luni, 26 octombrie 2009

Atac la sistem

Debutul de campanie a fost de urmărit. Aceasta mai cu seamă pentru maniera în care preşedintele în exerciţiu a abordat această campanie. Absolut întîmplător, Traian Băsescu a atacat, în precampanie, un altfel de registru. Mai un „Divertis” pe ici, mai un „Happy Hour”, pe dincolo, fără pic de politică, derulînd cu măiestrie actoricească poveşti romantice, ba un interviu de vreo juma’ de oră pe un alt post generalist, relativ izolat de mesajul politic, la oră de maximă audienţă, taman în calupul principal al ştirilor, răspunzînd cu tandreţe paternă unor interpelări din familia „domnule preşedinte, eu sînt convinsă că sînteţi un suflet simţitor şi nu un actor”. Nu a ezitat nici a se deda la tandreţuri majore cu postul public de radio, tot la o emisiune de mare audienţă şi fără de tangenţe cu politicul, „Semnături celebre”, de la orele 21,00. Asta în loc de „Noapte bună, copii”, altă emisiune de băsmuit rivalizîndă cu povestirile de pe mare ale neînfricatului căpitan de cursă lungă. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, în momentul declanşării oficiale a campaniei, Traian Băsescu a renunţat subit a-l mai lua pe Geoană peste picior, iar pe Antonescu şi Oprescu nici nu îi mai bagă în seamă. A renunţat chiar la poza de cavaler Roland, fără de teamă şi prihană, călare pe cal alb şi salvator al naţiunii. Lupta sa, dusă de unul singur – brav Don Quijote, neînfricat Lancelot – cu sistemul corupt, demult erodată deja, a fost pînă şi ea lăsată la spate. Băsescu şi-a construit o campanie parşivă: sub masca referndumului el dă impresia că a înarmat poporul român şi a dat chemarea acestuia la lupta împotriva unui politic ticăloşit şi îmbuibat. Sloganul „De ce le e frică nu scapă” nu este întîmplător. Băsescu a creat o ţintă detestată: parlamentarii. A conturat, cu răbdare şi perseverenţă, tabloul unui parlament de prisos, al unui parlament corupt. L-a identificat, în ochii poporului, cu suma tuturor relelelor. Apoi a focalizat întreaga campanie în acest făgaş. Referendumul are menirea de a crea alegătorilor iluzia că aşa vor da EI lovitura de graţie unui sistem corupt. Că, pe hoitul legislativului actual va veni EL, salvatorul, şi va construi o Românie curată şi modernă. Un adevărat falanster, mai al naibii ca ăla de la Scăieni. Nu promite, nu se angajează, doar sugerează alegătorului, în mod pervers, această proiecţie. Şi suprapune „da-ul” pentru zdrobirea „balaurului” cu „da-ul” pentru propria-i persoană. Este o stratagemă pe care ceilalţi competitori semnificativi o neglijează însă. Sau căreia nu au fost încă capabili a-i găsi antidot.
Ceea ce însă nu lasă a se întrevedea abila (dar perversa) campanie a preşedintelui în exerciţiu este consecinţa deloc îndepărtată a unui eventual vot favorabil pentru Traian Băsescu: în numele reformei instituţiilor statului se radiază singurul garant autentic al democraţiei în România: parlamentul. Reducerea sa la o mînă de oameni, transformarea în mare Adunare Naţională ca anexă de formă a preşediniţiei ne readuce în epoca centralismului democratic. Adică în epoca puterii unipersonale. Şi discreţionare. A dictaturii cu faţă mai mult sau mai puţin umană. Am zis!

miercuri, 14 octombrie 2009

Fundătura Johannis

Propunerea venită iniţial din partea PNL, apoi însuşită şi de celelalte partide din noua coaliţie, respectiv PSD, PC, UDMR, respectiv nominalizarea primarului de Sibiu, Klaus Johannis, pentru funcţia de premier, ar putea reprezenta şi lozul cel mare. Desigur, ca imagine în afară dă bine: sasul numit premier al României. Bunînţeles, cu reculul de rigoare pentru cîrcotaşi: da, asta pentru că românii nu sînt în stare să se administreze ei înşişi. Şi nu că nu ar fi adevărat. Plus că istoria – afurisita de ea! - iarăşi se repetă. Evident, păstrînd proporţiile: 1866 redivivus. Şi cam cu aceeaşi actori. Regimul autoritar al lui Cuza a deranjat un politic naţional inflamat de ideile revoluţiei de la 1848 şi de parisienismele vremii. Aşa s-a născut şi „monstruoasa coaliţie”, cu liberalii vremii la timonă. Iar în momentul loviturii lui Cuza (debarcarea guvernului Kogălniceanu), liberalii şi conservatorii şi-au dat mîna şi au trecut la treabă: l-au adus pe Carol I la domnie (la propunere liberală). Acum, tot cu liberali la timonă, iarăşi se propune un nume germanic. Nu ca vodă, de data aceasta, ci ca premier. La ora la care scriu aceste rînduri nu ştiu cum se va solda demersul noii coaliţii majoritare. La prima strigare, mişcarea este diabolică: Johannis dă bine în poză, are priză la mai tot românul nostalgic după rigurozitatea germană, dă bine şi în afară – România este în stare să îşi depăşească patimile politice şi mai învaţă o literă din alfabetul democraţiei. Şi aşa mai departe. În plus, propunerea îl bagă pe Traian Băsescu la colţ şi îl transformă din jucător activ în jucător pasiv. Adică într-unul care stă la încasare. Instistînd pe un premier portocaliu, Băsescu şi-ar pune în cap în primul rînd marea masă a votanţilor scîrbiţi de politicul dîmboviţean. I-ar radicaliza şi i-ar aduce la urne, dar cu un vot negativ la adresa sa. Acceptîndu-l, iarăşi are o problemă. În cazul în care ar cîştiga prezidenţialele, i-ar fi aproape imposibil să schimbe premierul. Ar trebui o puternică motivaţie de ordin constituţional. Motivaţie care, sincer să fiu, nu se prea întrevede. Şi mai este un mic şi... „neglijabil” aspect: aşa cum îl cunosc pe primarul Sibiului, el nu va renunţa în ruptul capului la cetatea sa fără garanţii ferme pentru un mandat de trei ani. Adică pînă la următoarele legislative. Iar Băsescu ar fi cu mîinile legate la spate şi cu un premier căruia nu îi prea poate sufla în ciorbă.
Doar că aceleaşi date le sînt opozabile şi lui Geoană şi lui Antonescu: la fel ca şi lui Traian Băsescu: Johannis odată uns, este aproape imposibili de revocat. De debarcat. Chestiune care barează oricărui cîştigător al prezidenţialelor şansa de a-şi unge un premier propriu. Johannis este o lovitură de imagine. Este, probabil, şi o şansă. Dar, cu certitudine, pentru cei trei operatori politici semnificativi, PSD, PNL şi PD-L este şi o fundătură în ceea ce priveşte controlul absolut al executivului.

luni, 12 octombrie 2009

Marţi, pisica 13

Marţi – zi denumită astfel după zeul roman al războiului, Marte (Mars) – este îndeobşte ziua cu trei ceasuri rele. Cînd marţea mai pică şi într-un 13 abia atunci să te ţii superstiţie. Şi dacă în zori a mai cântat şi cucuveaua prin Piaţa Victoriei, iar premierului Boc i-au mai tăiat calea şi o pisică neagră, dar şi un preot în anteriu, nici nu mai ştii la ce să te aştepţi. În mod normal, ai spune că e de rău. Că după toate astea, i-a mai ieşit în cale şi femeia de serviciu cu găleata goală. Şi că astăzi se revarsă pe el ghinioanele mai abitir ca rodiile din Cornul abundenţei. Dar, dacă e să stau precum Turnul de la Pisa, adică strîmb, pentru a judeca drept, mai că-mi vine a zice că e de bine. E de bine pentru că un marţi 13, coroborat cu pisica neagră, găleata goala şi cucuveaua la ureche ar putea trage pe linie moartă un premier care şi-a trecut în palmares un trist record naţional: cea mai slabă guvernare a României din ultimii 50 de ani. Sau, ca s-o spun mai pe şleau, marţi 13 ar putea fi cu noroc pentru mediul de afaceri din România, axfisiat în acest an. Ar putea fi cu noroc pentru educaţia naţională. Ar putea fi cu noroc pentru agricultura din România. Pentru cultură şi pentru cercetare. Pentru românii sărăciţi ca nici unii alţii din Europa în aceste nouă luni de guvernare Boc.
Dar, în acelaşi timp, marţi 13 ar putea fi şi cu ghinion. Cu ghinion nu pentru Boc şi „unsprezecele” său portocaliu, ci pentru Geoană şi Antonescu. Există – teoretic vorbind, în funcţie de racolări, şpăguiri şi fluturări de dosare – şi posibilitatea ca moţiunea de cenzură să nu treacă. Acest lucru nu înseamnă, în primul rînd, întărirea guvernului Boc II, ci, înseamnă practic desemnarea preşedintelui României. Marţi 13 este o zi decisivă: ori la bal, ori la spital. Căzînd moţiunea, Geonă şi Antonescu îşi pierd credibilitatea, îşi văd rărit numărul susţinătorilor, îl lasă pe Băsescu unic alergător în cursa din 22 noiembrie. Dacă moţiunea trece, Băsescu va juca finala în deplasare. Dacă pică, nu va mai avea adversar. De fapt, bătălia aici se dă într-un marţi, zi dedicată zeului Marte. Într-un marţi, 13. Rămîne de văzut cui i se va sparge – evident, marţi după-amiază - oglinda. Nu de alta, dar asta înseamnă şapte ani de ghinion. Am zis!

duminică, 4 octombrie 2009

Eternul şi fascinantul Băsescu

Scriam în urmă cu vreo trei ani că Traian Băsescu este un histrion greu de egalat. Era cam pe timpul cu suspendările şi angajamentele cu ţepe în Piaţa Constituţiei. Era, în acelaşi timp, momentul în care Traian Băsescu, omul care şi-a trecut în palmares buşitul a trei guverne, urca pe cote greu de imaginat de popularitate: 60%. Histrionul jucase perfect şi cucerise stalurile cu un public la rîndu-i visceral în emoţii. Spuneam, în urmă cu trei ani, că Traian Băsescu este fascinant. Este adevărat, şi şarpele îşi fascinează victima înainte de a o înghiţi, o hipnotizează, o paralizează dar, desigur, nu e cazul să ne pretăm la asemenea comparaţii, vorba lui Adrian Năstase, inelegante. Este fascinant pentru că ştie să jongleze cu emoţiile oamenilor. Este suficient a urma sfatul preşedintelui şi a-ţi băga picioarele. Cum în ce? În ligheanul cu apă rece, bineînţeles, şi vei desluşi, din totalul discursurilor sale – şi nu numai cele prezidenţiale, ci şi cele de primar ori ministru al transporturilor – că el, fascinantul Băsescu, nu se adresează logicii. Nu are nici un dialog cu inteligenţa interlocutorilor. Dimpotrivă, o evită cu maximă măiestrie pentru că altfel s-ar da de gol. Băsescu creează emoţii, le manipulează, extrage maximul de folos din asta. Ceea ce nici nu este foarte greu cînd, fire histrionică fiind, te adresezi unui public în cea mai mare parte spărgător de seminţe şi adus în postura de consumator de telenovele.
Pe astfel de jocuri emoţionale, Traian Băsescu, a reuşit să rupă trei guverne: guvernul CDR – PD, neantizînd un partid istoric, PNŢCD-ul, partid care vine astăzi patetic să cerşească cîteva firimituri de la masa celui care a fost, pentru ţărănişti, mai devastator decît comunismul, guvernul PNL – PD, iar acum guvernul PD-L – PSD. Pe jocuri emoţionale, Băsescu s-a făcut preşedinte, vărsînd trei lacrimi de mare actor la proaspăt construitul copîrşeu al lui Theodor Stolojan. Iar acum, tot pe astfel de jocuri emoţionale, acelaşi Traian Băsescu încearcă să convingă, oftînd la greutatea poverii, că sub fluxul apelurilor populaţiei a acceptat să mai candideze încă o dată. A fost... fundamental spontan pentru că poporul, nu e aşa, i-a cerut să se mai sacrifice o tură de cinci ani. Chit că el, preşedintele în exerciţiu, s-ar vrea mai degrabă asemenea albumului omonim: nu numai fascinant, ci şi etern. Etern în funcţia de preşedinte al României. Însă un preşedinte secondat de un guvern marionetă (pe care deja îl are) şi de o Mare Adunare Naţională servilă (pe care o pregăteşte). Un Băsescu etern şi fascinant care nu facde altceva decît să îşi hipnotizeze victimele înainte de a le înghiţi. Măcar pentru o nouă epocă de aur. Am zis!