sâmbătă, 28 februarie 2009

Cică

Napoleon era mic de statură. Dar a ajuns mare. Atît de mare că n-a mai încăput în Corsica. Şi, ulterior, nici în Franţa. Ba chiar şi Europa începuse, la un moment dat, să-l strîngă. Construcţia şi-a făcut-o în timp şi nu tocmai uşor. A înfiinţat republici, principate şi regate. Apoi a ruinat totul. Momentul de declanşare a fost cel în care şi-a propulsat rubedeniile, fraţi, cumnaţi, cumnate, surori, în poziţiile de conducere. I-a făcut mai întîi generali, prefecţi, miniştri, şefi de adunări legislative. Apoi duci-ducese, mareşali, iar în final regi prin Imperiu sau principese (adică tot un fel de prefecţi, dar pe regiuni mai dezvoltate şi dotaţi cu blazoane constituite pe moment). Şi Lucien, şi Jerome, şi Louis, şi Caroline, şi Pauline, şi soţii acestora şi-au primit porţia de putere şi sinecuri. Chestia este că respectivii s-au luat în serios şi au ruinat întreaga arhitectură. Singura lor legătură cu administraţia, cu ştiinţa conducerii, era rudenia cu şeful cel mare (dar mic de statură). Morala vine de la sine, apropo de ... « politica de cadre ».
Tot mic de statură este şi Boc. Dar asemănarea cu marele Napoleon nu se reduce numai la atîta. Este mult mai adîncă, mai profundă, mai de substanţă. La fel cu Bonaparte, şi el îşi unge în funcţiile de conducere rudele, amicii, şoferii, secretarele, mă rog, ce are şi napoleonul de Cluj prin ogradă. Cică la cam atît se reduc asemănările : centimetrii din dotare şi promovarea afinilor şi cumetrilor. Sau şogorilor, parcă aşa li se spune pe la Cluj. Desigur, în mod napoleonic, competenţa unşilor şi promovaţilor nu are nici o relevanţă. Nici a consilierilor, adică a celor pe care îi aduci lîngă tine pentru că, teoretic, ar trebui să fie mai deştepţi într-un domeniu sau altul, mai informaţi şi mai specializaţi decît tine (mă rog, decît el). Iar rezultatele nu pot fi altele decît punerea pe butuci a unei administraţii întregi. Cînd calificarea este de rudă, rezultatul nu poate fi în altă parte. Partea proastă este că oalele sparte de nepoţi, cumetri şi şogori le plătim noi. Dar, desigur, Boc se aseamănă cu Napoleon. Cică.

duminică, 22 februarie 2009

Bîta şi portiera

Să recapitulăm: săptămîna trecută, în Găneasa oltenilor, aliaţii din PSD şi PD-L au sărbătorit alegerile parţiale cu focuri de armă consumate reciproc… avantaj. În fond, ori fraţi, ori contrafraţi, contează mai puţin, important este datul discret la gioale. Ăsta fuse (scuzaţi verbul, e pentru culoarea locală) primul tur. Acum, aceeaşi Găneasă a fost mult mai elegantă. De la Bătuta cu ţîpulituri mai că se trecu la menuet. Şi mai că-i crezui iarăşi fraţi pe oltenii cu unul şi trei trandafiri dacă n-ar fi fost şeful portocaliu de Slatina, un deputat pe numele lui Bărbulescu, pare-mi-se, Daniel Bărbulescu, ori cam aşa ceva. Flăcăul, pacifist mare, s-a prezentat în patrulă mobilă nu numai cu satisfacţia bugetului abia adoptat bine întipărită pe mutra-i doldora de cifre cu indice I.Q., ci şi cu una bucată bîtă ( nici pomană de nemţescul « bitte », ci de neaoşul « bîte ») bine proptită în portiera maşinii de Camera Deputaţilor. Iniţial, doldora încă de naivităţi fiind, am zis că aşa-i modelul de Logan de deputat. Aflai (iarăşi pentru culoare locală) că nu e model de Logan, ci de golan. Şi omul, plecat de la sînul tandru al familiei sale, din Slatina, în timpu-i liber. S-a dus, creştineşte, să lupte sub semnul rozei, pentru binele şi prosperitatea partidului mumă. Cel portocaliu.
Povestea în sine ar putea fi relativ amuzantă. Ar putea fi comentată în hal şi chip, inclusiv prin prisma tradiţionalei vorbe dusă pe cale de oral, din cavitate bucală în cavitate bucală (respectiv folclor, subliniez): frate, frate, dar votu-I pe ghioage. Numai că asta fuse doar o mică elecţiune locală, la nivel de comună. Şi acum nu fac altceva decît să aplic regula de trei simplă (atît mai ţin şi eu minte dintr-o şcoală în care la aritmetici aveam mai mult emoţii decît note de zece) : dacă la alegeri de primar de comună s-au folosit, între aliaţi de guvernare bîte şi pistoale, la toamnă, la alegeri prezidenţiale, se vor folosi... (Şi aici sînteţi invitaţi voi, prieteni, să descrieţi arsenalul. Eu nu fac altceva decît să ofer cîteva sugestii nevinovate : scuipături, puşti, bazooka, tancuri Leopold, rachete sol-sol, DNA-uri, gumă de mestecat lipită sub banchetele Parlamentului, pietricele vîrîte în pantofii rivalilor, blestemul Trabantului, roşii stricate sau, mă rog, numai stricate. Şi aşa mai departe). Las lista deschisă oricăror comentarii. Am zis !

Recrudescenţa rasismului

Se împlinesc aproape două decenii de cînd susţin că Europa evoluează în două viteze. Evident, cînd spun Europa nu mă refer la entitatea geografică, la continent, ci la structura politico-economică. Europa a avut din capul locului două unităţi de măsură diferite în funcţie de dimensiuni religoase : o dimensiune şi, evident, o viteză de reacţie/abordare pentru lumea catolică şi o alta pentru cea ortodoxă. Linia de demarcare dintre cele două spaţii culturale ar fi fost şi mai vizibilă în absenţa acelui 11 septembrie, o dată care a cerut cu necesitate modificări majore în doctrinele geopolitice. În varianta iniţială graniţele NATO şi UE se opreau la graniţele lumii catolice. Excepţia o făcea Grecia, dar tot din raţiuni geopolitice pentru că Grecia a însemnat încă din antichitate Balcanii şi Mediterana. Strategii ştiu de ce. UE primea Cehia catolică, dar nu primea Slovacia ortodoxă. UE înghiţea balticele catolice, dar nu România ortodoxă. Slovenia catolică, dar în nici un caz Bulgaria Ortodoxă. Limitele erau clare. Ca de altfel şi motivele. Banii se pompau doar în interiorul acelor graniţe, ermetic închise. Şi, preferabil, epurate de populaţia de etnie romă, care ar fi trebuit menţinută în afara acestui spaţiu. Evident, asemenea lucruri nu s-au spus şi nu se vor spune cu voce tare niciodată. Niciodată nu vor fi pomenite planuri de genul celor care ar vrea să transforme România, ca imagine, dar şi ca realitate statală, în patria romilor. Ei bine, căderea Gemenilor a făcut să apară şi alte nevoi strategice. Politice, dar şi economice. Al treilea război mondial, început împotriva unui inamic invizibil şi nepalpabil a cerut lărgirea “spaţiului curat”, căutarea unor aliaţi şi puncte de sprijin în exterior. De unde şi lărgirea celor două organisme care, pînă atunci, stăteau cu Flit-ul în mînă.
Numai că dacă problema bazelor pentru al treilea război mondial s-a rezolvat, dacă problema victimelor celui de-al patrulea război mondial (cel desfăşurat sub masca crizei financiare globale, dar care, în fapt, reprezintă bătălia celor o sută de mari ai lumii pentru reîmpărţirea finanţelor mondiale) este şi ea în curs de rezolvare, rămîne marea chestiune a purificării etnice.
Această doctrină nu este o noutate. Numai că, de data aceasta, efortul este focalizat strict pe romi. Italia este un exemplu. Ungaria este un alt exemplu. Cel puţin aici, în ţara vecină, situaţia este mai mult decît explozivă, poate scăpa oricînd de sub control. Ca şi în pensinsulă, în Ungaria populaţia fost isterizată de media care a exagerat în prezentarea fărădelegilor comise de romi, exacerbînd sentimentele rasiste. Francezii procedează identic şi ei. La fel cehii. Iar şirul exemplelor continuă fără a excepta Marea Britanie ori ţările nordice. Fireşte, campion este guvernul italian. Cel care, de altfel, forţează identificarea noţiunii de rom cu cea de român. Suprapunerea pînă la absolutizare a celor două populaţii. Or, acest lucru nu reprezintă altceva decît pregătirea terenului pentru a indica, nu în foarte mult timp, România drept statul tuturor romilor din Europa. Ca prim pas, urmat de un al doilea : deportarea romilor din întreaga UE în România.
Desigur, un atare scenariu poate părea fantezist, alarmist, nerealist. Numai că despre el se vorbeşte în laboratoare de taină cam de vreo 12 ani. Sau, cel puţin cam de pe atunci am eu ştiinţă de asemenea strategii rasiste. Dincolo însă de atari proiecţii, fanteziste sau realiste, un lucru este cert : în mod voit, prin pîrghii mediatice bine puse la punct, populaţia Europei este stîrnită împotriva etniei rome. Este un fapt ce nu se poate petrece fără un motiv bine determinat. Şi pentru a înţelege aceste lucruri este suficient a ne uita doar cu şase-şapte decenii în urmă, cînd propaganda unui Goebels, bine susţinută de presa timpului, stîrnea o întreagă Europă împotriva evreilor. Şi, bineînţeles, a ţiganilor. Am zis !

marți, 17 februarie 2009

De la cultul personalităţii la statul totalitar

Este un truism de supărătoare banalitate : în natură nimic nu este întîmplător. Iar Darwin şi Herbert Spencer ne-au învăţat că societatea umană se ghidează după legile naturii. Pe cale de consecinţă, nici ceea ce se întîmplă în jurul nostru nu este deloc întîmplător. Criza financiară mondială, transformată la noi, peste noapte, în criză economică, pică asemeni unei mănuşi. Nu vreau să mai iau în discuţie faptul că la 31 decembrie 2008 România nu era deplin racordată la criza mondială (Băsescu dixit !) pentru ca din 2 ianuarie, după ce şi-a înghiţit mai tot românul sarmaua de la sărbători, să aflăm, pe canale media, că sîntem într-însa pînă peste gît şi mai facem şi valuri. Adică în criză. Criza, aşa cum a fost ea construită pentru OPINIA PUBLICĂ din România este ideală pentru aplicarea unui sistem de măsuri care să conducă spre un regim de forţă, în care totul să fie controlat. Si nu un regim impus pe faţă, ci cerut chiar de către majoritatea celor guvernaţi. Este suficient să priveşti în istorie şi fenomenul este lesne depistabil. Pe de o parte, toate revoluţiile au sfîrşit, la modul lamentabil, în dictaturi personale : cea franceză – în imperiul lui Napoleon, cea bolşevică – în regimul stalinist. Pe de altă parte, pe fondul unei sărăciri galopante a populaţiei, creşterii (oare să fie întîmplătoare ?) insecurităţii cetăţeanului, pe valul tot mai mare de corupţie, oamenii se vor repezi cu disperare spre cel ce va avea abilitatea de a arăta spre sine ca spre noul Mesia.
Desigur, mai trebuie şi instrumentele. Dar ele există. Iar cel mai eficient este media. S-a dat comanda cu isterizarea crizei. Şi criza s-a isterizat. S-a dat comanda dezbinării categoriilor sociale (Stalin redivivus, dar Stalin în cea mai pură esenţă, cu un nou Beria cu tot) şi categoriile sociale au fost învrăjbite. Întîi, cu exemplul unor zeci, eventual sute de funcţionari cu lefuri mamut, s-a aruncat anatema, la grămadă, asupra a tot ce e funcţionar. Chit că marea lor majoritate au salarii nu cu mult peste minimul pe economie. Apoi a fost aruncată ura împotriva medicilor. Pornind de la cazuri particulare se generalizează. Urmează profesorii, apoi vor fi juriştii, economiştii. Adică toţi cei care au obişnuinţa să gîndească. Să se întrebe şi să se întrebe. Deci, cei care sînt incomozi. Care pot deschide ochii celor din jur asupra a ceea ce se va întîmpla. Toţi cei care pot deveni o bucăţică a conştiinţei publice. Veţi spune că nu am rostit nici un cuvinţel despre ziarişti. Nu am făcut-o pentru că nu mai este cazul. A fost prima breaslă discreditată în ochii opiniei publice. Totul a fost gîndit temeinic, plănuit minuţios. Iar acum, cu criza la înaintare, cu învrăjbirea între oameni – ca nu cumva societatea civilă să îndrăznească a face corp comun împotriva celor ce ne împing spre un regim totalitar – intrăm în plină etapă a trecerii fiecăruia prin patul lui Procust. O societate uniformizată este o societate lesne dirijabilă. Iar cei care nu pot fi încadraţi în dimensiunile « patului », asta este, sînt scurtaţi de cap ori lungiţi de picioare, cu tot ce incumbă aşa ceva, exact ca în antichitatea elină. Este calea cea mai sigură spre o lume amorfă, lipsită de întrebări şi de incomozi care să gîndească sau să pună întrebări. Desigur, « peisajul » de mai sus nu are nimic în comun cu fraze de genul ”Noi credem că toţi oamenii sînt creaţi egali, că ei sînt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea sînt: Viaţa, Libertatea şi dreptul la Fericire.” Am zis!

luni, 16 februarie 2009

Axioma lui Radnoti

Murphy, pare-mi-se, fusese cel ce a zis: dacă un lucru trebuie să meargă prost, atunci el va merge prost. Dacă un lucru trebuie să meargă bine, atunci el va merge neapărat prost. Ei bine, am constatat că Excelenţa Sa, Murphy, este un mic copil faţă de posibilităţile Braşovului. Exemplu concludent ? Semaforizarea acestui municipiu-reşedinţă de judeţ de factură europeană. Orice participant la traficul rutier poate depune mărturie, inclusiv sub jurămînt solemn, că acesta este adevărul : traficul rutier din Braşov este fundamental tocat, mărunţit şi dat peste cap de semafoare. O minte cu aplicare spre cele matematici (nu este cazul meu) ar putea desprinde de aici (din trafic) cu uşurinţă o axiomă pe care aş propune să o botezăm, deocamdată cel puţin, pînă la revendicarea ei de un alt făptuitor (ctitor ?), poate mai aproape de performanţele enunţate, « Axioma lui Radnoti ». Postulatul numărul unu ar suna în halul, pardon, felul următor : dacă ajungi la un stop pe cuoarea verde a semaforului, la următorul stop vei ajunge obligatoriu pe roşu. Postulatul nr. 2 : dacă ajungi la stop pe roşu, la următorul stop vei ajunge obligatoriu pe roşu. Postulatul nr. 3 : dacă între două stopuri vei circula cu viteza legală, obligatoriu vei prinde semaforul următor pe roşu. Postulatul nr. 4 : dacă între două semafoare vei circula cu o viteză mai mare sau mult mai mare decît viteza legală, în mod obligatoriu vei prinde următorul stop pe roşu. Corolar : orice undă de verde este strict interzisă şi fundamental inoperabilă. De unde şi enunţul final al axiomei mai sus amintite : orice vehicul participant la circulaţia rutieră din municipiul Braşov va opri în trafic de un număr cel puţin egal cu multiplul de doi al semafoarelor aflate pe tronsonul parcurs.
Categoric, la o atare performanţă nu se poate ajunge peste noapte. Orice parcurs spre perfecţiune se bazează pe studii şi cercetări de specialitate. Iar, la nivelul Braşovului, studii de trafic s-au făcut. Din cîte ştiu, parcă prin 1968, că doar n-or fi studiat edilii de atunci, cu cei de la Proiect Braşov (al epocii) traficul trupelor sovietice în Cehoslovacia? Desigur, nu este singurul studiu de trafic, chiar dacă, cu mîncărime de pizmă, o serie de arhitecţi susţin altceva. După modesta mea ştiinţă, chiar acum este în lucru un asemenea studiu. Unul care îşi propune ca verdele semafoarelor să fie înlocuit cu portocaliu. Iar culoarea roşie a semafoarelor să fie înlocuită cu cea portocalie. Am zis!

joi, 12 februarie 2009

Concurenţă la un" fost"

Puchianu are concurenţă. Serioasă. Dură. Necruţătoare. La Paradisul lui e pe bani. În oraş – moca. Pentru Paradis bagi bani în benzină la maşina-ţi proprie sau în taxi sau îţi pingeleşti ghetele. Aici – e chiar sub nasul tău. În Braşov, pe carosabil, piscina este multiplicată şi este gratis. A înghiţit hălci întregi de carosabil. Trecerea de pietoni de pe Gării, dinaintea giratoriului, dinspre Făget, a fost abandonată în favoarea – românu-i inventiv ! – unei pasarele ad-hoc : miliţianul mort (limitatorul de viteză). Făceau oamenii echilibistrică mai ceva ca acrobaţii Circului Globus. Că una e să iei apă la galoşi, alta să intri în băltoacă pîn’ la jumatea gambei. Dincolo de giratoriu – şi mai şi. Am băgat-o pînă şi eu pe mînecă, deşi eram în maşină. Şi a mea este una cu garda ridicată. Dar tot mi-a trecut apa de praguri (pe dinafară). Mă uitam ronţăit de pizmă la un camionagiu care naviga mai abitir ca petrolierul Independenţa. Merci, lui îi dădea mîna : apa-i ajungea doar pînă la butucul roţii. Roţi de tir, nu de Trabant. Aşa că azi nu contaţi pe mine în exces, sînt în căutarea unei bărci, fie ea şi pneumatică, pentru a mi-o lega în urma maşinii. Nu strică o mică precauţiune colo, într-un mare oraş turistic cu mai noi pretenţii de Veneţie. În fond, sînt o victimă a stresului piscinelor de pe carosabilul nou reabilitat. Dar nu fără motiv : pur şi simplu, eu unul nu ştiu să înot. Şi nici nu sînt un fan turbat al sporturilor extreme, căci, dacă aş fi fost, aş fi practicat auto-surfing ori iahting ori similare pe Calea Bucureşti. Sau pe unde se varsă lateralele în Saturn. După ce mi-oi cumpăra bărcuţă se schimbă povestea. Dar, dacă stau să mă gîndesc bine... oare mai are vreun rost să îmi iau abonament la Paradisul lui Puchianu ? Că doar îi face concurenţă în draci ex-şeful lui de partid. Am zis !

miercuri, 11 februarie 2009

Bocamicina de trafic

Bocamicină de trafic

Fraţilor, m-am săturat să aud (citesc) numai chestii urîte la adresa actualului premier . În primul rînd pentru că este o chestiune inelegantă (apud Adrian Năstase) să te iei de om pe stomacul gol. Al lui, nu al tău. Sau, mă rog, şi al tău. Oricum, indubitabil, după nici 100 de zile de guvernare, stomacul unui guvernant nu poate fi altfel decît gol. În al doilea rînd, mie unuia nu îmi place să fac cuiva procese de intenţie. De ce să sar cu gura pe bietul om că face (nu face), că drege (nu drege) şi să fac proiecţii cum că o fi şi că o păţi ? De ce să dau cu parul că va fi jale şi bocet în România ? Pot eu oare să zic de-acuma că vor fi, în plus, pînă la sfîrşitul anului, un milion de şomeri ? Pe ce să mă bazez ? Pe cei o sută de mii de la instalarea Cabinetului şi pînă acum ? Nu-i cinstit... Să dau cu parul în bietul om că în nici două luni s-a dregradat nivelul de trai al populaţiei mai abitir ca în ’96 cînd s-a culcat românul cu un curs de 3.000 de lei pentru un dolar şi s-a trezit la un altul, dar de 12.000 lei ? Iarăşi întreb : după ce criterii m-aş lua la o atare apreciere ? După faptul că în spaţiul euro preţurile la produsele alimentare (şi nu numai) a scăzut cu 20%, în timp ce la noi, exact cu acelaşi procent, au crescut ? Dar dacă şi asta e doar o simplă şi profană impresie de-a mea şi, în realitate, lucrurile stau taman pe dos şi chestia asta cu scumpirile este o stratagemă absconsă menită a-l face pe om să trăiască mai bine ? Aş fi eu fundamenal în eroare ? Categoric, da! În fine, în al treiea rînd, nu mă pot împiedica a releva aspectele pozitive ale acestui început de guvernare. În primul rînd a scăzut consumul. Asta, pe cale de consecinţă, duce la o viaţă mai puţin agitată, mai decentă şi mai raţională. Scade aportul de calorii, colesterol şi hidraţi de carbon în organism, mai lăsăm în Doamne iartă-mă maşina la o parte şi mai umblăm şi per pedes, precum apostolii pe vremuri, căci, în fond, mersul pe jos face piciorul frumos, o lăsăm mai moale cu poluarea, pentru că, se ştie, dacă nu producem, nici nu poluăm. Şi tot aşa.
Şi încă un argument din lungul şir. Premierul Boc are deja rezultate spectaculoase în administrarea ţării şi a naţiunii. Uite, deunăzi fusei iarăşi la Bucureşti cu treburi de-ale breslei. Nu numai că am mers pînă la Capitală pe un DN1 ce parcă mi-l lăsase bunica în moştenire şi folosire exclusivă (nici un TIR , nici la dus, nici la întors), trafic rar şi aeristit, dar chiar şi la intrarea în Bucureşti, la Băneasa – nici urmă de gîtuire, nici urmă de ambuteiaje, nici urmă de aglomeraţii şi nevricale. Şi la dus şi la întors. Aşa că m-am prins : chestia asta cu criza economică, cu trimiterea oamenilor în şomaj, cu scumpirea tot la două-trei zile a benzinei e cu schepsis. Aici a bătut premierul Boc, în reglara traficului. Vă spun eu, i-a reuşit ! În plus, din cîte ştiu, mai are cîteva ţinte de atins. Mi se pare că este şi una cu reglarea demografică. Cine nu crede, poate verifica. Eu, unul, am zis !

duminică, 8 februarie 2009

De ce facem Poc

Nu sînt economist şi nu sînt specialist. Drept pentru care, pentru mine cel puţin, criza economică băştinaşă rămîne un mare semn de întrebare. Şi cum nu am (încă) nevoie de lecitină pentru ţinerea de minte, nu fac altceva decît să rememorez declaraţiile făcute cu cîteva luni în urmă de Il Presidente : la noi nu se pune acut problema crizei ; Românica nu este atît de puternic racordată la circuitul financiar mondial încît valul să ne măture şi pe noi etc., etc. Asta a fost valabil pînă în noaptea de Anul Nou. După urarea de « La mulţi ani », s-a întors şi foaia. Drept pentru care domnia sa, criza, ne-a pocnit în moalele capului de nu ne-am mai văzut : curbe de sacrificiu, şomaj, taxe şi impozite bine umflate, în numele reducerii salariilor gomflate a cîteva sute de cetăţeni – raşchetat veniturile a peste un milion de oameni şi tot aşa. Plus cireaşa de pe clanţă cu prognozele economice : cum apărea vreuna mai de Doamne-ajută, cum reformula Cotroceniul cu scăldare într-un negru fundamental. În peisajul ăsta bun numai de o piesă gen « Sechestraţii din Altona » parcă mă bate gîndul că isteria crizei este programată şi dirijată în oarece laboratoare politice din subterane de palat politic, avînd un scop şi o ţintă bine determinate. Nu contest existenţa crizei financiare globale şi nici din plina desfăşurare a celui de-al patrulea război mondial. Un război indus de marii lideri ai finanţelor mondiale pentru o reaşezare a imperiilor economice. Asta se vede cu ochiul liber şi nu trebuie să sălăşuieşti pe Wall Street pentru a înţelege fenomenul ; este la fel de vizibil şi din Papua – Noua Guinee. Cruce îmi fac văzînd cum face criza şpagatul la noi : preţurile se umflă şi nu cu pompa de bicicletă. Eu îmi fac sîmbăta cumpărăturile de la hipermarket şi văd umflăturile de la etichetele din rafturi. În România, « Criza-Poc » (nu am zis Criza-Boc, că nu sînt răutăcios) păleşte consumul taman la mir. Omul e trimis să strîngă cureaua, de preferinţă în jurul gîtului. Şi dau exemplu raportat la un alt stat UE asaltat de criză : Germania. Nu spun de la mine, citez din ce îmi spune un student braşovean, masterand pe acolo : « Criza a adus în Germania ieftiniri în supermarketuri. Pîinea toast (500 grame) s-a ieftinit de la 0,49 la 0,45 euro, laptele 1,5 grăsime, la tetrapak a ajuns 0,49 euro, iar cel de 3,5% grăsime – 0,55 euro (de la 0,89), pulpele de pui fără os au ajuns 2,29 euro, carnea de porc fără os şi fără grăsime – 4 euro, 10 ouă – 0,95 euro, brînza Gouda, 400 grame – 1,89 euro ». Este suficient să vezi preţurile la noi, chiar şi la actualul curs leu/euro : Gouda – circa 40 lei kilul (adică aproape 10 euro), ouăle – cu 10-20 cenţi mai scumpe la zece bucăţi, laptele peste un euro litrul la tetrapak. Şi tot aşa. Că de aia facem Poc. Este adevărat, pentru a respecta justa cronologie, mai întîi am făcut Boc. Deja ştim cine plăteşte preţul. Cît despre autenticitatea ei economic-obiectivă... să nu mai discutăm. Este suficient a vedea cine trage foloasele în urma isteriei induse. Şi cine face bani, inclusiv din ajutoare statale pentru întreprinderi, dar şi cine (sau mai ales) are pretextul să coboare milităria din pod (autoritatea, sistemul autoritar, totalitar, etc., denumirea contează mai puţin). Am zis !

De la Goya la Serioja

Serghei (Serioja pentru prieteni) nu e un accident. Nu e un simplu produs al corupţiei din justiţia craioveană ori al indolenţei poliţiştilor. Dacă ar fi una dintre cele două ipoteze mai sus enunţate, sincer să fiu, eu unul m-aş bucura. Apariţia unui Serioja ar fi fost simplu generată de o judecătoare care, dintr-un motiv sau altul, a trimis în concediu pe timp nelimitat un deţinut periculos. Apariţia unui Serioja ar fi fost, la fel de simplu, generată de nepăsarea, neglijenţa ori mai ştiu eu ce a unui poliţist care n-a avut chef să facă o treabă din care nu îi ieşea nimic. În oricare din cele două ipostaze, am fi avut un caz izolat. Un incident. Tragic, este adevărat, dar izolat. Nenorocirea este că lucrurile nu stau nici pe departe atît de simplu. „Prestaţia” unei judecătoare şi lipsa de prestaţie a unui poliţist pot apărea, în istoria de faţă, doar ca factori catalizatori ai reacţiei. Dar cauza, cea adîncă, incontestabilă şi dramatică, este alta. Braşovul, în viaţa lui subterană, s-a schimbat profund, iar rezultatele ies acum la suprafaţă. În ani, infracţionalitatea organizată şi-a dat mîna cu mediul economic şi, mai ales, cu cel politic. Întîlnirile „la secret” dintre lideri interlopi şi personalităţi ale vieţii publice au acum loc în văzul lumii. Interesele s-au întrepătruns, iar infracţionalitatea s-a generalizat la nivel macrocomunitar. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, restructurarea a început să pătrundă şi în lumea subterană. Globalizarea nu are în vedere numai economicul, ci şi criminalitatea. Apoi, infractorii noştri, temeinic reciclaţi, se întorc de prin străinătăţuri şi îi dau la o parte pe şefii locali de bande. Schimbarea nu se face, evident, prin vot, ci, din ce în ce mai des, cu arma în mînă. Iar arma evoluează şi ea. De la piatră şi bîtă la sabie ninja, iar de aici la revolver şi AKM. Rezultatul? SUV-ul unui politician braşovean sare în aer în faţa casei sale, doi oameni sînt ucişi cu focuri de armă în plină stradă şi un altul este grav rănit. Ceea ce dovedeşte încă o dată că Goya avea dreptate: somnul raţiunii naşte monştri. Iar raţiunea adormită nu este a liderilor politici, ci a noastră. A celor care perseverăm în a ne alege lideri băgaţi pînă în gît în afaceri necurate, în medii mizere. Sau care circulă avînd atîrnată de gît lozinca „şpăguiţi aici”. Nenorocirea este că, odată intrată în viaţa comunităţii, crima organizată cu greu mai poate fi eliminată. Consecinţa este saltul de la Goya la Serioja. Am zis!