nu intelectualul din fruntea Institutului Cultural Român, ci tovarăşul de la Propagandă, de la judeţeana de partid. Nici măcar nu are importanţă că s-a pus a pupa izmenele lui Traian Băsescu, într-un exces de zel care denotă mai degrabă dorinţa de a-şi menţine scaunul cu orice preţ. Ca, de altminteri, orice activist pcr al timpurilor pe care le credeam lejer apuse. Putea să dea năvală să pupe la cele ale lui Geoană. Sau Vanghelie ori Jiji. Descalificant este zelul cu care a pus botul la sexul oral al lui Mircea Geoană. Savoarea cu care intelectualul Patapievici dă cu palma mâniei proletare, pardon, 'telectuale, de sar stropii în toate părţile. Implicarea lui în mizeriile politicului. De la un intelectual rasat te aştepţi la un exemplu de moralitate şi etică. Te aştepţi la izvorâri de înţelepciune. La Horia Roman Patapievici nu a fost însă cazul. Horia Roman Patapievici s-a arătat a fi ceea ce este: 'telectualu' de la propagandă. De la judeţeana de partid. Iute şi de grabă mâncătoriu de ceea ce numai a liliac nu miroase.

miercuri, 2 decembrie 2009

România divizată

Acesta este blestemul României. Cel mai greu dintre toate, aş spune: perpetuarea unei Românii divizate. A unei Românii ruptă întotdeauna în două tabere antagoniste. Aşa am cunoscut-o încă din primii ani în care începusem a percepe ce se întîmplă în jurul meu. Aşa este şi acum. Ba chiar cu un plus de ură şi intoleranţă, în aceste zile. La început era chiar simplu: cele două tabere erau vădit demarcate: nomenclaturiştii, îmbuibaţi, dar, atenţie, cu măsură, apartamentul la casă, automobilul Dacia şi haina de nutrie pentru nevastă fiind maximum vizibil, alături de frigiderele burduşite, pe de o parte şi, pe de altă parte, mulţii amărăşteni, purtători de sacoşe fluturînde în vînt în goana de la o alimentară la alta, căutînd şi altceva decît cîrlige goale şi adidaşi ori calculatoare (picioare şi capete) de porc.
A venit momentul decembrie 1989. Cele cîteva zile urmînde Crăciunului în care România nu mai era divizată. În care oamenii îşi zîmbeau la unison unii altora, se îmbrăţişau şi chiar se iubeau. Dar a durat doar cîteva zile. Aşa, mai pînă pe la Boboteaza lui 1990. După care a apărut iarăşi falia. La început între „boşorogii fără dinţi vor s-ajungă preşedinţi” şi „nu ne vindem ţara”. Apoi între coridoarele politice din ce în ce mai adînc săpate şi, de fiecare dată, cu un plus de ură şi intoleranţă. A relua istoria ultimelor două decenii nu ar însemna decît a inventaria rupturile dintre români şi români. Rupturi între care cea mai nevinovată şi mai inofensivă, aş zice, este aceea dintre săraci şi bogaţi.
Paroxismul s-a atins însă în aceşti ultimi ani. Ani în care Traian Băsescu a reuşit să ridice la grad de absolut divizarea României. Niciodată nu a fost mai tranşantă şi mai otrăvitoare această ruptură dintre „ai noştri” şi „ai lor”. Niciodată nu a fost mai reactualizată emblematica deviză a obsedantului deceniu al stalinismului de Bucureşti – da, exact, acel deceniu marcat de „Luca, Pauker şi cu Dej bagă spaima în burgheji” - şi anume: „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Încercînd să absolutizeze „divide et impera”, Traian Băsescu a învrăşmăşit România – Româniile – pînă dincolo de suportabilitate. Populaţia activă contra pensionarilor. Productivii contra bugetarilor. Justiţiabilii contra justiţiei. Masele contra politicienilor. Alegătorii contra aleşilor. Românii contra românilor. Este suficient a privi în jurul nostru. Nu vedem decît o Românie ruptă în falii şi români care, fără motivaţii personale, au ajuns să se urască unii pe alţii. Şi care, dintr-o clipă în alta, pot începe a-şi da la cap. Prieten contra prieten, vecin contra vecin, frate contra frate. Acesta este marele merit al lui Traian Băsescu şi al clasei politice pe care a născut-o în aceşti ani. Aceasta este marea lui victorie împotriva unei Românii şi aşa lovite de soartă şi de români.

miercuri, 25 noiembrie 2009

Căpitan de cursă scurtă

Am nu o senzaţie, ci o certitudine: nu mai este cazul a vorbi despre turul doi de scrutin pentru că aici jocurile sînt deja făcute. Nu pentru că PSD-ul a bătut palma cu PNL-ul şi cu UDMR-ul, pentru că nu este neapărat necesar ca ceea ce stabilesc ştabii de partid să facă şi trupeţii. Adică cetăţenii alegători. Spun asta pentru că suita protocoalelor de colaborare vine într-un asemenea vîrtej încît a indus deja ideea victoriei anti-Băsescu. Şi de aici efectele: cei care l-ar mai fi susţinut simt că nu mai are rost, că barca s-a scufundat deja şi atunci nu mai fac efortul de a se mai duce spre secţiile de votare. Mai mult, lucrurile încep a se tulbura şi la nivel de echipaje politice. Corabia începînd a avea găuri cît mai mari şi la babord şi la tribord, şobolanii înghit cît pot de mult pe ultima sută de metri după care părăsesc vasul în căutarea unei alte flotile ce se anunţă din ce în ce mai doldora de saci cu grăunţe. Şobolanii nu pier niciodată, ei doar schimbă barca.
Acesta este peisajul pe care se proiectează un alt fel de Băsescu. El nu mai este căpitanul de cursă lungă de pe petrolierul „Biruinţa”. Mai mult, realizează deja că între biruinţa – ca substantiv comun – şi semnificaţia acestuia distanţa se face din ce în ce mai mare. Cel puţin pentru el. În numai cîteva zile, Traian Băsescu a devenit un individ izolat. Nu l-au izolat d-alde Hrebenciuc, Orban ori Marko Bela, ci chiar paparudele pe care le-a promovat cu sîrg. Este suficient a te uita pe harta electorală unde, cu stridenţă, acest adevăr iese la iveală: judeţul Buzău, judeţul Elenei Udrea, este roşu, nu portocaliu. Hunedoara, municipiu condus de dl. Ridzi, soţul pupatei ex-ministrese, este tot roşu. Doljul lui Berceanu este cît se poate de roşu şi nu portocaliu. Despre Neamţul lui Pinalti nici nu mai are rost a vorbi. Or, în acest context, Băsescu izolat de proprii lui piţiflenderi, izolat de cei cinci ani în care a dovedit că nu ştie în ruptul capului a sta pe un alt fel de punte de comandă, se dovedeşte a fi exact ceea ce este: un căpitan de cursă scurtă.

miercuri, 18 noiembrie 2009

De la Goya la Băsescu

În urmă cu vreo două sute de ani, pictorul spaniol Francisco Goya o trîntea: „somnul raţiunii naşte monştri”. Două secole mai tîrziu avea să vină, pe cheiuri dîmboviţene, o parafrază al naibii de adevărată: somnul naţiunii naşte monştri. Iar naţiunea română este într-o profundă stare de somnolenţă. După 50 de ani de hibernare – stare prescrisă de don’ doctor, pentru o viaţă sănătoasă, adică de dr. Petru Groza – credeam, speram, că, în conformitate cu ceea ce avea să ne devină imn naţional, ne vom deştepta. Eroare, cel puţin la scară socială generală. Le dormim în continuare, le dormim adînc, care în cizme, care la birou, care în pat, care la bodegă, care prin comite şi comiţii. Şi, din 1990 încoace, somnul naţiunii a fătat, pe bandă rulantă monştri şi monstruozităţi. Primele „născări” semnificative s-au înfipt, cum era şi firesc pentru pedigriul lor, la conducerea ţării. Şi au reuşit să conserve, sub farduri ieftine şi urît mirositoare, centralismul democratic. Adică acea formă de conducere în care poporul român conduce, ia decizii, mănîncă bine şi trăieşte bine, dar numai prin reprezentanţii lui. De data asta aleşi de o naţiune care le doarme zdravăn. Aşa am reuşit să ne pricopsim cu un Iliescu a la long, aşa ne-am trezit pe cap cu un Băsescu. Ambii, generaţi de reţeta de trai sănătos prescrisă, în fond, de don’ doctor. Dr. Petru Groza. Evident, românii le-au soilit, în tot acest timp, sănătos. Ce a născut somnul lor s-a văzut şi se vede, pentru că nu e vorba doar de cei doi mai sus numiţi ci şi de tot ce au generat ei, toţii cozmâncii, hrebenciucii, agatonii, vanghelii, bocii, videnii, pogii şi mai ştiu eu care. Că un rău nu vine niciodată de unul singur.
Desigur, a mai existat, între timp şi un Constantinescu. Un Constantinescu pe care nu îl mai contabilizez, dat fiind faptul că a fost un patetic accident în starea de somn a naţiunii. Un fel de vis din categoria „bă, parcă am visat ceva azi-noapte, dar nu-mi mai aduc aminte ce”. Altfel însă, le dormim ţapăn. Şi, dacă ar fi să mă iau după sondajele publicate în ritm de cufureală, nici de data asta nu părem a ne trezi. Nici la realitate, nici din somn. Aşa că avem toate şansele ca, în somnambulsimul nostru, să ne alegem iarăşi cu subproduse ale sistemului totalitar. Un sistem pe care îl înjurăm la unison, dar îl perpetuăm cu sîrg şi tenacitate. Noapte bună, România şi nu uita de Goya!

miercuri, 11 noiembrie 2009

O ţară ruptă-n fund

Spunea, la Craiova, Traian Băsescu că lasă, la sfîrşit de mandat, o ţară mai mare cu nu ştiu cîte mii de kilometri pătraţi, suprafaţă găsibilă în Marea Neagră. Măreaţă realizare. Mai cu seamă că, pe fond, acea parte de platou continental nu înseamnă nimic mai mult decît visul românului de a cîştiga la loterie marele pot, chiar dacă nu joacă. Asta apropo de ce grozavi am fi dacă s-ar găsi acolo cîndva petrol şi gaze. În realitate, la sfîrşit de mandat, Traian Băsescu lasă o ţară ruptă-n fund. Spoliată. Cu un popor dominat de şomeri şi pensionari. Şi nu numai cu o visterie goală, ci şi cu un viitor amanetat pe mulţi ani. Bunul gospodar portocaliu – respectiv guvernul Băsescu-Boc – a ruinat gospodăria numită România. Dincolo de încercările patetice ale preşedintelui în exerciţiu de a prezenta eşecul drept reuşită – vezi faimoasa creştere a producţiei agricole cu un procent în 2009 faţă de 2008 (chiar dacă uită că 2009 a fost un an climatelic normal, în timp ce 2008 a fost unul lovit de o secetă năpraznică) – adevărul este incontestabil: 120.000 de întreprinderi mici şi mijlocii falimentate, o rată a şomajului dublată, o datorie externă de 70 miliarde de euro, plus una către băncile din România necuantificabilă în realitate. Guvernul Băsescu-Boc nu a fost capabil să facă economia României să producă plus-valoare, să producă avuţie naţională, să producă PIB. Nu a fost capabil nici măcar să o lase să producă la nivelul anului precedent. Nu criza este vinovată, ci sistemul implementat de cei doi şi ciracii lor. Cuantumul împrumuturilor de pe piaţa internă de capital – unică realizare într-adevăr de proporţii a guvernului Băsescu-Boc – reprezintă, la ora actuală, o imensă povară publică. Numai costul acestor împrumuturi la băncile interne a ajuns la 1,5% din PIB. Şi asta a spus-o chiar marele Pogea. Asta înseamnă că noi, contribuabilii, trebuie să scoatem din buzunare, numai pentru dobânzile acestor credite, 1,73 miliarde de euro. Adică echivalentul a 12 milioane de pensii medii. Şi de aici este suficient doar un banal calcul. Dacă la actualii cinci milioane de pensionari (aproape) mai adăugăm costurile creditelor guvernamentale interne, luate pentru pensii, salarii, cheltuieli publice, adică echivalentul a alte 12 milioane de pensii, rezultă că România ar fi putut plăti 17 milioane de oameni fără ca aceştia să mai facă ceva. În realitate, creditele interne, adăugate celor 70 miliarde de euro credite externe nu au ajuns nici la cetăţeni sub formă de ”primă de român”, nici la dezvoltare, adică la investiţii care să producă locuri de muncă, plus-valoare, avuţie naţională. Unde au ajuns aceşti bani numai bunul Dumnezeu ştie. Şi poate nici El, ci doar Băsescu şi Boc. Plus pleiada de pogi, videni, fluturi şi alţi îndolofăniţi asemeni lor. Cei care lasă moştenire o Românie sărăcită. Ruinată. Ruptă-n fund.

marți, 3 noiembrie 2009

Gripa electorală

Întîmplată în urmă cu vreo trei ani şi jumătate, gripa aviară – the aviara grip, vorba prim-ministrului demis şi interimar – a rămas o mare enigmă. O isterizare în masă a dus la uciderea a sute de mii de galinacee şi la punerea pe butuci, pe lungi perioade de timp, a principalelor ferme de profil din preajma marilor aglomeraţii urbane. Desigur, este o simplă coincidenţă faptul că prefecturile erau portocalii (la Braşov prefect era Aurelian Danu) şi că a fost un moment benefic pentru importatorii de carne de pasăre. Cert este că peste poveste s-a aşezat o suspectă tăcere şi nici pînă azi nu se ştiie cît a fost aviară, cît a fost isterie voit indusă în mase şi cît pură afacere. Atît pentru importatorii care trebuie, cît şi pentru cei care, pe bani grei de la buget, au mimat dezinfecţiile de pe şosele patriei.
Acum, într-un moment tensionat al jocurilor electorale, în România explodează o nouă isterie de tip gripal. Nu mai este aviară, este porcină. Sau, elevat zis, AH1N1. Epidemia de isterie explodează la ţanc. Adică într-un moment delicat pentru preşedintele în exerciţiu, taman cînd societatea civilă a României se dumireşte că faimosul referndum pentru „reformarea statului român” este, în realitate, un bluf jenant, menit a manipula votul din 22 noiembrie. Şi cînd începe a acţiona în consecinţă. Gripa porcină, sub forma ei isterizantă, apare exact cînd rachetele sol-sol (opoziţie democratică – Băsescu) încep să explodeze una după alta. A se vedea afacerea Morar şi punerea pe tapet a legăturii Morar-Băsescu-Flota. Isterizanta porcină apare taman la timp, în momentul în care, erodat de societatea civilă, dar şi de contracandidaţii săi Geoană şi Antonescu, Traian Băsescu începe să piardă teren masiv şi, în premieră, cedează şefia plutonului aflat în cursa pentru Cotroceni.
Ca şi în cazul aviarei, porcina vine la momentul oportun pentru a fixa o nouă agendă a atenţiei publice. Panica lansată – în România ar putea muri 20.000 de oameni de porcină – lasă în umbră interesul pentru discursul electoral. Desigur, sîntem nepregătiţi pentru pandemie. Dar vina aparţine politicienilor, parlamentarilor şi, evident, fostului ministru al sănătăţii, social-democratul Bazac. În plus, de ce să se vorbească despre ilegalitatea alegerilor din 22 noiembrie (suprapunerea cu un referendum, adică exact ceea ce U.E. recomandă a NU se face), cînd se poate vorbi despre cei 20.000 de români care vor muri de porcină? Şi de ce să nu aibă alegătorii români subiect de meditaţie – gripa şi lipsa vaccinului – în loc de a înţelege că preşedintele în exerciţiu nu are argumente pentru a cere un nou mandat şi atunci recurge la diversiunea cu referendumul? Totul evident, brodat pe gripa devenită fundamental electorală.

luni, 26 octombrie 2009

Atac la sistem

Debutul de campanie a fost de urmărit. Aceasta mai cu seamă pentru maniera în care preşedintele în exerciţiu a abordat această campanie. Absolut întîmplător, Traian Băsescu a atacat, în precampanie, un altfel de registru. Mai un „Divertis” pe ici, mai un „Happy Hour”, pe dincolo, fără pic de politică, derulînd cu măiestrie actoricească poveşti romantice, ba un interviu de vreo juma’ de oră pe un alt post generalist, relativ izolat de mesajul politic, la oră de maximă audienţă, taman în calupul principal al ştirilor, răspunzînd cu tandreţe paternă unor interpelări din familia „domnule preşedinte, eu sînt convinsă că sînteţi un suflet simţitor şi nu un actor”. Nu a ezitat nici a se deda la tandreţuri majore cu postul public de radio, tot la o emisiune de mare audienţă şi fără de tangenţe cu politicul, „Semnături celebre”, de la orele 21,00. Asta în loc de „Noapte bună, copii”, altă emisiune de băsmuit rivalizîndă cu povestirile de pe mare ale neînfricatului căpitan de cursă lungă. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, în momentul declanşării oficiale a campaniei, Traian Băsescu a renunţat subit a-l mai lua pe Geoană peste picior, iar pe Antonescu şi Oprescu nici nu îi mai bagă în seamă. A renunţat chiar la poza de cavaler Roland, fără de teamă şi prihană, călare pe cal alb şi salvator al naţiunii. Lupta sa, dusă de unul singur – brav Don Quijote, neînfricat Lancelot – cu sistemul corupt, demult erodată deja, a fost pînă şi ea lăsată la spate. Băsescu şi-a construit o campanie parşivă: sub masca referndumului el dă impresia că a înarmat poporul român şi a dat chemarea acestuia la lupta împotriva unui politic ticăloşit şi îmbuibat. Sloganul „De ce le e frică nu scapă” nu este întîmplător. Băsescu a creat o ţintă detestată: parlamentarii. A conturat, cu răbdare şi perseverenţă, tabloul unui parlament de prisos, al unui parlament corupt. L-a identificat, în ochii poporului, cu suma tuturor relelelor. Apoi a focalizat întreaga campanie în acest făgaş. Referendumul are menirea de a crea alegătorilor iluzia că aşa vor da EI lovitura de graţie unui sistem corupt. Că, pe hoitul legislativului actual va veni EL, salvatorul, şi va construi o Românie curată şi modernă. Un adevărat falanster, mai al naibii ca ăla de la Scăieni. Nu promite, nu se angajează, doar sugerează alegătorului, în mod pervers, această proiecţie. Şi suprapune „da-ul” pentru zdrobirea „balaurului” cu „da-ul” pentru propria-i persoană. Este o stratagemă pe care ceilalţi competitori semnificativi o neglijează însă. Sau căreia nu au fost încă capabili a-i găsi antidot.
Ceea ce însă nu lasă a se întrevedea abila (dar perversa) campanie a preşedintelui în exerciţiu este consecinţa deloc îndepărtată a unui eventual vot favorabil pentru Traian Băsescu: în numele reformei instituţiilor statului se radiază singurul garant autentic al democraţiei în România: parlamentul. Reducerea sa la o mînă de oameni, transformarea în mare Adunare Naţională ca anexă de formă a preşediniţiei ne readuce în epoca centralismului democratic. Adică în epoca puterii unipersonale. Şi discreţionare. A dictaturii cu faţă mai mult sau mai puţin umană. Am zis!

miercuri, 14 octombrie 2009

Fundătura Johannis

Propunerea venită iniţial din partea PNL, apoi însuşită şi de celelalte partide din noua coaliţie, respectiv PSD, PC, UDMR, respectiv nominalizarea primarului de Sibiu, Klaus Johannis, pentru funcţia de premier, ar putea reprezenta şi lozul cel mare. Desigur, ca imagine în afară dă bine: sasul numit premier al României. Bunînţeles, cu reculul de rigoare pentru cîrcotaşi: da, asta pentru că românii nu sînt în stare să se administreze ei înşişi. Şi nu că nu ar fi adevărat. Plus că istoria – afurisita de ea! - iarăşi se repetă. Evident, păstrînd proporţiile: 1866 redivivus. Şi cam cu aceeaşi actori. Regimul autoritar al lui Cuza a deranjat un politic naţional inflamat de ideile revoluţiei de la 1848 şi de parisienismele vremii. Aşa s-a născut şi „monstruoasa coaliţie”, cu liberalii vremii la timonă. Iar în momentul loviturii lui Cuza (debarcarea guvernului Kogălniceanu), liberalii şi conservatorii şi-au dat mîna şi au trecut la treabă: l-au adus pe Carol I la domnie (la propunere liberală). Acum, tot cu liberali la timonă, iarăşi se propune un nume germanic. Nu ca vodă, de data aceasta, ci ca premier. La ora la care scriu aceste rînduri nu ştiu cum se va solda demersul noii coaliţii majoritare. La prima strigare, mişcarea este diabolică: Johannis dă bine în poză, are priză la mai tot românul nostalgic după rigurozitatea germană, dă bine şi în afară – România este în stare să îşi depăşească patimile politice şi mai învaţă o literă din alfabetul democraţiei. Şi aşa mai departe. În plus, propunerea îl bagă pe Traian Băsescu la colţ şi îl transformă din jucător activ în jucător pasiv. Adică într-unul care stă la încasare. Instistînd pe un premier portocaliu, Băsescu şi-ar pune în cap în primul rînd marea masă a votanţilor scîrbiţi de politicul dîmboviţean. I-ar radicaliza şi i-ar aduce la urne, dar cu un vot negativ la adresa sa. Acceptîndu-l, iarăşi are o problemă. În cazul în care ar cîştiga prezidenţialele, i-ar fi aproape imposibil să schimbe premierul. Ar trebui o puternică motivaţie de ordin constituţional. Motivaţie care, sincer să fiu, nu se prea întrevede. Şi mai este un mic şi... „neglijabil” aspect: aşa cum îl cunosc pe primarul Sibiului, el nu va renunţa în ruptul capului la cetatea sa fără garanţii ferme pentru un mandat de trei ani. Adică pînă la următoarele legislative. Iar Băsescu ar fi cu mîinile legate la spate şi cu un premier căruia nu îi prea poate sufla în ciorbă.
Doar că aceleaşi date le sînt opozabile şi lui Geoană şi lui Antonescu: la fel ca şi lui Traian Băsescu: Johannis odată uns, este aproape imposibili de revocat. De debarcat. Chestiune care barează oricărui cîştigător al prezidenţialelor şansa de a-şi unge un premier propriu. Johannis este o lovitură de imagine. Este, probabil, şi o şansă. Dar, cu certitudine, pentru cei trei operatori politici semnificativi, PSD, PNL şi PD-L este şi o fundătură în ceea ce priveşte controlul absolut al executivului.

luni, 12 octombrie 2009

Marţi, pisica 13

Marţi – zi denumită astfel după zeul roman al războiului, Marte (Mars) – este îndeobşte ziua cu trei ceasuri rele. Cînd marţea mai pică şi într-un 13 abia atunci să te ţii superstiţie. Şi dacă în zori a mai cântat şi cucuveaua prin Piaţa Victoriei, iar premierului Boc i-au mai tăiat calea şi o pisică neagră, dar şi un preot în anteriu, nici nu mai ştii la ce să te aştepţi. În mod normal, ai spune că e de rău. Că după toate astea, i-a mai ieşit în cale şi femeia de serviciu cu găleata goală. Şi că astăzi se revarsă pe el ghinioanele mai abitir ca rodiile din Cornul abundenţei. Dar, dacă e să stau precum Turnul de la Pisa, adică strîmb, pentru a judeca drept, mai că-mi vine a zice că e de bine. E de bine pentru că un marţi 13, coroborat cu pisica neagră, găleata goala şi cucuveaua la ureche ar putea trage pe linie moartă un premier care şi-a trecut în palmares un trist record naţional: cea mai slabă guvernare a României din ultimii 50 de ani. Sau, ca s-o spun mai pe şleau, marţi 13 ar putea fi cu noroc pentru mediul de afaceri din România, axfisiat în acest an. Ar putea fi cu noroc pentru educaţia naţională. Ar putea fi cu noroc pentru agricultura din România. Pentru cultură şi pentru cercetare. Pentru românii sărăciţi ca nici unii alţii din Europa în aceste nouă luni de guvernare Boc.
Dar, în acelaşi timp, marţi 13 ar putea fi şi cu ghinion. Cu ghinion nu pentru Boc şi „unsprezecele” său portocaliu, ci pentru Geoană şi Antonescu. Există – teoretic vorbind, în funcţie de racolări, şpăguiri şi fluturări de dosare – şi posibilitatea ca moţiunea de cenzură să nu treacă. Acest lucru nu înseamnă, în primul rînd, întărirea guvernului Boc II, ci, înseamnă practic desemnarea preşedintelui României. Marţi 13 este o zi decisivă: ori la bal, ori la spital. Căzînd moţiunea, Geonă şi Antonescu îşi pierd credibilitatea, îşi văd rărit numărul susţinătorilor, îl lasă pe Băsescu unic alergător în cursa din 22 noiembrie. Dacă moţiunea trece, Băsescu va juca finala în deplasare. Dacă pică, nu va mai avea adversar. De fapt, bătălia aici se dă într-un marţi, zi dedicată zeului Marte. Într-un marţi, 13. Rămîne de văzut cui i se va sparge – evident, marţi după-amiază - oglinda. Nu de alta, dar asta înseamnă şapte ani de ghinion. Am zis!

duminică, 4 octombrie 2009

Eternul şi fascinantul Băsescu

Scriam în urmă cu vreo trei ani că Traian Băsescu este un histrion greu de egalat. Era cam pe timpul cu suspendările şi angajamentele cu ţepe în Piaţa Constituţiei. Era, în acelaşi timp, momentul în care Traian Băsescu, omul care şi-a trecut în palmares buşitul a trei guverne, urca pe cote greu de imaginat de popularitate: 60%. Histrionul jucase perfect şi cucerise stalurile cu un public la rîndu-i visceral în emoţii. Spuneam, în urmă cu trei ani, că Traian Băsescu este fascinant. Este adevărat, şi şarpele îşi fascinează victima înainte de a o înghiţi, o hipnotizează, o paralizează dar, desigur, nu e cazul să ne pretăm la asemenea comparaţii, vorba lui Adrian Năstase, inelegante. Este fascinant pentru că ştie să jongleze cu emoţiile oamenilor. Este suficient a urma sfatul preşedintelui şi a-ţi băga picioarele. Cum în ce? În ligheanul cu apă rece, bineînţeles, şi vei desluşi, din totalul discursurilor sale – şi nu numai cele prezidenţiale, ci şi cele de primar ori ministru al transporturilor – că el, fascinantul Băsescu, nu se adresează logicii. Nu are nici un dialog cu inteligenţa interlocutorilor. Dimpotrivă, o evită cu maximă măiestrie pentru că altfel s-ar da de gol. Băsescu creează emoţii, le manipulează, extrage maximul de folos din asta. Ceea ce nici nu este foarte greu cînd, fire histrionică fiind, te adresezi unui public în cea mai mare parte spărgător de seminţe şi adus în postura de consumator de telenovele.
Pe astfel de jocuri emoţionale, Traian Băsescu, a reuşit să rupă trei guverne: guvernul CDR – PD, neantizînd un partid istoric, PNŢCD-ul, partid care vine astăzi patetic să cerşească cîteva firimituri de la masa celui care a fost, pentru ţărănişti, mai devastator decît comunismul, guvernul PNL – PD, iar acum guvernul PD-L – PSD. Pe jocuri emoţionale, Băsescu s-a făcut preşedinte, vărsînd trei lacrimi de mare actor la proaspăt construitul copîrşeu al lui Theodor Stolojan. Iar acum, tot pe astfel de jocuri emoţionale, acelaşi Traian Băsescu încearcă să convingă, oftînd la greutatea poverii, că sub fluxul apelurilor populaţiei a acceptat să mai candideze încă o dată. A fost... fundamental spontan pentru că poporul, nu e aşa, i-a cerut să se mai sacrifice o tură de cinci ani. Chit că el, preşedintele în exerciţiu, s-ar vrea mai degrabă asemenea albumului omonim: nu numai fascinant, ci şi etern. Etern în funcţia de preşedinte al României. Însă un preşedinte secondat de un guvern marionetă (pe care deja îl are) şi de o Mare Adunare Naţională servilă (pe care o pregăteşte). Un Băsescu etern şi fascinant care nu facde altceva decît să îşi hipnotizeze victimele înainte de a le înghiţi. Măcar pentru o nouă epocă de aur. Am zis!

miercuri, 23 septembrie 2009

Sex, Drogs & Base'n'roll

Şed şi cuget. Cuget, deci exist. Nu eu am inventat vorba, aşa cum nu am inventat nici roata rotundă şi nici apa caldă. Deşi pe-asta din urmă mai că mi-aş fi dorit s-o inventez eu cu aplicaţie dincolo de ibricul de îmbăiat de pe aragaz. Asta cu cugetatul trebuie s-o lăsăm în seama lui Descartes (Rene, pentru prieteni).Eu doar exist şi cuget. Cuget la înţelepciunile celui mai iubit Fiu al ţării. Ale măiastrului Cîrmaci. Liber la prostituţie... Nici măcar nu mă pun cu El Însuşi la gîndirea asta. Pe mine m-a învăţat bunica să mă bag doar acolo unde am – cum naiba îi zice acum, modern? - a, expertiză. El a fost marinar. Pe mine nu au vrut părinţii să mă facă marinar, deşi mulţi s-ar fi bucurat în ziua de azi să mă ştie navingînd la canal. Marinarii, de dinainte de vikingi, trăgeau în porturi. Scoteau gologanul şi acostau la femei. Dame de consumaţie. Chestie de expertiză, nu? Oricum, nu eu sînt Cîrmaciul. Nu mie îmi revine Gîndirea Creatoare, ci Lui, celui asemuit cu Zeus. Plus că omul gîndeşte chiar dialectic, în lumina documentelor de partid. Cum care partid? Partidul – barjă, ca să ne păstrăm în terminologie. Adică nu contează ce şi cum bagi, important e ce şi cît scoţi. Or, Cîrmaciul, de aici vrea să şi scoată. Şi încă mult: impozit pe venit. Că el, pardon, El, vrea să legalizeze prostituţia cu casă de marcat fiscală. Chiar şi la cap de pod. O singură nedumerire am, la plata cu cardul, la femei. Hai că prima etapă, cu fanta, o mai nimeresc şi eu. Dar cum tastez codul PIN? Oricum, nu-mi fac probleme, sînt convins că El, Cîrmaciul, are soluţia la îndemînă.
Dar, după cum spuneam, azi am influenţe descartesiene. Aşa că şed şi cuget în continuare. De data asta la chestia cu iarba. Nu e vorba de iarba verde de-acasă. Şi nici de loc cu lumină, loc cu verdeaţă. Ci de droguri. Cică uşoare (asta înseamnă sub gram porţia, nu?). Şi astea legalizate. Şi, de ce nu, fiscalizate. Că de unde să dai bani la turism, un turism care devine dintr-o dată palpabil şi plin de zone erogene nu numai în munţii Vrancei? The Land of Choice. Să tot faci turism, cu femei şi droguri la liber. Şi uite aşa ţi se face bugetul mare şi tare. Plus aritmetica electorală. Nimic mai simplu decît să socoteşti cîte dame de companie sînt la colţ de stradă şi cap de pod. Plus cîţi s-ar duce la femei, dar le e teamă de amendă. Plus peste suta de mii de clienţi fideli ai drogurilor. Evident, uşoare. Parcă ar fi un surplus de siguranţă pentru calificarea în turul doi, la prezidenţiale, nu credeţi? Că vorba baciului mioritic: Sex, Drogs & Băse'n'roll!

joi, 17 septembrie 2009

Codul bunelor manele

Că tot mi-am adus aminte după lungul spici al preşedintelui către ţară: Traian Băsescu evoluează spectaculos. De la chestia aia cu „ţigancă împuţită”, este drept, spusă la adresa unei ziariste, Băsescu a ajuns la „doamna romă” cu care s-a pupat şi a zis că i-a şi plăcut. Fine del primo tempo, vorba lui Zefirelli. Apoi actul doi. Paranghelia de Costeşti, că ne luarăm cu asumarea (asomarea?) şi era să uit de „Ţiganiada” fără Budai-Deleanu. Adică acel Costeşti, unde preşedintele tuturor românilor, împreună cu prima doamnă a ţării, s-au zbenguit alături de petrecăreţii romi de la Costeşti. Cum care petrecăreţi? Ăia cu talăngi de aur masiv la gât şi cu sombrero-uri imense pe creştet. Cadouri, dinspre bobor spre cel mai iubit fiu al ţării şi spre prima doamnă, ţoale şi salbe, purceluşi la cuptor, boi la proţap de data asta şi nu prin alte posturi, manele şi dănţuială la drumul mare. Plus pupături mai abitir ca în careul mic, la fotbal, când marchează câte un flăcău d-ăla în izmenuţe golul calificării. Braţ la braţ cu petrecăreţii, preşedintele Băsescu s-a socializat la greu cu Bercea Mondialu’ şi compania. Ceea ce nici nu e rău, de altfel. De ce să nu meargă şi domnul preşedinte la o petrecere la iarbă verde, pe acorduri de Adrian Minune, că om e şi el şi nu fier de călcat, în fond... Că după aia snobii de la Sala Palatului, cu Enescu şi Handel în nas, l-au luat cu huo pe preşedintele jucător (Bahtale, nu?), asta dovedeşte cât de recalcitranţi sunt la interculturalitate purtătorii de papioane. Intelectualitatea asta şovăielnică (apud Ana Pauker) a început să se dea în stambă la drumul mare. O fluieră la Gărâna, la Festivalul de jazz, pe blonda de la minister, îl huiduie la uvertură pe preşedinte... Pare că în ţara asta se întâmplă ceva anormal. Cel puţin din punctul de vedere al Cotrocenilor care, cu sondajele în mână, începe să silabisească aritmetica electorală. Aşa că fuguţa la barbecue, la Costeşti, la pupat cu sârg doamne rome şi tovarăşi romi, că voturile lor contează. Oficial, statisticile vorbesc de ceva mai mult de cinci sute de mii de cetăţeni romi în România. Realitatea, bine cunoscută de jucătorul preşedinte, zice însă cifre ceva mai mari. Adică voturi multe, numai bune la disperarea cu care se aleargă după încă un mandat. Deci... janese romanesc, că poate se uită chestia aia cu „ţiganca împuţită”. Şi o juma’ de milion de voturi nu sunt de ici, de colo. Plus salba de la Mondialu, care e başca...

vineri, 11 septembrie 2009

Guvernul de dubă

Nu vă fie pică, guvernul nu pică! Asta este lozinca pe care o poate ţîpuri fitecare dintre membrii executivului. Chiar dacă este ameninţat din toate unghiurile şi din toate poziţiile, cabinetul Boc nu are practic nici un fel de emoţii cum că ar pica în această toamnă. Nici măcar disensiunea cu PSD-ul pe tema reformei din educţaie nu este în stare să alunge dulcele somn de pe genele miniştrilor, secretarilor de stat şi companiei. Explicaţia este de natură bipolară. Pe de o parte, trebuie să ţi se decerneze titlul de fazan emerit dacă nu înţelegi că la asumarea răspunderii pe tema educaţiei nu se va întâmpla nimic, pentru că aici jocurile sunt gata făcute. Tam-tam-ul este de natură electorală şi aici cei doi mari, PSD şi PDL şi-au împărţit frăţeşte partiturile. Dar nu înainte de a se înţelege: eu, PSD, te las pe tine, PDL, să îţi faci medrele cu legea salarizării şi cu amputările de bugetari, iar tu mă laşi să-mi fac de cap cu educaţia şi o laşi şi pe Androneasca să zburde ca o iadă pe câmpii. Pe de altă parte, dincolo de machiavelâcurile de mai sus, guvernul poate sta liniştit în fruntea bucatelor. Nimeni nu este dornic, în acest moment, de seisme politice. Nimeni nu este nebun să vrea să se despartă de fotoliul de ministru, secretar de stat, deputat ori senator mai înainte de a-şi recupera sumele investite pentru cumpărarea demnităţilor respective (spre exemplificare, mi-a şoptit un reprezentant al coaliţiei, un loc de deputat s-a adjudecat la sume cuprinse între trei şi cinci miliarde de lei vechi în judeţele lejer impotente financiar). Recuperare însoţită, bunînţeles, şi de un ce profit. Că de-aia suntem capitalişti, nu?!? Este drept, că în ultimele luni, România a păpat cu sârg multe, al naibii de multe miliarde de euro. Sumă ce nu s-a regăsit cam pe nicăieri în dezvoltare ori în reale măsuri anticriză, în măsuri de factură pur economică. De unde şi concluzia că aici s-a păpat din abundenţă. Dar parcă nu e suficient. Şi mai e un mic detaliu legat tot de bani: cum Doamne iartă-mă să te rişti la pa-tai-tai taman acum, când „cotizaţiile” pentru prezideniale au ajuns la sume exorbitante?

Un guvern penal

Guvernul Boc este un guvern penal. Nu îmi propun să discut în rândurile de faţă faptele unui ministru sau ale altuia. Pentru astea se fac comisii şi comitete, teoretic există o ANI şi un DNA, statul ar avea, cică, diferite organe pentru a descoperi şi sancţiona faptele cu iz de zeghe ale celor ce le fac. De data aceasta vorbesc despre entitatea numită cabinetul Boc, o entitate care se face vinovată de cel puţin două infracţiuni deosebit de grave în detrimetul poporului roman. Faptele criminale vizează domeniul sănătăţii. Dar să prezentăm starea de lucruri. În România anului 2009, speranţa de viaţă a coborât la 69 ani. Spre comparaţie, în Marea Britanie este de 77 ani, în Austria de 80 ani, în Islanda 78 ani, în Olanda 75 ani. În acelaşi timp, România a devenit lider european în ceea ce priveşte consumul de medicamente pe cap de locuitor, dar şi în ceea ce priveşte morbiditatea populaţiei. Tradus, sună astfel: înghiţim din ce în ce mai multe pastile, dar suntem cei mai bolnavi din Europa. Acesta este cadrul general pe care se săvârşeşte cumulul de infracţiuni. Acum să concretizăm: În cea mai bolnavă ţară (ca populaţie) din Uniunea Europeană, suma alocată anual pentru sănătate de cabinetul Boc se ridică la 124 euro. O sută douăzeci şi patru euro pe cap de locuitori, pe an. Tot spre comparaţie să spunem că elveţienii alocă 2.300 euro pe locuitor, iar tovarăşii americani – 6.200 dolari de-ai lor.
Şi acum faptele penale: guvernul Boc, la început de an, a stabilit cuantumul CAS-ului pentru tot angajatul roman: 5,7% angajatul, 5,2 % angajatorul. Salariul brut mediu în România, zice Statistica, este 1.702 lei. Asta înseamnă un CAS total lunar de 182,11 lei. Adică 2.185,32 lei pe an. Atâta ia statul de la angajatul cu salariu mediu pe economie. Folosim, ca şi Statistica, valorile medii. În schimb, guvernul Boc, din cele 21 milioane lei vechi luate anual de la angajatul roman îi dă acestuia, pentru sănătate, 124 euro. Adică 510 lei noi. Cinci milioane o sută vechi. Angajatul roman este furat astfel cu suma de 1.675, 32 lei pe an. Fapta se cheamă, conform art. 209 Cod penal, furt calificat şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. În acelaşi timp însă, datorită subfinanănţării sistemului de sănătate, anual, mor cu zile mii de români. Fără medicamente, cu spitale prost dotate, ei sunt condamnaţi la moarte. Şi ne întoartcem iarăşi la Codul penal, de data aceasta la art. 176, alin. 1, lit. b: omor deosebit de grav, faptă care se pedepseşte cu închisoare pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani. Quod erat demonstrandum.

luni, 7 septembrie 2009

Parlamentul, ca o salvare

Nu înţeleg cum experţii guvernului Boc nu au văzut pînă acum soluţia ieşirii din criză. Nu înţeleg cum miile de specialişti ai PD-L şi PSD nu au reuşit acest lucru. Soluţia este mai vizibilă decît oul lui Columb şi la fel de simplă şi la îndemînă. Ecuaţia rezolvării crizei este una de gradul întîi, cu o singură necunoscută: banii. Nu sînt bani la buget. Pe cale logică, premierul Boc şi compania au decis să strîngă cureaua. Să facă economii la sînge. Este drept, sîngele nu este tocmai al lor, dar important este - nu e aşa? - să fie sînge: curbe de scarificiu, concedieri în masă, concedii fără salariu. Este drept, nu taman acum, cînd stă să-nceapă sezonul murăturilor, ci mai la sărbătorile de iarnă, să ştie tot românul ce cadou îi pune sub brăduţ Moş Boc. Dacă o mai fi el titularul, se înţelege. Ei bine, salvarea tocmai în reducere de cheltuieli este. Aici premierul şi cu pogii şi videnii lui au spus-o cu maximă înţelepciune. Este adevărat, sînt şi o mulţime de agenţii care căpuşează banul public. Dar nu este din cale afară de semnificativ. Un mult mai mare consumator de buget este un organism absolut de prisos în România tandemului Băsescu-Boc: Parlamentul. Instituţia asta consumă de te sparge. O socoteală făcută aşa, pe colţ de masă, arată că desfiinţarea acestei instituţii absolut de prisos – din moment ce nu mai este nevoie de parlament pentru adoptarea legilor, nu văd de ce am mai arunca cu miliardele pe funcţionarea lui – ar aduce cu sine banii necesari depăşirii momentului. Să vedem: 334 deputaţi, 137 senatori. Dintr-un foc 471 de indivizi care papă de la buget sume imense. Numai cheltuielile de personal, la Senat, înseamnă 87,2 milioane lei (plus 30 la sută faţă de anul trecut, cînd nu era criză!), la Cameră se ridică la 196,9 milioane lei (plus 19 la sută). Asta dacă nu mai luăm în calcul şi imensele sume destinate întreţinerii şi funcţionării sediului celor două camere, adică nişte mii de miliarde, plus cheltuielile de funcţionare pentru birourile parlamentare din teritoriu, plus sumele pentru diurne, pentru telefoane, pentru dotări, pentru imensele parcuri auto etc. Plus sumele forfetare ale deputaţilor. Dintr-un foc, s-ar disponibiliza multe mii de miliarde de lei vechi. Şi asta fără traume, în contextul în care, în România, pur şi simplu, nu mai este nevoie de parlament. Mecansimul s-a simplificat extrem de mult: executivul naşte legile, el le aprobă. Îşi asumă, nu e aşa, răspunderea. Şi, dacă stăm să ne gîndim bine, ar mai fi o cale de economie: renunţarea şi la miniştri şi ministere. Este în fond suficient ca preşedintele Băsescu să dispună, şi premierul Boc să îşi asume răsunderea. Ar fi doar două lefuri şi atît. Evident, de austeritate. Restul nu sînt decît cheltuieli de prisos. Concluzia? Fraţilor, parlamentul este salvarea!

luni, 31 august 2009

Moartea unui preşedinte

Din capul locului o spun: nu este vorba de cartea lui William Manchester. Şi nici de evenimentul acestei cărţi, moartea preşedintelui SUA, JFK. Singura asemănare se opreşte la titlu. De aici încolo curg deosebirile. John Fitzgerald Kennedy, fost altceva decît Traian Băsescu. JFK spunea: „nu te întreba ce face ţara pentru tine, întreabă-te ce faci tu pentru ţară”. Traian Băsescu nu are asemenea drame existenţialiste. Nu lansează întrebări de acest gen. Simplu, cu cinism, preşedintele autodeclarat jucător, trece de la lacrima stoarsă din colţul ochiului la un alt gen de afirmaţie: degeaba vreţi voi salarii mai mari că, după prezidenţiale, oricum veţi fi şi mai săraci. Kennedy a fost asasinat. Băsescu se sinucide. Evident, este vorba despre sinucidere politică. Traian Băsescu face asemenea afirmaţii şi rînjeşte. Timp de patru ani, Traian Băsescu s-a luat la trîntă cu Tăriceanu pentru a putea guverna efectiv. De aproape un an, pe mandatul Boc, preşedintele Băsescu s-a dat peste cap pentru a se identifica ca şef al executivului. Pentru a implanta în memoria colectivă că el, jucătorul activ, este cel care guvernează. A fost primul pas spre sinuciderea politică. Din decembrie 2008 începînd, România este în cădere liberă. În prăbuşire. Traian Băsescu şi guvernul marionetă au demonstrat că pot depăşi lejer „performanţele” unui Ciorbea ori Radu Vasile. Perioadele Roman, Văcăroiu, CDR au însemnat şi costuri ale tranziţiei spre Europa. Costuri, în mare parte, suportabile. Decembrie 2008 - septembrie 2009 înseamnă costuri imense, insuportabile deja, puse în spinarea românilor, fără măcar e exista vreo ţintă. Altfel tradus, înseamnă costuri ale neputinţei de a guverna. Ale incapacităţii. Rezultatul este resimţit de românul căruia acum i se ia pînă şi dreptul la muncă.
Acesta este peisajul în care preşedintele Băsescu îşi anunţă propria-i moarte politică. Propria-i sinucidere. După nouă luni în care preşedintele jucător şi guvernul marionetă au pus pe butuci o ţară întreagă, cu cinism, Traian Băsescu o spune - votaţi-mă şi vă garantez: după alegeri o veţi duce şi mai rău. Veţi fi mai săraci. Traian Băsescu, în fapt, proiectează peste dezastrele prezente, peste dezastrele ultimelor nouă luni, imaginea dezastrelor viitoare. Dezastre pentru care el, preşedintele-jucător, se anunţă a fi un garant.

miercuri, 19 august 2009

De ce sîntem tîmpiţi

Dacă propoziţia de mai sus ar fi interogativă, ar fi, categoric, o întrebare retorică. Oricum, o explicaţie se cere. Şi este extrem de simplă, de la îndemînă. În primul rînd sîntem tîmpiţi pentru că ne place să ne complacem în această situaţie. În al doilea rînd pentru că, lăsîndu-ne purtaţi în valul de tîmpire (tîmpitizare?) ne-au înţepenit creierele. Şi uite aşa am ajuns să înghiţim cele mai tembele gogoşi, am ajuns să ne lăsăm duşi de nas mai uşor decît turma de oi la abatorizare. Pornind de la titlul de mai sus, aş putea spune că nu este nici măcar o banală propoziţie afirmativă, ci este de-a dreptul un postulat. Şi mă tem că nu exagerez. Sincer să fiu, aş deborda de fericire dacă aş fi contrazis cu argumente serioase şi sănătoase.
Bineînţeles, tot ceea ce am spus pînă acum ar putea fi considerat ca opinia proprie şi personală. Ceea ce înseamnă că, pentru susţinere, trebuie şi un argument. Iată-l: sîntem tîmpiţi pentru că înghiţim pe nerăsuflate şi nemestecate întregul bîlci politic al coaliţiei la guvernare. Toată circoteca legată de pachetul reformei din educaţie, de concedierile din sectorul public, tot tembelismul cu cele zece zile de concediu fără plată pentru angajaţii din administraţie, învăţămînt, cultură, sănătate, poliţie, pompieri, jandarmi etc., etc. Înghiţim scuipăturile politice ale celor numiţi să guverneze şi care, taman asta nu fac. Dacă nu am suferi de acest retard naţional nu am mai lua pe nemestecate toate aceste porcării. Şi am vedea ceea ce este vizibil de la o poştă: datoria publică a României a ajuns la 123,6 miliarde. În primele şase luni ale anului în curs, guvernul a împrumutat 14 miliarde de euro. Bani care nu se regăsesc nicăieri, în nici o dezvoltare de infrastructură, în nici o conservare sau – poveşti cu pajuri şi zmei – creare de locuri de muncă. Practic, dacă nu am fi naţional tîmpiţi, nu am pune botul la circăreala celor aflaţi la guvernare şi am vedea ceea ce se vede din avion: nu sîntem guvernaţi, ci jefuiţi. Nu sîntem susţinuţi de stat, ci abatorizaţi de indivizii care nu mai ştiu cum şi cît să bage la maţ. Circoteca naţională – care ne mai şi divide în tabere partizane, căci altfel tîmpitizarea (scuzaţi noul termen) nu ar fi deplină – nu este altceva decît o perdea de fum. Fum gros, menit a ascunde incompetenţa, furtul, jaful naţional. Am zis!

luni, 10 august 2009

Concedii fără plată

România nu cere cu necesitate să fie salvată de faliment. Nu cere să fie salvată nici din criza economică ori financiară. În schimb, România urlă să fie salvată de cei ce o conduc. Nu este o metaforă. Pur şi simplu, după nouă luni de guvernare Boc, s-a demonstrat că cel mai mare pericol pentru România nu îl reprezintă nici criza mondială – o criză căreia îi eram colaterali în cazul unei guvernări normale, cu pierderi minime pentru populaţie şi pentru agenţii economici – nici crima organizată, nici globalizarea, nici actualele tendinţe geopolitice. Cel mai mare pericol pentru România îl reprezintă guvernarea Băsescu-Boc. Criza financiară mondială a reuşit să dea peste cap, în România, piaţa imobiliară şi dezvoltările imobiliare. Criza economică mondială a redus, în cote suportabile, consumul românilor. În schimb, cabinetul Boc a reuşit, în termen de nouă luni, să desfiinţeze peste 300.000 de agenţi economici. Ceea ce a însemnat lăsarea pe drumuri a circa un milion de oameni. Şi, implicit, transformarea lor din furnizori ai bugetului de stat în asistaţi de la buget. În nouă luni, guvernul Băsescu-Boc şi-a trecut în palmares o singură măsură economică. Nu atenuatoare, ci generatoare de criză: impozitul minim alias forfetar. În rest, de nouă luni, acelaşi guvern nu a fost capabil să ia nici o hotărîre cu efecte economice benefice. Nu a fost capabil să pună în operă şantiere pentru lucrări de infrastructură. Şantiere care ar fi însemnat locuri de muncă, plus valoare, salarii, taxe, impozite la buget, consum al populaţiei, adică menţinerea şi a altor ramuri economice şi iarăşi venituri la bugetul statului din TVA plus conexele.
În nouă luni, guvernul Băsescu-Boc a dus o viaţă fundamental paralelă cu realităţile social-economice ale României. Actului de guvernare i s-a substituit mahalagismul ca stare a naţiunii. Un mahalagism lansat de la vîrful statului. Şi, în acelaşi timp, un mahalagism care a adus România de la o dinamică a creşterii economice de peste 6% la una... negativă de 8%. Şi la un deficit bugetar de peste şapte procente. Pe acest fond, tandemul de la conducerea României, Băsescu-Boc, vine cu măsuri de salvare a PATRIEI: trimiterea în şomaj (adică în postura de asistaţi de la buget) a 150.000 de salariaţi ai statului, plus o primă pentru norocoşii care îşi păstrează locul de muncă: cîteva săptămâni de conceiu fără plată. Desigur, alte soluţii nici nu ar putea sta în picioare. Să porneşti acum marile investiţii este imposibil: vine toamnă şi numai pînă să derulezi procedura licitaţiilor deja dă îngheţul. Aşa că rămîne varianta cu tocatul banilor din credite guvernamentale interne şi externe. Că doar nu om fi atît de absurzi încît să pretindem celor doi să gîndească şi să aplice proiecte de relansare economică de genul celor fabricate de echipele Angelei Merkel, sau ale lui Gordon Brown, Silvio Berlusconi ori Donald Tusk al Poloniei. Măsuri care au scos ţările respective din recesiune şi le-au împins la periferia crizei. Deşi, dacă mă gîndesc bine, o soluţie facilă ar fi şi la noi: trimiterea respectivilor doi, cu echipele lor cu tot, în conedii fără plată pe termen nelimitat. S-ar face şi economii la buget şi s-ar limita şi pagubele la nivelul a ceea ce s-a distrus deja pînă azi. Am zis!

joi, 6 august 2009

De la leu la mahmudea

Clasicii economiei politice au relevat ecuaţia ciclului de dezvoltare economică: bani – marfă – bani. Formula nu are nici o legătură cu Marx, Engels ori Heckscher sau Samuelson. Ea este perenă indiferent de sistemul politico-economic. Noi, românii secolului XXI, graţie contemporanei guvernări, reuşim însă, să dăm peste cap pînă şi legile obiective ale ştiinţei economice. Şi nu oricum, ci săpînd la temelia naţiunii. România primului deceniu al secolului XX a fost unul dintre cele mai dinamice state europene. De la o economie de tarabă, de la precupeţi şi zarafi, de la glod şi plug cu un brăzdar de lemn, de la cel mai mic PIB din Europa de sfîrşit de secol XIX, România trece la un PIB peste al Greciei şi Poloniei, la un sistem financiar modern, la dezvoltare agricolă şi industrială. La exporturi masive. Şi la o monedă puternică. Trece de la mahmudea la leu. De la lampa cu gaz la curentul electric. De la spălatul la lighean la băile publice şi la băile de apartament. Toate astea se întîmplau la începutul secolului XX. Acum, cu un secol mai în faţă, guvernarea Boc face trecerea în regres. Practic, economia României trece înapoi, de la leu la mahmudea. Şi cînd spun mahmudea, gîndul nu mă duce deloc la o metaforă care să indice moneda unică europeană. Practic, economia naţională revine, pe fondul unei lipse de coerenţă guvernamentală, la nivel feudalo-oriental. La ritmuri de manele, la zarafi şi cămătari. La schimbul de mărfuri. Un sistem economic coerent se bazează pe ciclul bani-marfă-bani. Cabinetul Boc ne-a reîntors la stadiul de marfă-marfă. De troc. La agricultura cu plug cu un brăzdar, tras de cal sau de vacă. Carol reuşea să construiască drumuri şi să le pietruiască pe cele existente. Guvernul Boc ne întoarce la cele de glod. Carol a dezvoltat România pentru că a sprijinit dezvoltarea unei economii sănătoase care i-a produs ban public. Tandemul Băsescu-Boc o prăbuşeşte pentru că au secat izvoarele de ban public năruind sute de mii de mici întreprinderi. Carol a avut bani pentru că banii au venit graţie sporului de educaţie al unei naţiuni care a fost purtată – prin educaţie - de la mahmudea şi manea spre bursă, bănci, industrie, agricultură modernă. Tandemul Băsescu-Boc distruge pînă şi resturile rămase în sistemul educaţional naţional, distruge prin subfinanţare învăţămîntul şi cultura. Şi realizează o nouă tranziţie în istoria României: de la leu la mahmudea, de la bursă la manea.

joi, 30 iulie 2009

Foaie verde drum de fier

Vă mărturisesc că, de ani buni, nu mă mai urc în tren. Am devenit, în pofida dorinţei mele, feroviarofob. Deşi, sincer să fiu, de multe ori mă macină dorul de o lungă călătorie cu trenul, cu ochii lipiţi de fereastra vagonului, mînat de nostalgia copilăriei. Fug însă de tren ca dracul de tămîie pentru că acum, dacă vreau să ajung la Bucureşti, fac cam patru ore cu rapidul. Pe vremuri – două ceasuri şi jumătate. Ca să merg la mare ar trebui să fiu un aventurier: sufocare de căldură, sufocare de înghesuială, sufocare de lipsă de condiţii civilizate. Şi toate pe parcursul a nouă-zece ore. Cu expres direct. Pe vremuri – cinci ore şi jumătate, cu schimbare în Bucureşti Nord. Plus că de doăzeci de ani n-am mai văzut o lucrare de întreţinere la calea ferată, ripare de piatră spartă, înlocuire de şină ş.a.m.d. Transportul feroviar s-a dus naibii. Îmi place în schimb să mă dau cu maşina. Partea proastă este că nu am atâţia bani pentru asta. Nu pentru benzină, ci pentru înlocuit, la mai fiecare an, „otomobilul”. Sau, în cel mai fericit caz, bielete, planetare, capete de bară. Nu îmi stă în fire să dau în gropi, dar pe DN-urile noastre nu ai alternativă. Că autostrăzi nu am avut, nu avem şi nici nu vom avea. Are două bucăţi Bucureştiul, dar strict pentru uz propriu. Mie, contribuabilului ardelean nu îmi folosesc la absolut nimic. Deşi noi dăm o bască de bani ca taxe şi impozite dîmboviţenilor de Ferentari de la Victoria (palatul, nu oraşul). Plus că a început să mă cam părăsească dorinţa de cascadorii. Şi nevoia de adrenalină. Asta pentru că e o adevărată aventură să mergi pe drumurile noastre cu o singură bandă pe sens, fără marcaje, sufocate de un trafic care l-ar umple de invidie şi pe nenea Scaraoschi. Şi vă mai mărturisec un lucru: tot pe vremuri, pe cînd eram un mucea într-ale gazetăriei, am avut ocazia documentării unor reportaje pe pescadoarele noastre şi pe navele de adus peştele congelat, faimoasele Polar. Mi-aş dori iarăşi o asemenea ieşire în largul Mării Negre, dar nu mai avem nici pescadoare, nici transportoarele Polar, nici mineraliere, nici petroliere, nici cargouri. Cu alte cuvinte, la capitolul transporturi sîntem pe nicăieri. Ne uităm cu pizmă în istorie, la drumurile din Imperiul Roman. La cele făcute sub ocupaţie austriacă în Transilvania. La cele făcute de Carol I. În rest... Putem doar să ne uităm la istoria modernă: în ultimii douăzeci de ani, democraţii (actualmente PD-L) au avut opt mandate. Cinci ani a fost boss peste transporturi chiar EL, adică preşedintele Băsescu. Rezultatul nu mai trebuie comentat: flotă ioc, autostrăzi idem, infrastructură feroviară – Dumnezeu cu mila. România s-a întors în barbaria pre-romană. Cei care au de călătorit înţeleg perfect de ce.

luni, 27 iulie 2009

Poveşti la gura ţevii

De ce la gura ţevii şi nu a sobei? În primul rînd pentru că e vară. Şi numai de căldura din sobe nu mai ai chef pe aşa vreme. În al doilea rînd, pentru că ţevile sînt goale. Alea de apă caldă, bineînţeles. Şi se holbează la tine cu ochi chior, aşa cum chioare sînt şi ţuţuroaiele cu bulină roşie de băile şi bucătăriile a vreo sută de mii de braşoveni. Oricum, poveştile sînt interesante. Şi nu tocmai puţine. Şi una dintre ele sună aşa: este o dată ca altă dată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, o centrală mare, înaltă şi tare, cu mulţi angajaţi şi mulţi bani neluaţi. O centrală ce ar trebui să dea cu agentul termic în populaţie de să n-o putem duce, şi cu energia electrică în sistemul naţional de ar fi luminate ca ziua pînă şi drumurile judeţene. Numai că, zice basmul, centrala asta era păstorită de o turmă de vreo 27 de zmei, care mai de care mai agamani. Şi de ceva balauri, fiecare dotat cu un număr oarecare de capete, după putinţă şi posibilităţi. Şi mai zice rapsodul popular, autor de folclor care merge din gură în gură precum altă minune, că unde sînt capete multe e şi deşteptăciune multă. Iar unde este deşteptăciune multă este şi multă prostie (apud rapsod). Drept pentru care centrala cea mare s-a conformat matricei generale mioritice şi s-a dus, an de an, tot mai la fund. De a strîns robinetul pînă şi la fraierii care au plătit întocmai şi la timp facturile, unele mai aberante ca altele. Iar datoriile au ajuns mai mari ca avuţiile lui Roşu Împărat. Plus Verde Împărat, Galben Împărat, Albastru Împărat. Portocaliu Împărat, Violet Împărat, Indigo Împărat. Că ăsta e tot spectrul, dacă nu mă înşel. Dar despre cum s-a ajuns aici, cum s-a împiedicat nu mai ştiu care cu subvenţiile de au ajuns prin alte părţi anatomice ale cetăţii şi alte cele, mai sînt basme destule de spus la gura ţevii. Acu’ e altul, la fel de tare: cică zmeii, în înţelepciunea lor fără de graniţe, au zis că e timpul de economii. Şi au decis să restructureze vreo sută de lucrători ai centralei. Nu oricum, ci cu cîte 18 salarii compensatorii de căciulă. Şi n-ai decît să dai cu cuşma după cîini să înţelegi economia: 18 luni plăteşti o sută de oameni care nu muncesc nimic în loc să îi plăteşti pentru că muncesc. Cît despre economie... ioc! Numai că basmul dă bine la cei ce stau la gura ţevii goale: vai, săracii zmei şi balauri, uite cum se mai dau cu amigdalele de asfalt să ne fie nouă bine, fac şi dreg pe capete. Capete lejeri seci, ar zice povestitorul, pentru că de aici nu se salvează nici un leu. Aşa cum nu s-a salvat nici de-a lungul anilor, zic poveştile.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am zis povestea mea. Dar dacă nu e doar o poveste?

luni, 20 iulie 2009

Apocalipsa după Boc

Madam de Pompadour are de ce să fie fericită pînă şi pe lumea ailaltă. Celebra ei replică (greşit atribuită lui Ludovic al XV-lea!) rostită după înfrîngerea în bătălia de Rosbach (1757) este mai actuală ca oricînd. „După noi potopul” face prozelitism, nu glumă. Nu în Franţa, unde lucrurile merg – apropo de criză – spre bine, ci la noi, popor, de altminteri, cel puţin oficial, francofon. „După noi potopul” poate deveni, fără de greşeală, lozinca – şi blazonul – premierului Boc. Nu pentru că l-ar fi ţintit (vorba vine „ţintit”) timişorenii cu ouă. Nu pentru că exponenţii actualei puteri au început să fie huiduiţi pe unde sînt prinşi. Ci pentru că România se prăbuşeşte, pe zi ce trece, în marasm economic, pentru că România a fost şi este împinsă pe o pantă ireversibilă a crahului generalizat. Nu este vorba despre opinii subiective. Datele reci o dovedesc cu prisosinţă. Un studiu al Băncii Mondiale afirmă că, în anul de graţie 2009, în România, 1,6 milioane de români sînt siliţi să supravieţuiască cu 3 dolari pe zi. Adică cu cel mult 9 lei. Aici intrînd toate cheltuielile lor: casă, mîncare, facturi, medicamente, îmbrăcăminte, încălţăminte. Şi tot de la Banca Mondială citire: în 2009, procentul românilor care trăiesc în sărăcie absolută a ajuns la 7,4%, faţă de 5,7% în 2008. Asta în timp ce numărul săracilor scăzuse, în 2008, faţă de 2007, de la 2,1 milioane de români la 1,2 milioane în 2008. Pentru a reveni acum, de-a dreptul spectaculos. Iar numărul copiilor trăind în sărăcie absolută este, la rîndul său, în creştere: de la 7,8% în 2008, la 10,7% în 2009. Apud Banca Mondială, bineînţeles. Raportul nu apare oriunde, ci în Strategia de Parteneriat cu România. Ceea ce este, de altfel, normal în contextul în care guvernul Boc nu numai că este în urma crizei cu mai bine de jumătate de an, dar este fundamental lipsit de reacţie. Practic, în cele opt luni de guvernare singura constantă – şi singura materializare, în acelaşi timp, a unei linii guvernamentale – a fost împărţirea caşcavalului. Pardon, a funcţiilor. După care totul s-a redus doar la jocuri de imagine, indiferent de costuri. Costuri pe care, bineînţeles, noi le plătim. Aşa că marchiza de Pompadur are de ce să fie mîndră. Sau, eventual, pizmaşă. Boc e mult mai tare.

sâmbătă, 4 iulie 2009

Răul cel mai mare

Hotărît lucru, răul cel mai mare pentru Romania post-decembristă nu Ion Iliescu l-a reprezentat. Şi nici Constantinescu sau Ciorbea sau Radu Vasile. Nici ministrul cîrnăţar şi nici d-alde Ridzi ori d-alde Nutzi. Şi nici măcar Băsescu. Nu, răul cel mai mare pentru Romania şi, implicit, pentru toţi cei ce aparţinem într-un fel sau altul de această ţară îl reprezintă televiziunea. Nu Iliescu ori Băsescu sînt cei care au otrăvit atmosfera sau mediile din această ţară. Nu ei au infestat poporul roman cu mai tot ce înseamnă minciună, hoţie, mitocănie, grobianism, puturoşenie, fariseism, delaţiune, bîrfă, şmenuri etc., etc. Vina aparţine exclusiv televiziunii. Fără televiziune, politica s-ar fi făcut la partide şi în parlament, şi nu în şouri transmise în direct. Fără televiziune, actul de guvernare s-ar fi elaborat şi desfăşurat în clădirile şi birourile guvernamentale şi nu pe sticla micilor ecrane. Fără televiziune viaţa romanilor s-ar fi derulat în decenţă, iar nu cu poalele în cap, pe sticlă, inventîndu-se pseudovedete ajunse celebre pentru că îşi pun, pe acelaşi eran cu Băsescu şi neamurile sale politice ori de sînge, fundurile dezgolite, silicoanele şi, mai cu seamă, apucăturile de mahala şi trivialităţile.
Din acest melanj al televiziunii a ieşit ceea ce trăim noi astăzi. Noi nu mai muncim ci mimăm, pentru presă, acest lucru. Nu mai trăim evenimente ci executăm şouri de televiziune pentru a ne pune pe noi în evidenţă şi a ne bate cu cărămizile în piept că sîntem şi dregem, chiar dacă în spatele acestui spectaol se întrevede doar moneda calpă. Nu mai avem sentimente, ci doar reprezentanţii tv. Nu mai există sacralitate nici măcar în cel mai tainic locşor al sufletelor noastre, ci doar spectacol de televiziune care să ne aducă, măcar pentru o secundă, în luminile rampei.
Nu Băsescu sugrumă această ţară, ci spectacolul său mediatic, cabontismul dintr-însul. Nu Boc ucide această ţară, ci telenovela de-a guvernarea în care a fost distribuit alături de încă o întreagă serie de amatori de pe la diferite cămine culturale de pe la ţară. Desigur, pentru toate acestea de vină este televiziunea. Fără blestemata asta de sticlă am fi avut, probabil, şansa de a nu ne mai lăsa prostiţi de cap de tot felul de saltimbanci puşi pe îmbuibare şi pe minciună, am fi avut, probabil, şansa unor autentici conducători desprinşi din rîndul oamenilor care au decenţa de a nu se vrea vedete printre trivialii din actuala lume televizată a silicoanelor, manelelor ori politicienilor de mahala.

Răul cel mai mare

Hotărît lucru, răul cel mai mare pentru Romania post-decembristă nu Ion Iliescu l-a reprezentat. Şi nici Constantinescu sau Ciorbea sau Radu Vasile. Nici ministrul cîrnăţar şi nici d-alde Ridzi ori d-alde Nutzi. Şi nici măcar Băsescu. Nu, răul cel mai mare pentru Romania şi, implicit, pentru toţi cei ce aparţinem într-un fel sau altul de această ţară îl reprezintă televiziunea. Nu Iliescu ori Băsescu sînt cei care au otrăvit atmosfera sau mediile din această ţară. Nu ei au infestat poporul roman cu mai tot ce înseamnă minciună, hoţie, mitocănie, grobianism, puturoşenie, fariseism, delaţiune, bîrfă, şmenuri etc., etc. Vina aparţine exclusiv televiziunii. Fără televiziune, politica s-ar fi făcut la partide şi în parlament, şi nu în şouri transmise în direct. Fără televiziune, actul de guvernare s-ar fi elaborat şi desfăşurat în clădirile şi birourile guvernamentale şi nu pe sticla micilor ecrane. Fără televiziune viaţa romanilor s-ar fi derulat în decenţă, iar nu cu poalele în cap, pe sticlă, inventîndu-se pseudovedete ajunse celebre pentru că îşi pun, pe acelaşi eran cu Băsescu şi neamurile sale politice ori de sînge, fundurile dezgolite, silicoanele şi, mai cu seamă, apucăturile de mahala şi trivialităţile.
Din acest melanj al televiziunii a ieşit ceea ce trăim noi astăzi. Noi nu mai muncim ci mimăm, pentru presă, acest lucru. Nu mai trăim evenimente ci executăm şouri de televiziune pentru a ne pune pe noi în evidenţă şi a ne bate cu cărămizile în piept că sîntem şi dregem, chiar dacă în spatele acestui spectaol se întrevede doar moneda calpă. Nu mai avem sentimente, ci doar reprezentanţii tv. Nu mai există sacralitate nici măcar în cel mai tainic locşor al sufletelor noastre, ci doar spectacol de televiziune care să ne aducă, măcar pentru o secundă, în luminile rampei.
Nu Băsescu sugrumă această ţară, ci spectacolul său mediatic, cabontismul dintr-însul. Nu Boc ucide această ţară, ci telenovela de-a guvernarea în care a fost distribuit alături de încă o întreagă serie de amatori de pe la diferite cămine culturale de pe la ţară. Desigur, pentru toate acestea de vină este televiziunea. Fără blestemata asta de sticlă am fi avut, probabil, şansa de a nu ne mai lăsa prostiţi de cap de tot felul de saltimbanci puşi pe îmbuibare şi pe minciună, am fi avut, probabil, şansa unor autentici conducători desprinşi din rîndul oamenilor care au decenţa de a nu se vrea vedete printre trivialii din actuala lume televizată a silicoanelor, manelelor ori politicienilor de mahala.

vineri, 3 iulie 2009

Ridzi, deloc întîmplătoare

Această Ridzi nu este deloc o întîmplare. Şi nici un accident în existenţa unui partid onorabil. Ridzi nu este nimic altceva decît hîrtia de trunesol a PDL-ului acestui moment. A ceea ce a ajuns unul dintre cele mai moderne şi mai bine structurate partide din Europa Centrală şi de Est din epoca post-decembristă: Partidul Democrat. O analiză superficială a actualei guvernări te-ar duce cu gîndul la o paralelă cu gaşca celor «o mie de specialişti», cu guvernarea CDR. Numai că alde Dudu Ionescu, Nini Săpunaru şi compania erau doar nişte copii de trupă în comparaţie cu cei de astăzi. Este adevărat, o constantă ar exista : amatorismul guvernabililor ambelor adunături. Evident, cu rarele şi tocmai de aceea notabilele excepţii de rigoare. Dar asemănarea se opreşte la atît, iar ridziada o dovedeşte cu prisosinţă.
In mod cert, individa este fundamental lipsită de profesionalism. Nu în arta guvernării, ar fi şi greu să ajungi la un atare nivel la o vîrstă şi la o pregătire care, într-o lume normală, te-ar ţine cam în linia a treia sau chiar a patra a societăţii, ci în «ştiinţa» de a da tunuri. Este, dacă acceptaţi extrapolarea (scuzaţi paralela exemplului !), asemeni unui infractor primar prins, la ieşirea din alimentara, cu sticlele în chiloţi. Dar nu Ridzi, ca individ, evident, fără respectivele sticle din izmene, este de discutat, ci starea de ridzi. Adică haiduceala fără jenă a celor instalaţi la putere. O hămeseală fără margini şi fără ruşine – şi iarăşi subliniez că generalizarea este exclusă, dar existenţa stării de ridzi tencuieşte cu noroi şi nu numai şi cele cîteva excepţii –, o hămeseală neegalată nici măcar în perioada fanariotă. Este adevărat, actualul PDL a păstrat din defunctul PD perfecta organizare de tip cazon. Şi un sistem de coordonare extrem de eficient. Dar pe acest schelet a implementat, ca urmare a marginalizării şi eliminării certelor personalităţi ale defunctului partid, o mulţime de ridzi. Mici, meschini, amatori, lacomi, bulbucaţi după orice bănuţ care poate fi julit şi pus la păstrare în cutia de sub pat. Că de aia şi spun că Ridzi asta nu e deloc întîmplătoare.

miercuri, 1 iulie 2009

Tata Omidă

Mama Omidă le previziona ceva de speriat. Cum le mai zicea ea şi le mai potrivea... ! Că o întreba careva au ba, asta nu conta. Cert e că Mama Omidă îşi dădea cu presupusul de te lăsa cu gura căscată. Numai că anii au trecut. Faima Mamei Omidă s-a aplatizat, iar ea a intrat în conul de umbră al uitării. Asta nu înseamnă însă că sîntem văduviţi de atari predicţii şi citiri în diverse chestii zugrăvitoare de prezent, trecut, ba chiar şi viitor. Nu mai este Mama Omidă, dar nu-i bai. Avem acum un Tata Omidă. Un Tata Omidă deja plin de antecedente într-ale predicţiei. Zicea Tată ăsta Omidă, prin decembrie, că România, tărîm iubit de Doamne-Doamne şi de noii ei şefi, este ferită de criză. A spus-o atît de frumos că nici nu mai contează că a pălit cu oiştea în gard pe punga şi pe viaţa unor milioane de oameni. Şi le-a tot spus de ceva ani, vreo patru la număr. Deunăzi a ieşit iarăşi cu vorbele în lume. De data asta, citirea în cele specifice nu a mai fost una frumoasă, născătoare de optimism. Dimpotrivă. Tata Omidă a spus răspicat celor vreo douăzeci de milioane de supuşi că e criza pe noi cu parul. Că, bietul guvern, oricît de tare s-ar da cu amigdalele de asfalt, tot nu are ce-i face atîta timp cît restul Europei zace în aceeaşi criză. Că vom ieşi de acolo, adică din adîncul haznalei, la ceva vreme după ce vor vidanja prin propriile curţi d-alde nemţi, italieni, francezi, englezi etc. Şi a zis-o tare bine Tata Omidă. Şi tare convingător. Numai că bobii nu i s-au arătat pe de-a-ntregul. Şi nici zaţul de cafea. Că şi neamţul, şi italianul, şi grecul, şi spaniolul şi nu mai ştiu care, başca cei de peste ocean, chiar că au pus osul la treabă pentru a ieşi din criză. Pentru a salva şi pentru a crea locuri de muncă. Pentru a nu lăsa oamenii pe drumuri, în disperare. Au investit miliarde grele în economie. Au redus fiscalitatea pentru a menţine un flux de venituri la bugetul central. Au băgat banul în sprijinul întreprinzătorului fără să-l întrebe de culoarea carnetului de partid sau de cît la sută cotizează pentru campania electorală. Despre toate astea, este însă adevărat, au vorbit, la noi, şi Tata Omidă şi premierul său, Boc. Cu o singură diferenţă. Ei doar au vorbit. Au vorbit, pentru că, cu patetismul de rigoare în voce, dă bine la public în pragul alegerilor prezidenţiale. Au vorbit doar pentru că aşa se maschează mai uşor sutele de mii şi milioanele de euro scoase – pe fond de criză – cu neruşinare din banul public şi pompate în buzunare de partid şi de stat. Şi au vorbit pentru că vorba nu costă. Mă rog, nu îi costă. Nu pe ei. Dar astea sînt fleacuri. Important este că avem un Tată Omidă. Unul care se mai vrea măcar încă o tură. Am zis !

miercuri, 24 iunie 2009

Histrionul de partid şi de stat

Dacă deschizi DEX-ul cam asta găseşti la cuvîntul histrion: actor de comedie la greci şi la romani; bufon. Măscărici, comediant lipsit de talent. Om ipocrit, perfid, şarlatan. Vine din latinescul histrio-histrionis. Şi nu are nici un sens a ne contrazice cu specialişti în lingvistică ori cu etimologii. Nici măcar nu propun o dezbatere semantică. Ceea ce îmi propun în rîndurile de faţă este să contrazic o expresie pe care am auzit-o, în aceste zile, cu repetiţie: histrion de partid şi de stat. O contrazic pentru că histrionul este histrion şi atît. Aceasta este calificarea lui bază. Individul nu îşi descoperă vocaţia histrionică pentru că a ajuns sculă de partid sau instrument de stat. Raportul real este exact invers: histrionul, graţie aptitudinilor sale, ajunge a se înfige în diverse scaune, fie ele partinice ori statale. Histrionul nu convinge prin acţiuni menite a construi ceva util pentru cei din jur. Nu convinge prin clarviziunea programelor sale ori prin abnegaţia şi dăruirea cu care munceşte. Nici vorbă de aşa ceva. Histrionul îşi atinge ţinta prin perfid joc de scenă. Histrionul cîştigă simpatia – o simpatie ajungîndă uneori pînă la fanatism – datorită cîtorva lacrimi vărsate cînd trebuie şi unde trebuie. Datorită unor vorbe rostite cu voce tremurîndă de emoţie sau de indignare. Cîştigă făcîndu-i pe cei de care are nevoie să audă ceea ce şi-ar dori ei să audă. Histrionul nu este cel care munceşte. Nu este cel care creează. Este cel care stîrneşte emoţii şi dă doar impresia că munceşte. El este, dacă vreţi, musca la arat. Cel care bîzîie continuu căţărat pe spinarea bietului bou care trage la jug ca... boul. Instrumentele lui sînt mascarada, trucurile ieftine, înşelătoria. Teatrul. Cu sau fără talent, histrionul reuşeşte rapid să îşi găsească public şi să şi-l fidelizeze. Comedia pe care o joacă el este una facilă. Grosieră. Perfect mulată spiritului gregar, de turmă. Şi, bineînţeles, din plin grobiană. Nici măcar nu este nevoie să îţi roteşti în exces gîtul în jurul tău pentru a da cu privirea de histrion. Este acolo, la locul cu greu cucerit prin alternanţa măştilor sale. Loc pe care şi-l vrea pe viaţă, indiferent de preţ. Preţ pe care, bineînţeles, trebuie să îl plătească întotdeauna ceilalţi.
P.S.1 Şi era să uit un detaliu: Histrionul se schimbă fundamental de la o zi la alta, mai abitir ca porcii din „Ferma animalelor” a lui George Orwell („două picioare rău, patru picioare bun. Patru picioare rău, două picioare bun”), după cum îi bate interesul.
P.S.2 M-a întrebat un amic dacă în textul de mai sus este vorba chiar de EL. Răspunsul nu poate fi decît evident. Asta chiar dacă EL, histrionul, se multiplică de la Cel dintîi al ţării pînă la arendaşul de modă nouă.

luni, 22 iunie 2009

De la asumare la asomare

Emil Boc nu este un asomator. Nici pe departe. El este doar un simplu asumator. De fapt, un dublu asumator, dar de răspundere guvernamentală. Premiera instituită de premierul Boc – premieră pentru orice sistem democratic, cu două asumări consecutive – nu face altceva decît să confirme buna tradiţie românească, cea a mimării. Această dublă asumare a răspunderii are, în principal, menirea de a mima reforma din justiţie. În principal, pentru că mai există şi un subsidiar: cel de a modifica pe şestache, dar cu grave implicaţii, instituţii fundamentale ale sistemului drept. Ajung doar două exemplificări: răspunderea penală şi răspunderea civilă. În fond, nici nu trebuie mai mult pentru a mai adăuga o nouă schelărie întru edificarea unui nou sistem cvasitotalitar.
În orice sistem democratic din lume – aşa zice cutuma – instituţia asumării răspunderii intervine doar în momente de mare criză. În momente în care un guvern se clatină, este pe muche şi, prin acest gest politic de mare curaj, forţează nota pentru a clarifica lucrurile: ori merge mai departe, obligînd parlamentul să îi acorde un spor de încredere, ori, nereuşind acest lucru, lasă locul liber unui alt executiv. În condiţiile date, cu o majoritate de peste 70 de procente, Cabinetul Boc nu avea nici un motiv să folosească acest instrument cu valoare de test politic. Numai că, recurgînd la asumarea răspunderii, Boc şi compania eludează căile democraţiei pentru a impune instrumente de lucru de o maximă importanţă. Le eludează pentru a evita orice dezbatere politică care ar putea releva gravele încălcări ale unor principii fundamental-democratice ale legii penale şi civile. Căci, venite pe un fond mediatic ostil, cele două coduri au inclusiv valoarea unei arme: civilul instituie o lege a presei mai severă chiar decît cea a lui Ceauşescu, iar penalul statuează un sistem de răspundere penală menit a-i ocroti pe cei obedienţi puterii şi a-i decapita pe cei ce încă mai cred în principiile statului de drept. De aici şi afirmaţia: Boc nu este decît un biet asumator. Asomator al ideilor de democraţie şi de stat de drept este cel ce l-a împins la această premieră dîmboviţeană, a dublei asumări într-o singură zi. Şi a promovării pe uşa din dos a două coduri de importanţă capitală în viaţă oricărei naţiuni. Am zis!

duminică, 21 iunie 2009

Adolf era cinstit

Actuala criză nu este o premieră. Nici măcar globalizarea ei. S-a mai întâmplat şi în deceniul trei-patru al secolului trecut. A fost chiar mai dură, căci a pornit pe supraproducţie. A generat crahuri bancare, falimente răsunătoare, prăbuşiri ale burselor, valuri de şomaj, sinucideri spectaculoase. Dar au fost şi soluţii deloc miraculoase. Şi aş lua drept etalon Germania lui Adolf. O Germanie răvăşită de criză. Dar o Germanie în care Adolf nu a ezitat să investească, masiv, ban public. Ban stors din piatră seacă, inclusiv din credite interne şi externe. A fost perioada în care Germania şi-a rezolvat, pentru cel puţin un secol, infrastructura. Cînd s-au construit cele mai trainice autostrăzi din Europa. Cînd, pe criză aflată în maxim de amplitudine, Germania nu numai că a conservat locuri de muncă, ci a şi înfiinţat peste un milion de noi slujbe.
Peisajul României contemporane nu diferă fundamental. Falimentele se rostogolesc, valul şomajului începe a semăna a ţunami. Este adevărat, băncile nu s-au prăbuşit în ruine. Dar nici nu circulă banii, aşa că sunt ca şi inexistente. Iar sinucideri pe motive de criză – din ce în ce mai multe. Şi totuşi, o diferenţă există: Adolf se dădea peste cap pentru a finanţa lucrările de infrastructură pe cînd România are deja 20 miliarde de euro împrumutaţi şi un stoc de peste 30 de miliarde, gratis, pus la dispoziţie de UE, special pentru dezvoltări. Şi mai este o diferenţă. România nu are un Adolf. Ci numai caricaturi ce au înţeles doar pofta de dictatură, nu şi de construcţie. Asta pentru că în România anului 2009 nu se mişcă mai nimic în dezvoltarea infrastructurii. Marile companii constructoare au început deja să împacheteze şi să se mute spre o Ungarie care, chiar falimentară, se încăpăţînează a munci. Şi spre o Croaţie dornică de dezvoltare galopantă. Guvernul României nu deblochează un bănuţ pentru cofinanţarea (obligatorie) a lucrărilor de infrastructură. Creditul FMI este folosit doar pentru consum. Şi pentru stoc de şpăguit electoratul înainte de prezidenţiale. „România doarme”, îmi spunea managerul unei mari companii europene de autostrăzi. L-aş contrazice: aici nu se doarme. Doar se fură, se şpăguieşte şi se mimează munca.
P.S. Era să pierd din vedere o diferenţă nu semnificativă, ci fundamentală. Odiosul Adolf, cel interbelic, a stors bani pentru dezvoltare şi pentru a ridica Germania, nu pentru a-i băga în propriul lui buzunar. Adolfuţii noştri contemporani fac taman pe dos. Din „modelul” german au luat doar setea de putere. Banii, în schimb, îi îndeasă în buzunarele ori în conturile lor. Căci o lecţie tot au învăţat: din infrastructură se pot face bani frumoşi. Dar Adolf era cinstit.

marți, 16 iunie 2009

Sărmanii de partid

Nu sînt tocmai puţini. Iar soarta lor este, pe fond de criză, de-a dreptul jalnică. Bieţii oameni sînt la un pas de a-şi da, metaforic vorbind, obştescul sfîrşit. De foame li se lipeşte stomacul de şira spinării. Evident, tot metaforic. Ei sînt sărmanii de partid de astăzi. Nu de partide, de partid. Sublinierea îşi are propriul său rost. Sînt oropsiţii crizei. Şi mai sînt şi finanţatorii partidului. Şi iarăşi subliniere: ai partidului şi nu ai partidelor. În marea lor majoritate, ei sînt dezvoltatori imobiliari. Vasali de partid dar şi suzerani ai banului pentru politicieni. Acum, pe blocaj cvasitotal, bieţii oameni au rămas cu construcţiile goale. Au turnat rigipsurile, au făcut blocurile, dar nu au clienţi. Banul fuse şi se duse. Şi dacă ei nu au bani, este clar, nici partidul nu are. Şi nici nu va mai avea. În plus, flăcăii au băgat ban şi pentru locale, şi pentru parlamentare, şi pentru Bruxelles. Au mai virat şi avansuri substanţiale pentru prezidenţiale, dar acolo mai trebuie şi nu mai au de unde, că doar nici măcar nu şi-au recuperat ceea ce au pompat pînă acum. De aici şi ideea cu „Prima casă”. Un program guvernamental menit a-i asigura pe sărmanii partidului că îşi vor recupera banul. Şi că îl vor produce şi pe cel pentru toamnă. Poveştile lui Boc cum că acest program de mare succes ar avea menirea să salveze economia, să pună criza pe fugă, să dea de lucru oamenilor etc., sînt doar simple poveşti. Şi nici măcar nemuritoare. Dacă ar fi o componentă anticriză „prima casă” s-ar adresa la ceea ce începe de-acum a se construi. Atunci ar avea justificare: forţă de muncă angajată, materiale de construcţii achiziţionate, activitate de producţie în industria producătoare de materiale de construcţii, etc. Etc. Dar nici vorbă: finanţatorii partidului trebuie să facă rapid bani. Mulţi bani pentru a da, în continuare, la partidul mamă. Şi, eventual şi tată. Şi pentru a-şi recupera ceea ce au băgat pînă acum în rigipsuri şi fier beton chinezesc ori turcesc în ultimii ani. Şi nu au reuşit să vîndă sub formă de apartamente de mare fiţă, la peste 1000 de euro metrul pătrat. Aşa că cine spune că guvernul Boc nu are program anticriză mănîncă ce nu trebuie. Program este. Concret. Dar numai pentru sărmanii de partid. Deveniţi bieţii de ei, livizi. Portocaliul din obrăjori începuse, fără „prima casă”, a da în paloare. Că aa e cînd foamea e mare. Am zis!

duminică, 14 iunie 2009

Lovitură de Boc

Declaraţia de dumincă a preşedintelui Băsescu nu este nici pe departe o banală constatare : România va intra în recesiune. Nu se aseamănă nici măcar cu anunţul din metrou : «urmeză staţia Grozăvescu, cu peronul pe partea dreaptă». Dacă ar fi doar atît, ar fi simplu : preşedintele Băsescu se joacă de-a guru anunţînd ceea ce este evident: România a intrat în al doilea trimestru consecutiv de... «creştere economică negativă». Deci, după toate regulile, intră oficial în recesiune. Cuvînt înspăimîntător prin rezonanţa sa, în primul rînd, dar nu neapărat catastrofal prin efecte şi consecinţe. Dar să revenim: declaraţia de duminică a preşedintelui Băsescu este, de fapt, un semnal. Un semnal al unei lovituri politice menite a-i conserva puterea. Şi iată argumentaţia: un preşedinte autointitulat jucător activ, participant la şedinţele Executivului, nu se poate mulţumi cu a arunca pe piaţă, asemeni unei banalităţi din familia «diseară va ploua», teza potrivit căreia România intră în recesiune, apoi, din toamnă, va glisa în faliment naţional, blocaj total, insecuritate economică şi socială. Nu este exagerare gazetărească, este peisajul zugrăvit, duminică, de preşedintele Băsescu. Un jucător activ l-ar fi luat pe premieul Boc şi ar fi dat cu el de toţi pereţii pentru că în juma’ de an nu a fost în stare să screamă un program anticriză. Un preşedinte jucător activ ar fi trimis actualul guvern la tratament pentru impotenţă (politică, vreau să spun) şi ar fi găsit o formulă de guvernare menită a scoate în faţă o mînă de oameni capabili a înţelege că numai investind în dezvoltarea locurilor de muncă şi a pieţei muncii se poate ieşi din criză.
Dar nimic din toate astea nu se întîmplă. Boc este lăsat pe mai departe să o bîlbîie, dîndu-i-se şi un instrument extrem de periculos: posibilitatea de a se şterge la – pardon – dos cu legile ce nu-i convin. Nici aceasta nu este invenţia gazetarului, este recenta ordonananţă a Executivului.
Şi acum este suficient a aduna efectele celor mai sus expuse : tablou negru la început de toamnă, oameni fără salarii, ţară fără locuri de muncă, un guvern care are permisiunea de a conduce fără legile parlamentului. Cu ce seamănă tabloul? Evident cu cel din perioada celui de-al doilea război mondial. O perioadă în care ne-am tras în regim de urgenţă dicatuară peste dicatură: a lui Carol, a lui Antonescu, apoi a bolşevicilor. Chestiune în care sîntem fundamental constanţi, nu învăţăm nimic din propria noastră istorie şi ne-o căutăm cu lumînarea. Desigur, Boc este lăsat cu bună ştiinţă la sacrificare. Pînă în momentul declanşării loviturii, toată lumea va scanda: «Emil Boc, noi te iubim că ca tine nu găsim!». Apoi, vorba lui Schiller în «Hoţii» (nume predestinat): «Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să piară». O simplă lovitură de Boc, nu una de stat. Şi un popor căzut pe spate în faţa Rolandului izbăvitor. Restul sînt doar perdele de fum pentru aburit fraierii ca de atîtea alte ori de-a lungul istoriei noastre. Am zis!

miercuri, 10 iunie 2009

Eternul perdant

De duminică seara încoace e ca la cumetrie. Nici nu s-au dat bine pe goarnă exit-poll-urile că a şi început catirinca. În primul rînd, fost-au valurile de analize. De analize la analize. De exegeze. Toate despre cum şi de ce românul s-a întors cu posteriorul spre urnele de votare şi cum a dat el peste ceafă clasei politice. În valul doi, analiştii, mai plini de clarviziune, au dat iarăşi năvală, după ce au rumegat bine ce şi cum s-a întîmplat şi au ajuns la concluzia că politicienii au oarece dureri dorsale vizavi de abstinenţa electorală a cetăţeanului român. Iar valul al treilea a luat-o pieptiş cu miticismele de cafenea apropo de prezenţa în Parlamentul European a unor d-alde Elena Băsescu, Gigi Becali ori C.V. Tudor. Evident, pe o gamă întinsă între grobianism şi dantelării ori finesuri ‘telectuale.
Bunînţeles, nici el, Politicul, nu a stat cu mîinile în sîn. Dimpotrivă, şi le-a coborît în şolduri şi s-a răstit spre adversari. Dar nu înainte de a şi le opri prin dreptul pieptului. Nu pentru – Doamne, fereşte ! – a şi le încrucişa, ci pentru a se izbi de cîteva ori voiniceşte cu cărămizile în pectorali strigînd : « Am înfrînt ! »
Ca mai de fiece dată, fiecare partid în parte şi-a revendicat victoria. Ceea ce este chiar tonic şi dătător de speranţe într-ale fair-playului. În fond, marele Pierre de Coubertain, părintele Jocurilor Olimpice moderne, spunea, dacă nu mă înşel, « totul este să participi ». Căci e şi asta tot un fel de victorie, nu ? Aşa că democrat-liberalii au decretat că a lor este victoria pentru că, dacă aduni procentele lor cu ale descendentei prezidenţiale, ei sînt cei mai tari. Social-democraţii zic un fel de «ba pe-a noastră !», pentru că virgula lor este mai tare cu cîteva zecimi decît virgula portocalie. Şi liberalii au învins, doar procentul lor actual a fost peste cel din 2007. Cît despre PRM, ce să mai vorbim, resuscitat de victimizarea unui Becali, partidul s-a ridicat spre noi culmi ale succesului. UDMR reuşeşte un procent mai mare decît al etniei maghiare în ansamblul poporului român, iar EBA algoritmiceşte pe baze fundamental disciplinate. Pînă şi electorii voiajori au cîştigat – şi nu mă refer cu mîncărimi de pizmă la excursiile lor -, listele lor fiind substanţiale, adică peste 10% din total votanţi.
Morala ? De pierdut au pierdut doar fazanii. Adică cei ce nu au ştiut să aprecieze nici micul şi berea, nici excursiile cu itinerarii desprinse din România pitorească, nici stricta încolonare şi mersul spre urne în pas voios de defilare. Oricum, paguba nu-i mare. Aceştia, eterni perdanţi, nici nu sînt mulţi. Vreo 15 milioane, pare-mi-se.

luni, 6 aprilie 2009

Mulţumesc, România!

Este ceea ce a spus un om zilele trecute. Numai că a spus-o printre dinţi, aproape scuipînd fiere şi sînge. Era trîntit pe caldarîm, dar trîntit zdravăn de tot, mai abitir ca un sac cu cartofi, şi avea doi haidamaci mascaţi de la poliţie în spinare. Omul era vinovat. Fundamental vinovat. În nemernicia lui a încercat să îşi apere proprietatea şi dreptul la proprietate. În faţa unor autorităţi locale suferinde de grave dureri în dos faţă de necazurile cetăţeanului, omul s-a uitat peste ce a decis irevocabil instanţa de judecată, peste ce grăieşte Constituţia României. Şi a procedat în consecinţă. Asemeni oricărui cetăţean normal care, cu dreptatea în buzunar, se vede batjocorit, călcat în picioare, dispreţuit de grohăitorii acestor zile ajunşi în vremelnice scaune ale puterii. Rezultatul s-a văzut : a fost călcat în picioare şi la propriu. Şi nu oricum, ci brutal.
Cele întîmplate la capul ocolitoarei, la Braşov, nu reprezintă doar un accident. Sau un incident. Este o realitate a României anului 2009. Că este Braşov ori Bucureşti sau Deva ori Voluntari, legea nu este făcută pentru omul de rînd. Sau, pentru a fi corect, aplicarea legii nu se face în favoarea cetăţeanului. Dacă nu ai ceafa groasă, dacă nu ai miliardele în buzunar, dacă nu eşti în cercurile vremelnicei puteri, dacă nu eşti agreat de cei căţăraţi în jilţurile zilei, eşti un neica nimeni. Fără drepturi. Demnitatea ta de om este doar o vorbă. Drepturile constituţionale – o altă vorbă, la fel de goală. Pentru că a chiar crezut în drepturile sale cetăţeneşti şi constituţionale, Vankay Ladislau a fost săltat de pe proprietatea lui cu mascaţii. Acum a fost Vankay. Azi, mîine, poate fi oricare dintre noi. Este suficient doar să fii destul de nebun pentru a crede că în România lui 2009 ai drepturi. Şi să ţi le reclami. Să ţi le aperi. Altceva nici măcar nu mai trebuie. Precedentul Vankay este grăitor. Ori eşti turmă, ori eşti bumbăcit. Desigur, dacă accepţi, la scara întregii comunităţi, acest regim. Şi noul început de dictatură. Am zis!

vineri, 27 martie 2009

Cronica unei morţi anunţate

Un zvon ciudat bîntuie prin media. Şi prin medii. Cum că s-ar contopi prezidenţialele cu europarlamentarele. De aici, bineînţeles, scenariile au început să curga valuri-valuri. Cum că el, Conducătorul, îşi va da demisia pentru a candida iarăşi liber şi cu partid. Cum că nu se poate, pentru că atunci candidatura ar fi doar pentru un rest de mandat. Cum că n-ar prea demisiona pentru că riscă să rămînă cîteva săptămîni imunodeficitar (Doamne fereşte, nu din punct de vedere medical!) şi ar fi riscul prea mare. Cum că, totuşi, şi-ar băga demisia în ea de prezidenţie numai şi numai pentru a-l împinge (efect constituţional) pe Geoană în faţă şi a-l ajuta şi mai abitir să îşi rupă gîtul. În fine, variaţiuni pe o temă dată. Cert este însă un lucru: scenariul contopirii celor două două electorale începe a se confirma. Pretextul este simplu, similar celui de la referndum: bugetul e sărac, economie, încă un scrutin costă mult, cît medicamentele a nu ştiu cît nefericiţi condamnaţi la sărăcie cronică etc. N-am bani de dat, zice Boc, n-am bani de dat cîntă şi Conducătorul, n-am bani de dat zice, dodecafonic, corul adoratorilor. Motivaţia trebuie însă căutată în altă parte: Crin Antonescu în fruntea PNL schimba datele problemei. Are toate şansele să devină locomotiva unei imense plaje de aşteptare. Şi de speranţă. Desigur, această translatare nu este posibilă în două-trei luni. Dar este perfect realizabilă în nouă. Şi atunci, de ce să îşi complice oamenii viaţa? Mai ales că cei mai mulţi dintre ei au rămas credincioşi distihului: pentru partid, pentru popor// pentru iubitul conducător.
Evident, nu este un subiect de glumă. O asemenea manevră, dusă undeva pe marginea (dar aşa, cu un picior lejer aluncînd) constituţiei are o altă semnificaţie: nu este vorba despre banul public, nu este vorba despre scutirea bietului cetăţean de la efortul de a mai merge încă o dată la urne, ci de teama de a pierde puterea. O contopire a celor două scrutinuri are exact această semnificaţie. Şi demonstrează că glisarea spre un regim totalitar nu este o simplă fantezie a unor Casandre, ci o realitate al naibii de concretă. Este, se poate spune, cronica unei morţi anunţate. Moartea democraţiei. Am zis!

luni, 23 martie 2009

Pupătorii de botfori

Indiferent de cine ar face opoziţie unei atari afirmaţii, adevărul istoric este incontestabil: geograficul îşi pune amprenta pe genetica fiecărei naţuini în parte. Noi, de la căderea Constatinopolului am fost condamnaţi a fi vecini cu Imperiul Otoman. Iar de la executarea ţarului, cu cel sovietic. Aşa că nu aveam cum să nu fim marcaţi de cele două vecinătăţi. Despre genele sovietice rămase în arhetipul poporului român am tot vorbit şi scris. Nu sînt puţine. Aşa cum nu sînt puţine nici cele implementate în secolele de coţcăială cu osmanlîii. Adică în perioada aceea în care strămoşii noştri, plini de eroism, incendiau holdele şi otrăveau fîntînile în calea năvălitorilor turci, se ascundeau în păduri ca să nu vadă cum li se violează nevestele, apoi, după ce hoardele se retrăgeau, o pişcau agitînd bîtele spre Dunărea şi arătînd cu pumnul spre Înalta Poartă. Adică în perioada aceea în care mai marii curţilor boiereşti valahe şi moldave dădeau năvală la aceeaşi Sublimă poartă în fruntea carelor cu miere, cu bucate, cu fecioare şi tineri meniţi a deveni inicieri şi spahii, pentru a pupa cu mare aplecăciune botforii (încălţările, adicătelea) mai marilor de la Stambul. Plocon şi pupături pentru obţinerea de măriri, de firmane de domnie şi alte cele.
Vremile s-au mai schimbat. Anii au trecut şi peste osmanlîi şi peste noi. Obiceiurile au rămas. Diferenţa este că dregătorii nu mai sînt acum la Înalta Poarta, ci aici, printre noi. Cei mai mulţi au devenit mari feudali locali. Primesc cu aceeaşi nesmintită lăcomie plocoanele precum înaintaşii lor vîrîţi în caftane şi acoperiţi de turbane. Dacă nu vă vine a crede este suficient a trece din cînd în cînd pe la... capitalele de raiale post-decembriste. Recte pe la unele sedii de partide. Valuri-valuri, cei ce vor noile dregătorii (cu tot cu mazilirea celor aflaţi în scaune) sosesc, varsă ploconul (peşcheşul), îşi iau angajamentele de biruri sporite de pe feuda ce urmează a solicita (şi primi), pupă cu ochii daţi peste cap mînuţa şi botforii feudalului democratic şi pleacă frecîndu-şi fericiţi mîinile de ce afacere au făcut.
Cum spuneam, de secole mare lucru nu s-a schimbat. Iar de la începutul anului încoace văd în mai fiecare zi aceeaşi scenă: cum se adună pupătorii de botfori cerşind firmane de domnie. Cu o singură modificare faţă de secolele trecute: coloana lor vertebrală a devenit din ce în ce mai mucilaginoasă. Am zis!

miercuri, 18 martie 2009

Băsescu nu a fost în China

Mai întîi a fost aparatul de propagandă. Bine construit, bine dirijat, construitor de situaţii conflictuale aducătoare de plus de imagine pentru actualul titular de la Cotroceni. Intervenţiile prezidenţiale, la patru ani şi jumătate de mandat, au fost nu atît pragmatice cît histrionice, dar cu efect la marele public. Dovadă sondajele în care miticii (metecii) conduc detaşat. Acesta a fost pasul întîi. Apoi a fost al doilea, logic decurgînd din primul: anihilarea ipoteticilor adversari. A fost un Tăriceanu căpos. Un ex-premier recomandat, în primul rînd, de faptul că i-a rezistat preşedintelui Băsescu patru ani. Un Tăriceanu măcinat, dincolo de guvernare, de eternul conflict dinspre Cotroceni. A mai fost un Năstase hărţuit, în fiecare moment de vîrf al acţiunii politice, de procese, deneauri şi comandouri de tonomate de presă. A mai fost şi un Geoană luat în braţe cu partid cu tot. Şi strîns cu atîta dragoste de preşedintele Băsescu încît – vezi iarăşi sondajele – a ajuns să respire din doi în doi. Ipoteticii adversari sînt deja foşti. A mai venit şi pasul trei: pe zăpăcire mediatică, românul a început să fie spăimos că oricînd îi poate da cineva în cap sau îl poate împuşca pentru a-i fura praful din buzunare. Isterizarea colectivă a funcţionat perfect aşa că nu e de mirare că exact pilonul de bază al democraţiei, societatea civilă, a început să ceară cît mai multe trupe de ordine în stradă. Şi ele ies. Tot mai des şi tot mai mult, gata să reprime orice dezordine. Adică ORICE fel de dezordine. Şi acum vine corolarul: înăbuşirea dreptului la liberă exprimare şi sugrumarea libertărţii presei. Mascată în proiectul de cod civil fiinţează o lege a presei de care şi Goebels şi Stalin ar fi mîndri. O lege a presei care nu cenzurează ci care ameninţă de-a dreptul cu anihilarea întreprinderilor de presă care nu dovedesc obedienţă faţă de cine trebuie. Toate s-au petrecut la întuneric, ţinînd cît mai bine batista pe ţambal, de preferinţă pînă cînd întregul arsenal va fi pregătit şi activat. Mai lipseşte doar soborul de preoţi care să cînte prohodul ciudatei noastre democraţii. Oricum, un lucru trebuie să ne bucure. Băsescu nu a fost în China. Încă. Aşa că noua revoluţie culturală mai are un pic de aşteptat. Dar nu în exces. Apoi urmează „Partidul, Băsescu, România!”. Am zis!

marți, 10 martie 2009

Mataua lu’ Criză

Există, pentru criza din România, şi un alt gen de explicaţie. Făceam, deunăzi, un portret al crizei noastre. De fapt, al psihozei de criză, psihoză care ne împinge – în realitate preşedintele Băsescu ne împinge – spre un credit extern. Un credit care ne demonstrează că istoria se repetă obsesiv: Ceauşescu, credite de finanţare şi garantare externă via FMI, investiţii aşa-zis productive, apoi strîns cureaua, restituit datorii externe, sugrumat drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, înfometare şi sărăcire. Un scenariu cunoscut, nu? Dar să revenim. Dincolo de jocul financiar-bancar în care România este tîrătă într-o mai mică măsură, dincolo de transformarea crizei într-un instrument politic menit a pregăti o lungă domnie unipersonală, „criza” dîmboviţeană mai are o funcţie: cea de păturică, de acoperire a minciunilor electorale. Să ne reamintim: un buget doldora care permitea majorarea cu 50% a salariilor din Educaţie (cu presiuni asupra defunctului guvern Tăriceanu), promisiuni de infuzii cu Viagra bugetară în pensii, pentru a fi cît mai mari şi cît mai tari, peisaje cu lapte şi miere pentru clasa muncitoare care merge de-a dreptul în Paradis. Desigur, toate acestea ar fi fost perfect posibile. Dar, zice guru de la Cotroceni, cu o singură condiţie: să nu ne fi băgat ticăloşitul guvern de dinainte în cacaua. Noi am fi vrut, zic cei înmănunchiaţi într-un buchet de trandafiri (patru fire la număr, cam sinistru, pentru că la români flori cu soţ duci doar la mort...), dar criza din pulpă nu ne lasă. Şi ca să îşi dovedească buna credinţă, Întîiul Arhitect ne înfioară pe posturi naţionale şi publice de televiziune. Zugrăveşte cu sîrg scenarii apocaliptice, doar-doar om înţelege de ce e aşa de rău şi nu se poate mai bine. Scenarii tenebroase care au şi menirea de a construi vinovaţi pentru aceste vremuri vitrege. Cine sînt invitaţii? Nimic mai simplu: posibilii candidaţi la prezidenţiale. Mediatic, aceştia trebuie decapitaţi. Şi atunci număratul bobocilor de toamnă este extrem de simplu. Un candidat, o cursă, un învingător. Unul şi unic. D-aia e bună criza. Ca manta pentru minciunile electorale şi ca ghilotină pentru eventualii contracandidaţi. Am zis!

duminică, 8 martie 2009

Jedi Traian

Şi venit-a Jedi şi zis-a către popor: criza fie cu voi ! Şi criză fusese. Cel puţin aşa se chitiră şi se scremuiră prea supuşii săi. Jedi ăsta, Traian pentru amici, nu întîmplător a blagoslovit de criză, căci pe fond de criză populaţia este mult mai penetrabilă psihic. Şi mult mai vulnerabiă. Nici măcar nu este nevoie ca ea, criza, să fiinţeze cu adevăratul. Important este să ai la dispoziţie un aparat de propagandă care i-ar face să se îngălbenească de invidie şi pe Goebels şi pe Stalin, şi gata, toată lumea este convinsă că parfumul de mosc pluteşte în atmosferă şi după masive consumuri de fasole boabe.
Desigur, ştim noi, o întreagă lume se bălăceşte în criză financiar-bancară şi economică. Dar oare chiar aşa să fie ? Tabloul zugrăvit de presa lui Jedi Traian este mai mult decît sumbru. Numai că, dacă luăm totul la bob mărunt vedem că ea, criza, îşi face de cap prin Statele Unite şi prin Uniunea Europeană. Cam atît. În ţările nealiniate nu s-a prea pomenit de aşa ceva, Israelul, de exemplu, se simte bine de tot, ca – economic vorbind – întreg Orientul Mijlociu. Economia Asiei de Sud Est galopează în continuare, la rîndul ei. Este adevărat, pe bursele de la Hong Kong şi Tokio titlurile se devalorizează constant, numai că trebuie aruncată o privire şi asupra acestor titluri : sînt cele din sistemul globalizat, aparţinînd marilor corporaţii din zona inflamată a SUA şi UE. Dar să aruncăm o privire şi în România. La noi, zice Jedi Traian, e criză mare şi e jale. Iar românul, naiv frizînd prostia, dă ghes a-l crede pe Jedi (bine că nu e Pinocchio, ori mai degrabă Buratino, că-l vedeai după nas...). Cică e criză, dar în week-end nu găseşti un loc liber în toată Poiana ori Bran. E criză, dar, tot la sfîrşit de săptămînă nu ai loc în parcările hipermarketurilor, iar coşurile sînt pline ochi. E criză, dar în primele două luni ale anului s-au dat mai multe autorizaţii de construcţie decît în perioada similară a anului trecut. Astea sînt efecte. Există şi cauze. Cauze care demonstrează că, în realitate, singurul loc din România în care este criză este capul lui Jedi. În primul rînd, băncile din România, spre deosebire de cele din State sau de puii lor din UE, nu au active toxice. În al doilea rînd, restrîngerea pieţei mondiale ne-a afectat în mai mică măsură pentru că România nu prea mai are producţie. În al treilea rînd, intrările de capital de pînă în urmă cu doi ani au fost sănătoase, pe balanţă comercială şi nu pe speculaţii imobiliare. În al patrulea rînd, Banca Centrală a României a ţinut consumul în frîu şi a blocat creditele cu nuanţe voluptorii pe fondul inexistenţei unei dinamici reale a productivităţii. Veţi spune însă că există falimente şi creştere a şomajului. Şi aşa şi este. Numai că ele sînt efectele, pe de o parte, a propagandei guvernamentale şi prezidenţiale. România nu are criză, ci psihoză de criză şi de aici isteria care duce la blocări la plată – mai toată lumea preferă să stea cu fundul pe bani şi să aştepte pentru a vedea ce va fi. Şi asta a creat blocaje. Pe de altă parte, marile averi, artificial umflate pe fondul speculaţiilor imobiliare, au într-adevăr probleme. Activele supraevaluate revin la valori normale şi chiar sub acestea. Nababii imobiliari, pe care sincer nu îi plîng, au motive de panică. Ei s-au lansat în consumuri iraţionale pe credite accesate în baza subevaluării şi acum stau cu un ochi pe faliment şi cu altul pe funie şi săpun. Este preţul elicopterelor, palatelor, grajdurilor pline de limuzine. Numai că degringolada de la ei a trimis spre blocaj şi faliment cam tot ce însemna partener de afaceri pentru aceştia. Căci ei, nemaiavînd bani nici să se vorba aia de foame, au transferat virusul şi către cei cu care lucrau. Şomajul, blocajul, aici îşi au izvoarele. Dar, desigur, în România este criză. Şi nici nu ar avea cum, din moment ce Jedi Traian aşa a zis : criza fie cu voi, poporul meu. Şi criză se făcu. Căci, nu e aşa, pe fond de panică şi frustrare este mult mai uşor ca el, Jedi, să apară pe cal alb, strălucitor, în chip de izbăvitor (versificare involuntară !), iar poporul, bine isterizat, să dea năvală a-i pupa botforii şi a-l unge Mare Salvator al Naţiunii. Am zis !