luni, 31 august 2009

Moartea unui preşedinte

Din capul locului o spun: nu este vorba de cartea lui William Manchester. Şi nici de evenimentul acestei cărţi, moartea preşedintelui SUA, JFK. Singura asemănare se opreşte la titlu. De aici încolo curg deosebirile. John Fitzgerald Kennedy, fost altceva decît Traian Băsescu. JFK spunea: „nu te întreba ce face ţara pentru tine, întreabă-te ce faci tu pentru ţară”. Traian Băsescu nu are asemenea drame existenţialiste. Nu lansează întrebări de acest gen. Simplu, cu cinism, preşedintele autodeclarat jucător, trece de la lacrima stoarsă din colţul ochiului la un alt gen de afirmaţie: degeaba vreţi voi salarii mai mari că, după prezidenţiale, oricum veţi fi şi mai săraci. Kennedy a fost asasinat. Băsescu se sinucide. Evident, este vorba despre sinucidere politică. Traian Băsescu face asemenea afirmaţii şi rînjeşte. Timp de patru ani, Traian Băsescu s-a luat la trîntă cu Tăriceanu pentru a putea guverna efectiv. De aproape un an, pe mandatul Boc, preşedintele Băsescu s-a dat peste cap pentru a se identifica ca şef al executivului. Pentru a implanta în memoria colectivă că el, jucătorul activ, este cel care guvernează. A fost primul pas spre sinuciderea politică. Din decembrie 2008 începînd, România este în cădere liberă. În prăbuşire. Traian Băsescu şi guvernul marionetă au demonstrat că pot depăşi lejer „performanţele” unui Ciorbea ori Radu Vasile. Perioadele Roman, Văcăroiu, CDR au însemnat şi costuri ale tranziţiei spre Europa. Costuri, în mare parte, suportabile. Decembrie 2008 - septembrie 2009 înseamnă costuri imense, insuportabile deja, puse în spinarea românilor, fără măcar e exista vreo ţintă. Altfel tradus, înseamnă costuri ale neputinţei de a guverna. Ale incapacităţii. Rezultatul este resimţit de românul căruia acum i se ia pînă şi dreptul la muncă.
Acesta este peisajul în care preşedintele Băsescu îşi anunţă propria-i moarte politică. Propria-i sinucidere. După nouă luni în care preşedintele jucător şi guvernul marionetă au pus pe butuci o ţară întreagă, cu cinism, Traian Băsescu o spune - votaţi-mă şi vă garantez: după alegeri o veţi duce şi mai rău. Veţi fi mai săraci. Traian Băsescu, în fapt, proiectează peste dezastrele prezente, peste dezastrele ultimelor nouă luni, imaginea dezastrelor viitoare. Dezastre pentru care el, preşedintele-jucător, se anunţă a fi un garant.

miercuri, 19 august 2009

De ce sîntem tîmpiţi

Dacă propoziţia de mai sus ar fi interogativă, ar fi, categoric, o întrebare retorică. Oricum, o explicaţie se cere. Şi este extrem de simplă, de la îndemînă. În primul rînd sîntem tîmpiţi pentru că ne place să ne complacem în această situaţie. În al doilea rînd pentru că, lăsîndu-ne purtaţi în valul de tîmpire (tîmpitizare?) ne-au înţepenit creierele. Şi uite aşa am ajuns să înghiţim cele mai tembele gogoşi, am ajuns să ne lăsăm duşi de nas mai uşor decît turma de oi la abatorizare. Pornind de la titlul de mai sus, aş putea spune că nu este nici măcar o banală propoziţie afirmativă, ci este de-a dreptul un postulat. Şi mă tem că nu exagerez. Sincer să fiu, aş deborda de fericire dacă aş fi contrazis cu argumente serioase şi sănătoase.
Bineînţeles, tot ceea ce am spus pînă acum ar putea fi considerat ca opinia proprie şi personală. Ceea ce înseamnă că, pentru susţinere, trebuie şi un argument. Iată-l: sîntem tîmpiţi pentru că înghiţim pe nerăsuflate şi nemestecate întregul bîlci politic al coaliţiei la guvernare. Toată circoteca legată de pachetul reformei din educaţie, de concedierile din sectorul public, tot tembelismul cu cele zece zile de concediu fără plată pentru angajaţii din administraţie, învăţămînt, cultură, sănătate, poliţie, pompieri, jandarmi etc., etc. Înghiţim scuipăturile politice ale celor numiţi să guverneze şi care, taman asta nu fac. Dacă nu am suferi de acest retard naţional nu am mai lua pe nemestecate toate aceste porcării. Şi am vedea ceea ce este vizibil de la o poştă: datoria publică a României a ajuns la 123,6 miliarde. În primele şase luni ale anului în curs, guvernul a împrumutat 14 miliarde de euro. Bani care nu se regăsesc nicăieri, în nici o dezvoltare de infrastructură, în nici o conservare sau – poveşti cu pajuri şi zmei – creare de locuri de muncă. Practic, dacă nu am fi naţional tîmpiţi, nu am pune botul la circăreala celor aflaţi la guvernare şi am vedea ceea ce se vede din avion: nu sîntem guvernaţi, ci jefuiţi. Nu sîntem susţinuţi de stat, ci abatorizaţi de indivizii care nu mai ştiu cum şi cît să bage la maţ. Circoteca naţională – care ne mai şi divide în tabere partizane, căci altfel tîmpitizarea (scuzaţi noul termen) nu ar fi deplină – nu este altceva decît o perdea de fum. Fum gros, menit a ascunde incompetenţa, furtul, jaful naţional. Am zis!

luni, 10 august 2009

Concedii fără plată

România nu cere cu necesitate să fie salvată de faliment. Nu cere să fie salvată nici din criza economică ori financiară. În schimb, România urlă să fie salvată de cei ce o conduc. Nu este o metaforă. Pur şi simplu, după nouă luni de guvernare Boc, s-a demonstrat că cel mai mare pericol pentru România nu îl reprezintă nici criza mondială – o criză căreia îi eram colaterali în cazul unei guvernări normale, cu pierderi minime pentru populaţie şi pentru agenţii economici – nici crima organizată, nici globalizarea, nici actualele tendinţe geopolitice. Cel mai mare pericol pentru România îl reprezintă guvernarea Băsescu-Boc. Criza financiară mondială a reuşit să dea peste cap, în România, piaţa imobiliară şi dezvoltările imobiliare. Criza economică mondială a redus, în cote suportabile, consumul românilor. În schimb, cabinetul Boc a reuşit, în termen de nouă luni, să desfiinţeze peste 300.000 de agenţi economici. Ceea ce a însemnat lăsarea pe drumuri a circa un milion de oameni. Şi, implicit, transformarea lor din furnizori ai bugetului de stat în asistaţi de la buget. În nouă luni, guvernul Băsescu-Boc şi-a trecut în palmares o singură măsură economică. Nu atenuatoare, ci generatoare de criză: impozitul minim alias forfetar. În rest, de nouă luni, acelaşi guvern nu a fost capabil să ia nici o hotărîre cu efecte economice benefice. Nu a fost capabil să pună în operă şantiere pentru lucrări de infrastructură. Şantiere care ar fi însemnat locuri de muncă, plus valoare, salarii, taxe, impozite la buget, consum al populaţiei, adică menţinerea şi a altor ramuri economice şi iarăşi venituri la bugetul statului din TVA plus conexele.
În nouă luni, guvernul Băsescu-Boc a dus o viaţă fundamental paralelă cu realităţile social-economice ale României. Actului de guvernare i s-a substituit mahalagismul ca stare a naţiunii. Un mahalagism lansat de la vîrful statului. Şi, în acelaşi timp, un mahalagism care a adus România de la o dinamică a creşterii economice de peste 6% la una... negativă de 8%. Şi la un deficit bugetar de peste şapte procente. Pe acest fond, tandemul de la conducerea României, Băsescu-Boc, vine cu măsuri de salvare a PATRIEI: trimiterea în şomaj (adică în postura de asistaţi de la buget) a 150.000 de salariaţi ai statului, plus o primă pentru norocoşii care îşi păstrează locul de muncă: cîteva săptămâni de conceiu fără plată. Desigur, alte soluţii nici nu ar putea sta în picioare. Să porneşti acum marile investiţii este imposibil: vine toamnă şi numai pînă să derulezi procedura licitaţiilor deja dă îngheţul. Aşa că rămîne varianta cu tocatul banilor din credite guvernamentale interne şi externe. Că doar nu om fi atît de absurzi încît să pretindem celor doi să gîndească şi să aplice proiecte de relansare economică de genul celor fabricate de echipele Angelei Merkel, sau ale lui Gordon Brown, Silvio Berlusconi ori Donald Tusk al Poloniei. Măsuri care au scos ţările respective din recesiune şi le-au împins la periferia crizei. Deşi, dacă mă gîndesc bine, o soluţie facilă ar fi şi la noi: trimiterea respectivilor doi, cu echipele lor cu tot, în conedii fără plată pe termen nelimitat. S-ar face şi economii la buget şi s-ar limita şi pagubele la nivelul a ceea ce s-a distrus deja pînă azi. Am zis!

joi, 6 august 2009

De la leu la mahmudea

Clasicii economiei politice au relevat ecuaţia ciclului de dezvoltare economică: bani – marfă – bani. Formula nu are nici o legătură cu Marx, Engels ori Heckscher sau Samuelson. Ea este perenă indiferent de sistemul politico-economic. Noi, românii secolului XXI, graţie contemporanei guvernări, reuşim însă, să dăm peste cap pînă şi legile obiective ale ştiinţei economice. Şi nu oricum, ci săpînd la temelia naţiunii. România primului deceniu al secolului XX a fost unul dintre cele mai dinamice state europene. De la o economie de tarabă, de la precupeţi şi zarafi, de la glod şi plug cu un brăzdar de lemn, de la cel mai mic PIB din Europa de sfîrşit de secol XIX, România trece la un PIB peste al Greciei şi Poloniei, la un sistem financiar modern, la dezvoltare agricolă şi industrială. La exporturi masive. Şi la o monedă puternică. Trece de la mahmudea la leu. De la lampa cu gaz la curentul electric. De la spălatul la lighean la băile publice şi la băile de apartament. Toate astea se întîmplau la începutul secolului XX. Acum, cu un secol mai în faţă, guvernarea Boc face trecerea în regres. Practic, economia României trece înapoi, de la leu la mahmudea. Şi cînd spun mahmudea, gîndul nu mă duce deloc la o metaforă care să indice moneda unică europeană. Practic, economia naţională revine, pe fondul unei lipse de coerenţă guvernamentală, la nivel feudalo-oriental. La ritmuri de manele, la zarafi şi cămătari. La schimbul de mărfuri. Un sistem economic coerent se bazează pe ciclul bani-marfă-bani. Cabinetul Boc ne-a reîntors la stadiul de marfă-marfă. De troc. La agricultura cu plug cu un brăzdar, tras de cal sau de vacă. Carol reuşea să construiască drumuri şi să le pietruiască pe cele existente. Guvernul Boc ne întoarce la cele de glod. Carol a dezvoltat România pentru că a sprijinit dezvoltarea unei economii sănătoase care i-a produs ban public. Tandemul Băsescu-Boc o prăbuşeşte pentru că au secat izvoarele de ban public năruind sute de mii de mici întreprinderi. Carol a avut bani pentru că banii au venit graţie sporului de educaţie al unei naţiuni care a fost purtată – prin educaţie - de la mahmudea şi manea spre bursă, bănci, industrie, agricultură modernă. Tandemul Băsescu-Boc distruge pînă şi resturile rămase în sistemul educaţional naţional, distruge prin subfinanţare învăţămîntul şi cultura. Şi realizează o nouă tranziţie în istoria României: de la leu la mahmudea, de la bursă la manea.