luni, 8 februarie 2010

Boul şi căţelul

Nu, nu este vorba despre o fabulă. Şi, oricum, acest gen al literaturii, fabula, şi-a dat de multă vreme obştescul sfîrşit. Asta se întîmpla cam prin vremea în care se dădea liber la înjurătura pe faţă, fără jenă. Vreme care, de altminetri, avea să pună cot la cot mai toată turma naţională. Dar să nu divaghez. Titlul de fabulă de mai sus mi-a venit în minte pe pilot automat în timp ce priveam siderat un talk-show difuzat de un post comercial. Specimenul care apărea pe generic ca realizator al emisiunii se înconjurase de oarece invitaţi, inşi cu cevaşlea competenţe în domeniul temei enunţate. Ei bine, preţ de mai bine de o jumătate de oră – atîta cît am rezistat fără să apelez la telecomandă, dar eram şi eu curios să văd pînă unde se întinde retardul profesional în noua medie – specimenul realizator a lătrat non-stop (iertat să fiu pentru termen, dar, subliniez, specimenul realizator nu vorbea, nu întreba, nu îşi valorifica într-un fel sau altul – adică pozitiv sau negativ – invitaţii, ci doar lătra propoziţii şi „judecăţi de valoare”, retezînd din capul locului orice silabă ar fi încercat a rosti cei ce aveau chiar dreptul la a se numi specialişti în domeniu). Dacă ar fi doar un caz izolat, un incident în peisajul media contemporane, aş trata acest caz ca atare. Probabil aş fi fost tentat la a mă deda la ironii. Numai că nu este o excepţie, chestiunea tinde a deveni regulă generală. Iar numărul „realizatorilor” care nu au habar de meserie, nu au habar de ceea ce se întîmplă în viaţa reală – şi nici nu se ostenesc a învăţă, fiindu-le suficientă doar propria lor făptură biologică – creşte exponenţial. Un asemenea gen de presă TV, sincer să fiu, nu am văzut nicăieri în lume. Nicăieri în lume nu am reuşit să descopăr – excepţie face, fireşte, România – un atare ritm de promovare a incompetenţei ca în presa de la noi. Şi, la fel de sincer, mărturisesc că am obosit să mai caut explicaţii logice pentru acest fenomen, explicaţii din familia „este normal, ăştia sînt ieftini şi pot fi lesne manipulaţi şi schimbaţi de patronate”. Adevărul este doar unul singur: cu excepţiile de rigoare – tragedie este că aceste excepţii sînt din ce în ce mai rare – în preasa contemporană din România au început să colcăie două categorii: boii, care se reped să ia orbeşte în coarne, neînţelegînd nimic şi căţeii care latră sîrguincios pentru a fi cît mai pe placul celui/celor care le aruncă, din cînd în cînd, cîte un os, colo. După care indivizii cu pricina se gudură patetic, arătînd cît de credincoşi sînt ei stăpînirii. Cît despre noţiuni din categoria „etică profesională”, „adevăr”, „intersul suprem al opiniei publice de a fi prompt şi corect informate”, zic eu, nici nu mai are rost a vorbi în contextul actual.
Nici măcar nu are sensul a ne mai întreba cum de a fost posbil a se ajunge în atare situaţie atîta timp cît în România profund democratică şi-a putut înfiinţa întreprindere de presă orice cîrnăţar şi, ceea ce este cu adevărat grav, a putut angaja non-profesionişti, oameni fără pregătire, fără cultură, fără carte, fără morală. Şi fără a avea girul unei organizaţii cu adevărat profesionale care să le acorde şi să le verifice licenţele profesionale. Sînt lucruri pe care nu le-am inventat eu, doar le-am constatat a exista în lumea civilizată.
Rezultatul acestui fenomen îl vedem cu toţii. Şi nu neapărat în faptul că ajungem să folosim tot mai des telecomanda, schimbînd frenetic canalele, ci constatînd că am ajuns a trăi într-o Românie a prostul-gust, a lipsei bunului-simţ, a manelelor şi retardului. Am zis!

N.B. Revenind la subiectul iniţial: nenorocirea a mare se petrece atunci cînd, în acelaşi individ, îşi dau întîlnire şi boul şi căţelul. Trăi-mi-ar telecomanda!

miercuri, 3 februarie 2010

România datului în gropi

România dă în gropi. De fapt, nu neapărat România, cît românii. Românii se înghesuie, care mai de care, la datul în gropi. Şi la Bucureşti, că, deh, aici e Capitala, şi la Ploieşti, şi la Bacău, şi la Arad, şi la Timişoara, şi la Constanţa. Şi la Braşov, evident. Ca să nu mai vorbesc de Piteşti, Tîrgovişte ori Craiova. Başca pe drumurile naţionale. Românii dau în gropi pentru că ele există. Există şi se înmulţesc mai abitir ca populaţia canină comunitară din Capitala condusă de primarul general Băsescu într-o perioadă cînd acesta tocmai declarase război pe viaţă şi pe moarte celui mai bun prieten al omului. Şi ele, gropile, există şi se înmulţesc nu pentru că iarna nu e ca vara – am tot ascultat motivaţii de genul „frigul şi ninsoare strică asfaltarea” – ci pentru că lucrările cu pricina (fie că sînt reparaţii, fie noi covoare asfaltice) sînt prost făcute. Prost şi scump. Dacă ar fi să cităm un raport al Băncii Mondiale, făcut public anul trecut, aceste lucrări „sînt printre cele mai costisitoare din Europa, ajungîndu-se la de două-trei ori peste preţul real”. Sînt prost făcute pentru că este folosit un bitum de proastă calitate. Şi este folosit un bitum de proastă calitate pentru că, de pe urma acestuia, trebuie să trăiască (să trăiască bine, în fond!) o mulţime de tovarăşi: şi cei care îl importă, şi cei care îl comercializează, şi cei care îl transportă, şi cei care îl toarnă (pe şuşele, tovarăşi, nu la organe!). Başca mai marii lor de partid şi stat că şi gura lor trebuie să mănînce, nu?!?
Motivaţiile lansate de administratorii drumurilor, în frunte cu cetăţeanca Piron sau Tiron, cum că temperaturile scăzute iarna şi crescute vara degradează covorul asfaltic nu stau deloc în picioare. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: nu am văzut gropi în carosabilul tovarăşilor suedezi, norvegieni ori finlandezi în ruptul capului. Şi m-am dat din plin cu maşina şi pe la respectivii. Aşa cum nu am văzut nici la greci ori la sicilieni, unde temperaturile, afurisitele de ele, urcă vara cu nesimţire. Numai că nici nordicii şi nici meridionalii nu au avut plăcerea de a asculta pînă în prezent explicaţiile doamnei Tiron sau Piron. În schimb, respectivii au muncit cu sîrg şi onorabilitate la drumurile lor. Şi nu ţine, ca să fiu sincer, nici recenta vrăjeală a numitei, cum că şi în Austria colcăie gropanele în carosabil. Nu numai că nu le-am prea văzut pe la faţa locului, dar stau şi mă uit la tronsonul de DN 13 făcut, cu vreo zece ani în urmă de o companie austriacă de drumuri. Mă uit şi mă mir: dom’le, ăla nu vrea să se degradeze. Să se îngropeze! Afurisiţii de drumari austrieci nu au ţinut cont că în România vara nu-i ca iarna. Sau invers! Dar ăsta-i doar unul şi cu o şuşea nu faci infrastructură în România. Drept pentru care, sîrguincioşi, românii dau în gropi. Şi cu maşina, dar şi individual ori la scară de comunitate. Cu maşina cînd circulă, individual sau în grup cînd votează. Şi atunci se întîmplă ceea ce se întîmplă. Am zis!