luni, 8 februarie 2010

Boul şi căţelul

Nu, nu este vorba despre o fabulă. Şi, oricum, acest gen al literaturii, fabula, şi-a dat de multă vreme obştescul sfîrşit. Asta se întîmpla cam prin vremea în care se dădea liber la înjurătura pe faţă, fără jenă. Vreme care, de altminetri, avea să pună cot la cot mai toată turma naţională. Dar să nu divaghez. Titlul de fabulă de mai sus mi-a venit în minte pe pilot automat în timp ce priveam siderat un talk-show difuzat de un post comercial. Specimenul care apărea pe generic ca realizator al emisiunii se înconjurase de oarece invitaţi, inşi cu cevaşlea competenţe în domeniul temei enunţate. Ei bine, preţ de mai bine de o jumătate de oră – atîta cît am rezistat fără să apelez la telecomandă, dar eram şi eu curios să văd pînă unde se întinde retardul profesional în noua medie – specimenul realizator a lătrat non-stop (iertat să fiu pentru termen, dar, subliniez, specimenul realizator nu vorbea, nu întreba, nu îşi valorifica într-un fel sau altul – adică pozitiv sau negativ – invitaţii, ci doar lătra propoziţii şi „judecăţi de valoare”, retezînd din capul locului orice silabă ar fi încercat a rosti cei ce aveau chiar dreptul la a se numi specialişti în domeniu). Dacă ar fi doar un caz izolat, un incident în peisajul media contemporane, aş trata acest caz ca atare. Probabil aş fi fost tentat la a mă deda la ironii. Numai că nu este o excepţie, chestiunea tinde a deveni regulă generală. Iar numărul „realizatorilor” care nu au habar de meserie, nu au habar de ceea ce se întîmplă în viaţa reală – şi nici nu se ostenesc a învăţă, fiindu-le suficientă doar propria lor făptură biologică – creşte exponenţial. Un asemenea gen de presă TV, sincer să fiu, nu am văzut nicăieri în lume. Nicăieri în lume nu am reuşit să descopăr – excepţie face, fireşte, România – un atare ritm de promovare a incompetenţei ca în presa de la noi. Şi, la fel de sincer, mărturisesc că am obosit să mai caut explicaţii logice pentru acest fenomen, explicaţii din familia „este normal, ăştia sînt ieftini şi pot fi lesne manipulaţi şi schimbaţi de patronate”. Adevărul este doar unul singur: cu excepţiile de rigoare – tragedie este că aceste excepţii sînt din ce în ce mai rare – în preasa contemporană din România au început să colcăie două categorii: boii, care se reped să ia orbeşte în coarne, neînţelegînd nimic şi căţeii care latră sîrguincios pentru a fi cît mai pe placul celui/celor care le aruncă, din cînd în cînd, cîte un os, colo. După care indivizii cu pricina se gudură patetic, arătînd cît de credincoşi sînt ei stăpînirii. Cît despre noţiuni din categoria „etică profesională”, „adevăr”, „intersul suprem al opiniei publice de a fi prompt şi corect informate”, zic eu, nici nu mai are rost a vorbi în contextul actual.
Nici măcar nu are sensul a ne mai întreba cum de a fost posbil a se ajunge în atare situaţie atîta timp cît în România profund democratică şi-a putut înfiinţa întreprindere de presă orice cîrnăţar şi, ceea ce este cu adevărat grav, a putut angaja non-profesionişti, oameni fără pregătire, fără cultură, fără carte, fără morală. Şi fără a avea girul unei organizaţii cu adevărat profesionale care să le acorde şi să le verifice licenţele profesionale. Sînt lucruri pe care nu le-am inventat eu, doar le-am constatat a exista în lumea civilizată.
Rezultatul acestui fenomen îl vedem cu toţii. Şi nu neapărat în faptul că ajungem să folosim tot mai des telecomanda, schimbînd frenetic canalele, ci constatînd că am ajuns a trăi într-o Românie a prostul-gust, a lipsei bunului-simţ, a manelelor şi retardului. Am zis!

N.B. Revenind la subiectul iniţial: nenorocirea a mare se petrece atunci cînd, în acelaşi individ, îşi dau întîlnire şi boul şi căţelul. Trăi-mi-ar telecomanda!

miercuri, 3 februarie 2010

România datului în gropi

România dă în gropi. De fapt, nu neapărat România, cît românii. Românii se înghesuie, care mai de care, la datul în gropi. Şi la Bucureşti, că, deh, aici e Capitala, şi la Ploieşti, şi la Bacău, şi la Arad, şi la Timişoara, şi la Constanţa. Şi la Braşov, evident. Ca să nu mai vorbesc de Piteşti, Tîrgovişte ori Craiova. Başca pe drumurile naţionale. Românii dau în gropi pentru că ele există. Există şi se înmulţesc mai abitir ca populaţia canină comunitară din Capitala condusă de primarul general Băsescu într-o perioadă cînd acesta tocmai declarase război pe viaţă şi pe moarte celui mai bun prieten al omului. Şi ele, gropile, există şi se înmulţesc nu pentru că iarna nu e ca vara – am tot ascultat motivaţii de genul „frigul şi ninsoare strică asfaltarea” – ci pentru că lucrările cu pricina (fie că sînt reparaţii, fie noi covoare asfaltice) sînt prost făcute. Prost şi scump. Dacă ar fi să cităm un raport al Băncii Mondiale, făcut public anul trecut, aceste lucrări „sînt printre cele mai costisitoare din Europa, ajungîndu-se la de două-trei ori peste preţul real”. Sînt prost făcute pentru că este folosit un bitum de proastă calitate. Şi este folosit un bitum de proastă calitate pentru că, de pe urma acestuia, trebuie să trăiască (să trăiască bine, în fond!) o mulţime de tovarăşi: şi cei care îl importă, şi cei care îl comercializează, şi cei care îl transportă, şi cei care îl toarnă (pe şuşele, tovarăşi, nu la organe!). Başca mai marii lor de partid şi stat că şi gura lor trebuie să mănînce, nu?!?
Motivaţiile lansate de administratorii drumurilor, în frunte cu cetăţeanca Piron sau Tiron, cum că temperaturile scăzute iarna şi crescute vara degradează covorul asfaltic nu stau deloc în picioare. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: nu am văzut gropi în carosabilul tovarăşilor suedezi, norvegieni ori finlandezi în ruptul capului. Şi m-am dat din plin cu maşina şi pe la respectivii. Aşa cum nu am văzut nici la greci ori la sicilieni, unde temperaturile, afurisitele de ele, urcă vara cu nesimţire. Numai că nici nordicii şi nici meridionalii nu au avut plăcerea de a asculta pînă în prezent explicaţiile doamnei Tiron sau Piron. În schimb, respectivii au muncit cu sîrg şi onorabilitate la drumurile lor. Şi nu ţine, ca să fiu sincer, nici recenta vrăjeală a numitei, cum că şi în Austria colcăie gropanele în carosabil. Nu numai că nu le-am prea văzut pe la faţa locului, dar stau şi mă uit la tronsonul de DN 13 făcut, cu vreo zece ani în urmă de o companie austriacă de drumuri. Mă uit şi mă mir: dom’le, ăla nu vrea să se degradeze. Să se îngropeze! Afurisiţii de drumari austrieci nu au ţinut cont că în România vara nu-i ca iarna. Sau invers! Dar ăsta-i doar unul şi cu o şuşea nu faci infrastructură în România. Drept pentru care, sîrguincioşi, românii dau în gropi. Şi cu maşina, dar şi individual ori la scară de comunitate. Cu maşina cînd circulă, individual sau în grup cînd votează. Şi atunci se întîmplă ceea ce se întîmplă. Am zis!

miercuri, 27 ianuarie 2010

Partidul gaşcă

Hotărît lucru, nu este A H1N1 în cazul de faţă. S-ar putea să fie de vină gerul care a bîntuit mai zilele trecute, dar nici pentru asta nu bag mîna în foc. Şi nu suspectez în mod fundamental nici vreun virus de tip troian care să fi infestat politicul românesc. Dar efectul este vizibil. Şi, de ce să n-o spunem şi pe-a dreaptă, efectiv rizibil. Partidele semnificative simt brusc nevoia unor clarificări doctrinare. Şi asta fără exepţie. I-am ascultat, fără discriminări şi patripriuri şi pe democrat-liberali, şi pe social democraţi, şi pe liberali. Toţi au dat din goarnă că au nevoie de clarificări ideologice. Doctrinare. Democrat-liberalii au dat semnalul. Şi-au scuipat temeinic în palme şi s-au pus pe treabă. Cică ideologic este ceva ce nu rimează pe la ei. Şi nici cu sigla nu stau prea bine, că roza e semn de social-democraţie. Or ei, democrat-liberalii, doctrinar vorbind, nu vor să aibă de-a face cu „roşii”. Şi nici cu liberalii pe care dau semne că i-ar iubi precum pumnul în ochi. Şi atunci vor să se numească „populari”. Şi să fie ca atare. Cică şi cu o nouă siglă, mărul. Neinspirat, aş zice eu, că de aici pot năvăli bancuri mai abitir ca-n epoca răposatului prin împuşcare. Dincolo de sigla vegetală – în alegere încă – chestia cu „popularii” chiar merge aici. Nu de alta, dar doctrină populară nu prea există. Această titulatură denumeşte, în fapt, un conglomerat, o devălmăşie de curente. Aşa că goana lor după o identitate este legitimă.
Tot după identitate aleargă şi social-democraţii. Există în partid voci care reclamă faptul – real, de altminteri -, că PSD nu are nimic în comun cu socialismul european şi cu stînga în general. Apreciere iarăşi corectă pentru că este suficient a privi la actele şi faptele baronilor PSD şi înţelegi rapid adîncimea doctrinară: cu dreapta să ia şi cu stînga să nu dea. Şi se reunesc pentru clarificări şi liberalii. Evident, totul în numele doctrinei. Că actorii jocului electoral se reunesc la încheierea unui ciclu, desigur, este logic şi ţine de normalitate. Este momentul în care se trage linia, se adună, se scade şi se inventariază. Cei care au pierdut îşi cam fac bagajele prin toată lumea normală. În schimb, la noi, se trece la clarificări doctrinare. Ceea ce este de-a dreptul aberant în contextul în care partidele şi partidnicii nu prea au nimic în comun, pe maluri dîmboviţene, cu doctrinele. Cu ideologiile. În România post-decembristă unica doctrină de partid este cea de gaşcă. Coagularea se face nu pe bază de principii, ci de interese. Iar sintagma „clarificare doctrinară” nu este decît un banal binom verbal menit a ascunde (oare?) reglarea de conturi între găştile ce vor să umple mai abitir propriile cămări.

miercuri, 20 ianuarie 2010

România lui Salam

Că participă alde Salam la selecţia pentru Eurovision, nu mă miră. Nu m-ar mira deloc, dar absolut deloc, nici ca nea Salam ăsta să fie preferatul televotingului şi să ajungă la norvegieni ca, vorba aia, să se reproducă pe scenă. Ce mă miră este că maneliştii nu au luat pînă acum cu asalt Eurovisionul, Cerbul de Aur, Mamaia, Magalia, Calatis etc. Asta ar fi fost normal pentru o ţară în care lucrurile au luat-o razna de pe la abdicarea lui Carol încoace. Dar să lăsăm istoria, este suficient doar prezentul unei Românii manelizate şi telenovelizate pentru a înţelege de ce trăim ceea ce trăim. Într-o ţară normală (şi morală) n-am fi avut o agendă a discuţiilor publice guvernată de cafteli energetice şi flăcări violete. Şi iniţiatorii dobitoceniei, alde Hrebe ori Mihaela-dragostea mea, başca tocşoiştii care au dat năvală la subiect ca muştele la nu mai spun ce, ar fi fost trataţi nu paranormal, ci absolut normal. Adicătelea cu cămăşuţe bine strînse în jurul corpului şi calmante din abundenţă. Asta în contextul în care ar fi fost cel puţin trei subiecte esenţiale ale nenorocitei ăsteia de agende publice: criminalitatea ajunsă la apogeu, bătînd la fundul gol tot ce a putut făta inteligenţele Camorrei şi Cosei Nostra de-a lungul unor secole de existenţă. Sau un buget de stat menit a conserva şi acutiza starea de criză. Sau, şi mai şi, un ditamai ţunami de disponibilizări prevestitor de mari mişcări sociale şi oarece sărăcie, başca foamete.
Numai că noi trăim în România lui Salam. Într-o Românie a maneliştilor. O Românie a interlopilor care joacă ţurca în tihnă, stîrniţi din an în paşte, cu cîte un hăirupism miliţienesc care nu dovedeşte mare lucru. Decît, eventual, superficialitate şi inutilitate – asta raportat la imensele teancuri de dosare cu autor necunoscut strînse prin mai toate sediile de inspectorate judeţene. Trăim într-o Românie a borfaşilor înnobilaţi – cu un lejer retard mediatic – la grad de baroni locali şi asta numai pentru că avut abilitatea de a deturna banul public spre burdihanele lor proprii şi personale. Aşa că să nu ne mai scundem după deget şi să ne tragem puţin sufletul între două dezbateri şi trei exegeze pe marginea suptului de energie de la unul ori de la altul şi să votăm cu frenetic entuziasm alde Salam. În fond, avem un spate doldora de experienţa salamului cu soia.

miercuri, 13 ianuarie 2010

De la cauză la defect

Am reuşit să coagulăm, în cei douăzeci de ani de nouă economie (Novaya Ekonomicheskaya Politika? - adică Noua Economie Politică, doctrină economică lansată de Lenin în primii ani ai sovietelor, pentru a salva economia URSS de colaps prin apariţia de mici întreprinzători particulari şi prăvălii private) două dintre defectele fundamentale ale omenirii. Şi chiar să le dezvoltăm. Primul – şi probabil şi cel mai grav – este superficialitatea. Aceasta este cu atît mai gravă cu cît se regăseşte la un nivel decizional mai înalt. Şi atinge paroxismul la nivel de guvern al României. Evident, exemple sînt cu duiumul. Cel mai recent – bugetul României pentru 2010. un buget făcut cu maximă superficialitate, fără a ţine cont de legităţile obiective ale economiei, de tendinţele şi conexiunile pieţelor naţionale şi multinaţionale, fără a lua în calcul consecinţe. Bugetul anului 2010 a fost gîndit (scuzaţi exagerarea termenului) la minima rezistenţă, singurele jaloane vizibile fiind cele fixate de FMI. Altfel spus, strategia guvernamentală se poate cicumscrie generic doctrinei „aici ar trebui să sune cam aşa”, fără a avea nici o legătură însă cu economia - aia care mai este – reală.
Al doilea defect major este fuşerismul. Lucratul pe genunchi, fără nici o perspectivă. Evident, decurge din primul. Şi cabinetul Boc o demonstrează la nivel maximal. Rămîn la exemplul cu bugetul. În mod normal, bugetul este o construcţie şi, în acelaşi timp, un instrument menit a da o anumită direcţie. A stabili vectori de dezvoltare în corelare cu strategiile pe termen mediu şi lung. Or, aşa ceva nu există. Guvernanţilor României le este cu desăvîrşire străină noţiunea de planificare. În douăzeci de ani, România nu a fost capabilă să îşi fixeze o strategie de dezvoltare, o ţintă clară – unde anume se vrea a se ajunge cu această ţară – care sînt costurile atingerii obiectivului fixat şi care sînt etapele prin care trebuie cu necesitate trecut. Gîndirea creatoare a celor ce conduc destinele României nu poate depăşi însă nivelul NEP-ului leninist: de unde se puşcă mai degrabă banul şi cum se poate scurge el mai repede spre buzunare predestinate. Şi nici nu mai contează dacă asta se face din asfalt, becuri, curăţenie, borduri, var ori flaşnete.
Desigur însă, toate cele mai sus amintite sînt doar efecte. Sau – mai de-a dreptul spus – defecte. Cauza este cu totul şi cu totul alta. Şi nu exagerez cînd afirm că foarte bine a sintetizat-o un puştan, trîntind o perlă în teza de BAC, în analiza măreţei balade naţionale „Mioriţa”: „În Mioriţa este vorba de doi ciobani asasini, o oiţă turnătoare şi încă un cioban surprinzător de prost!” Am zis!

miercuri, 6 ianuarie 2010

Găleata lui Boc

“Eu cred că o ţară care încearcă să prospere prin stabilirea de taxe mari este ca un om care, stînd într-o găleată, încearcă să se ridice trăgînd de mîner”. Fraza de mai sus nu eu am zis-o, deşi mi-ar fi plăcut. Îi aparţine lui Winston Churchill, politicianul şi premierul de legendă al Marii Britanii. Şi se potriveşte de minune, fără tăgadă chiar, României anului 2010. Cel care şi-a propus să se ridice trăgînd de mînerul găleţii în care zace este premierul Emil Boc. Nu singur, ci împreună cu guvernul României. Este suficient a privi – măcar în diagonală – proiectul de buget pe anul în curs pentru a realiza acest lucru. Bugetul anului 2010 nu este nici pe departe un buget care să ajute România să depăşească criza economică. Dimpotrivă, aş spune. Este un buget care pare a avea drept ţintă menţinerea formei acute a crizei în România cel puţin unul-doi ani de aci înainte. Două sînt argumentele: pe de o parte, prin proiectul de buget, guvernul Boc nu îşi propune dezvoltare, ci stagnare şi regres economic. Fluxul de bani nu vine nici în acest an ca urmare a lărgirii bazei de impozitare – înfiinţarea de noi agenţi economici, dezvoltare economică, creare masivă de locuri de muncă -, ci prin majorarea taxelor. Şi, în acelaşi timp, prin impunerea altora noi. Mai mult, acelaşi cabinet s-a dovedit a fi fundamental neinteresat şi organic nepriceput în a lua măsuri macroeconomice care să tempereze scumpirile. Concluzia? Anul 2010 debutează sub zodia reducerii agresive a consumului. Iar de aici diagnoza este simplă: sărăceşte populaţia, consumă din ce în ce mai puţin, TVA-ul, ca vector semnificativ de alimentare a bugetului, scade în volum absolut, la fel celelalte taxe directe şi indirecte. De unde subfinanţare, amputări bugetare în sănătate, educaţie, cultură, în sectorul public. Degradare galopantă a standingului social al populaţiei.
În al doilea rînd, proiecţia bugetară a anului 2010 nu îşi propune depăşirea crizei nici prin creare de locuri de muncă – dimpotrivă, prognoza (şi consecinţa acestei proiecţii) vorbeşte despre o majorare a actualului număr de şomeri cu 40 pînă la 50 de procente în anul în curs. Investiţiile corecte şi coerente în infrastrucură ar fi putut crea masiv locuri de muncă, atît în mod direct, cît şi prin stimularea orizontalei şi a consumului. O asemenea strategie este fundamental străină actualului cabinet. De unde şi concluzia: în timp ce ţările Uniunii Europene şi statele emergente ies cu motoarele economice bine turate din criza economică şi încep să o depăşească şi pe cea financiară, România se afundă. Se afundă – logic, aş spune – în imensa găleată a crizei în care se scaldă cabinetul Boc încercînd să se ridice trăgînd taman de mînerul acestei găleţi.