vineri, 27 martie 2009

Cronica unei morţi anunţate

Un zvon ciudat bîntuie prin media. Şi prin medii. Cum că s-ar contopi prezidenţialele cu europarlamentarele. De aici, bineînţeles, scenariile au început să curga valuri-valuri. Cum că el, Conducătorul, îşi va da demisia pentru a candida iarăşi liber şi cu partid. Cum că nu se poate, pentru că atunci candidatura ar fi doar pentru un rest de mandat. Cum că n-ar prea demisiona pentru că riscă să rămînă cîteva săptămîni imunodeficitar (Doamne fereşte, nu din punct de vedere medical!) şi ar fi riscul prea mare. Cum că, totuşi, şi-ar băga demisia în ea de prezidenţie numai şi numai pentru a-l împinge (efect constituţional) pe Geoană în faţă şi a-l ajuta şi mai abitir să îşi rupă gîtul. În fine, variaţiuni pe o temă dată. Cert este însă un lucru: scenariul contopirii celor două două electorale începe a se confirma. Pretextul este simplu, similar celui de la referndum: bugetul e sărac, economie, încă un scrutin costă mult, cît medicamentele a nu ştiu cît nefericiţi condamnaţi la sărăcie cronică etc. N-am bani de dat, zice Boc, n-am bani de dat cîntă şi Conducătorul, n-am bani de dat zice, dodecafonic, corul adoratorilor. Motivaţia trebuie însă căutată în altă parte: Crin Antonescu în fruntea PNL schimba datele problemei. Are toate şansele să devină locomotiva unei imense plaje de aşteptare. Şi de speranţă. Desigur, această translatare nu este posibilă în două-trei luni. Dar este perfect realizabilă în nouă. Şi atunci, de ce să îşi complice oamenii viaţa? Mai ales că cei mai mulţi dintre ei au rămas credincioşi distihului: pentru partid, pentru popor// pentru iubitul conducător.
Evident, nu este un subiect de glumă. O asemenea manevră, dusă undeva pe marginea (dar aşa, cu un picior lejer aluncînd) constituţiei are o altă semnificaţie: nu este vorba despre banul public, nu este vorba despre scutirea bietului cetăţean de la efortul de a mai merge încă o dată la urne, ci de teama de a pierde puterea. O contopire a celor două scrutinuri are exact această semnificaţie. Şi demonstrează că glisarea spre un regim totalitar nu este o simplă fantezie a unor Casandre, ci o realitate al naibii de concretă. Este, se poate spune, cronica unei morţi anunţate. Moartea democraţiei. Am zis!

luni, 23 martie 2009

Pupătorii de botfori

Indiferent de cine ar face opoziţie unei atari afirmaţii, adevărul istoric este incontestabil: geograficul îşi pune amprenta pe genetica fiecărei naţuini în parte. Noi, de la căderea Constatinopolului am fost condamnaţi a fi vecini cu Imperiul Otoman. Iar de la executarea ţarului, cu cel sovietic. Aşa că nu aveam cum să nu fim marcaţi de cele două vecinătăţi. Despre genele sovietice rămase în arhetipul poporului român am tot vorbit şi scris. Nu sînt puţine. Aşa cum nu sînt puţine nici cele implementate în secolele de coţcăială cu osmanlîii. Adică în perioada aceea în care strămoşii noştri, plini de eroism, incendiau holdele şi otrăveau fîntînile în calea năvălitorilor turci, se ascundeau în păduri ca să nu vadă cum li se violează nevestele, apoi, după ce hoardele se retrăgeau, o pişcau agitînd bîtele spre Dunărea şi arătînd cu pumnul spre Înalta Poartă. Adică în perioada aceea în care mai marii curţilor boiereşti valahe şi moldave dădeau năvală la aceeaşi Sublimă poartă în fruntea carelor cu miere, cu bucate, cu fecioare şi tineri meniţi a deveni inicieri şi spahii, pentru a pupa cu mare aplecăciune botforii (încălţările, adicătelea) mai marilor de la Stambul. Plocon şi pupături pentru obţinerea de măriri, de firmane de domnie şi alte cele.
Vremile s-au mai schimbat. Anii au trecut şi peste osmanlîi şi peste noi. Obiceiurile au rămas. Diferenţa este că dregătorii nu mai sînt acum la Înalta Poarta, ci aici, printre noi. Cei mai mulţi au devenit mari feudali locali. Primesc cu aceeaşi nesmintită lăcomie plocoanele precum înaintaşii lor vîrîţi în caftane şi acoperiţi de turbane. Dacă nu vă vine a crede este suficient a trece din cînd în cînd pe la... capitalele de raiale post-decembriste. Recte pe la unele sedii de partide. Valuri-valuri, cei ce vor noile dregătorii (cu tot cu mazilirea celor aflaţi în scaune) sosesc, varsă ploconul (peşcheşul), îşi iau angajamentele de biruri sporite de pe feuda ce urmează a solicita (şi primi), pupă cu ochii daţi peste cap mînuţa şi botforii feudalului democratic şi pleacă frecîndu-şi fericiţi mîinile de ce afacere au făcut.
Cum spuneam, de secole mare lucru nu s-a schimbat. Iar de la începutul anului încoace văd în mai fiecare zi aceeaşi scenă: cum se adună pupătorii de botfori cerşind firmane de domnie. Cu o singură modificare faţă de secolele trecute: coloana lor vertebrală a devenit din ce în ce mai mucilaginoasă. Am zis!

miercuri, 18 martie 2009

Băsescu nu a fost în China

Mai întîi a fost aparatul de propagandă. Bine construit, bine dirijat, construitor de situaţii conflictuale aducătoare de plus de imagine pentru actualul titular de la Cotroceni. Intervenţiile prezidenţiale, la patru ani şi jumătate de mandat, au fost nu atît pragmatice cît histrionice, dar cu efect la marele public. Dovadă sondajele în care miticii (metecii) conduc detaşat. Acesta a fost pasul întîi. Apoi a fost al doilea, logic decurgînd din primul: anihilarea ipoteticilor adversari. A fost un Tăriceanu căpos. Un ex-premier recomandat, în primul rînd, de faptul că i-a rezistat preşedintelui Băsescu patru ani. Un Tăriceanu măcinat, dincolo de guvernare, de eternul conflict dinspre Cotroceni. A mai fost un Năstase hărţuit, în fiecare moment de vîrf al acţiunii politice, de procese, deneauri şi comandouri de tonomate de presă. A mai fost şi un Geoană luat în braţe cu partid cu tot. Şi strîns cu atîta dragoste de preşedintele Băsescu încît – vezi iarăşi sondajele – a ajuns să respire din doi în doi. Ipoteticii adversari sînt deja foşti. A mai venit şi pasul trei: pe zăpăcire mediatică, românul a început să fie spăimos că oricînd îi poate da cineva în cap sau îl poate împuşca pentru a-i fura praful din buzunare. Isterizarea colectivă a funcţionat perfect aşa că nu e de mirare că exact pilonul de bază al democraţiei, societatea civilă, a început să ceară cît mai multe trupe de ordine în stradă. Şi ele ies. Tot mai des şi tot mai mult, gata să reprime orice dezordine. Adică ORICE fel de dezordine. Şi acum vine corolarul: înăbuşirea dreptului la liberă exprimare şi sugrumarea libertărţii presei. Mascată în proiectul de cod civil fiinţează o lege a presei de care şi Goebels şi Stalin ar fi mîndri. O lege a presei care nu cenzurează ci care ameninţă de-a dreptul cu anihilarea întreprinderilor de presă care nu dovedesc obedienţă faţă de cine trebuie. Toate s-au petrecut la întuneric, ţinînd cît mai bine batista pe ţambal, de preferinţă pînă cînd întregul arsenal va fi pregătit şi activat. Mai lipseşte doar soborul de preoţi care să cînte prohodul ciudatei noastre democraţii. Oricum, un lucru trebuie să ne bucure. Băsescu nu a fost în China. Încă. Aşa că noua revoluţie culturală mai are un pic de aşteptat. Dar nu în exces. Apoi urmează „Partidul, Băsescu, România!”. Am zis!

marți, 10 martie 2009

Mataua lu’ Criză

Există, pentru criza din România, şi un alt gen de explicaţie. Făceam, deunăzi, un portret al crizei noastre. De fapt, al psihozei de criză, psihoză care ne împinge – în realitate preşedintele Băsescu ne împinge – spre un credit extern. Un credit care ne demonstrează că istoria se repetă obsesiv: Ceauşescu, credite de finanţare şi garantare externă via FMI, investiţii aşa-zis productive, apoi strîns cureaua, restituit datorii externe, sugrumat drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, înfometare şi sărăcire. Un scenariu cunoscut, nu? Dar să revenim. Dincolo de jocul financiar-bancar în care România este tîrătă într-o mai mică măsură, dincolo de transformarea crizei într-un instrument politic menit a pregăti o lungă domnie unipersonală, „criza” dîmboviţeană mai are o funcţie: cea de păturică, de acoperire a minciunilor electorale. Să ne reamintim: un buget doldora care permitea majorarea cu 50% a salariilor din Educaţie (cu presiuni asupra defunctului guvern Tăriceanu), promisiuni de infuzii cu Viagra bugetară în pensii, pentru a fi cît mai mari şi cît mai tari, peisaje cu lapte şi miere pentru clasa muncitoare care merge de-a dreptul în Paradis. Desigur, toate acestea ar fi fost perfect posibile. Dar, zice guru de la Cotroceni, cu o singură condiţie: să nu ne fi băgat ticăloşitul guvern de dinainte în cacaua. Noi am fi vrut, zic cei înmănunchiaţi într-un buchet de trandafiri (patru fire la număr, cam sinistru, pentru că la români flori cu soţ duci doar la mort...), dar criza din pulpă nu ne lasă. Şi ca să îşi dovedească buna credinţă, Întîiul Arhitect ne înfioară pe posturi naţionale şi publice de televiziune. Zugrăveşte cu sîrg scenarii apocaliptice, doar-doar om înţelege de ce e aşa de rău şi nu se poate mai bine. Scenarii tenebroase care au şi menirea de a construi vinovaţi pentru aceste vremuri vitrege. Cine sînt invitaţii? Nimic mai simplu: posibilii candidaţi la prezidenţiale. Mediatic, aceştia trebuie decapitaţi. Şi atunci număratul bobocilor de toamnă este extrem de simplu. Un candidat, o cursă, un învingător. Unul şi unic. D-aia e bună criza. Ca manta pentru minciunile electorale şi ca ghilotină pentru eventualii contracandidaţi. Am zis!

duminică, 8 martie 2009

Jedi Traian

Şi venit-a Jedi şi zis-a către popor: criza fie cu voi ! Şi criză fusese. Cel puţin aşa se chitiră şi se scremuiră prea supuşii săi. Jedi ăsta, Traian pentru amici, nu întîmplător a blagoslovit de criză, căci pe fond de criză populaţia este mult mai penetrabilă psihic. Şi mult mai vulnerabiă. Nici măcar nu este nevoie ca ea, criza, să fiinţeze cu adevăratul. Important este să ai la dispoziţie un aparat de propagandă care i-ar face să se îngălbenească de invidie şi pe Goebels şi pe Stalin, şi gata, toată lumea este convinsă că parfumul de mosc pluteşte în atmosferă şi după masive consumuri de fasole boabe.
Desigur, ştim noi, o întreagă lume se bălăceşte în criză financiar-bancară şi economică. Dar oare chiar aşa să fie ? Tabloul zugrăvit de presa lui Jedi Traian este mai mult decît sumbru. Numai că, dacă luăm totul la bob mărunt vedem că ea, criza, îşi face de cap prin Statele Unite şi prin Uniunea Europeană. Cam atît. În ţările nealiniate nu s-a prea pomenit de aşa ceva, Israelul, de exemplu, se simte bine de tot, ca – economic vorbind – întreg Orientul Mijlociu. Economia Asiei de Sud Est galopează în continuare, la rîndul ei. Este adevărat, pe bursele de la Hong Kong şi Tokio titlurile se devalorizează constant, numai că trebuie aruncată o privire şi asupra acestor titluri : sînt cele din sistemul globalizat, aparţinînd marilor corporaţii din zona inflamată a SUA şi UE. Dar să aruncăm o privire şi în România. La noi, zice Jedi Traian, e criză mare şi e jale. Iar românul, naiv frizînd prostia, dă ghes a-l crede pe Jedi (bine că nu e Pinocchio, ori mai degrabă Buratino, că-l vedeai după nas...). Cică e criză, dar în week-end nu găseşti un loc liber în toată Poiana ori Bran. E criză, dar, tot la sfîrşit de săptămînă nu ai loc în parcările hipermarketurilor, iar coşurile sînt pline ochi. E criză, dar în primele două luni ale anului s-au dat mai multe autorizaţii de construcţie decît în perioada similară a anului trecut. Astea sînt efecte. Există şi cauze. Cauze care demonstrează că, în realitate, singurul loc din România în care este criză este capul lui Jedi. În primul rînd, băncile din România, spre deosebire de cele din State sau de puii lor din UE, nu au active toxice. În al doilea rînd, restrîngerea pieţei mondiale ne-a afectat în mai mică măsură pentru că România nu prea mai are producţie. În al treilea rînd, intrările de capital de pînă în urmă cu doi ani au fost sănătoase, pe balanţă comercială şi nu pe speculaţii imobiliare. În al patrulea rînd, Banca Centrală a României a ţinut consumul în frîu şi a blocat creditele cu nuanţe voluptorii pe fondul inexistenţei unei dinamici reale a productivităţii. Veţi spune însă că există falimente şi creştere a şomajului. Şi aşa şi este. Numai că ele sînt efectele, pe de o parte, a propagandei guvernamentale şi prezidenţiale. România nu are criză, ci psihoză de criză şi de aici isteria care duce la blocări la plată – mai toată lumea preferă să stea cu fundul pe bani şi să aştepte pentru a vedea ce va fi. Şi asta a creat blocaje. Pe de altă parte, marile averi, artificial umflate pe fondul speculaţiilor imobiliare, au într-adevăr probleme. Activele supraevaluate revin la valori normale şi chiar sub acestea. Nababii imobiliari, pe care sincer nu îi plîng, au motive de panică. Ei s-au lansat în consumuri iraţionale pe credite accesate în baza subevaluării şi acum stau cu un ochi pe faliment şi cu altul pe funie şi săpun. Este preţul elicopterelor, palatelor, grajdurilor pline de limuzine. Numai că degringolada de la ei a trimis spre blocaj şi faliment cam tot ce însemna partener de afaceri pentru aceştia. Căci ei, nemaiavînd bani nici să se vorba aia de foame, au transferat virusul şi către cei cu care lucrau. Şomajul, blocajul, aici îşi au izvoarele. Dar, desigur, în România este criză. Şi nici nu ar avea cum, din moment ce Jedi Traian aşa a zis : criza fie cu voi, poporul meu. Şi criză se făcu. Căci, nu e aşa, pe fond de panică şi frustrare este mult mai uşor ca el, Jedi, să apară pe cal alb, strălucitor, în chip de izbăvitor (versificare involuntară !), iar poporul, bine isterizat, să dea năvală a-i pupa botforii şi a-l unge Mare Salvator al Naţiunii. Am zis !