marți, 17 februarie 2009

De la cultul personalităţii la statul totalitar

Este un truism de supărătoare banalitate : în natură nimic nu este întîmplător. Iar Darwin şi Herbert Spencer ne-au învăţat că societatea umană se ghidează după legile naturii. Pe cale de consecinţă, nici ceea ce se întîmplă în jurul nostru nu este deloc întîmplător. Criza financiară mondială, transformată la noi, peste noapte, în criză economică, pică asemeni unei mănuşi. Nu vreau să mai iau în discuţie faptul că la 31 decembrie 2008 România nu era deplin racordată la criza mondială (Băsescu dixit !) pentru ca din 2 ianuarie, după ce şi-a înghiţit mai tot românul sarmaua de la sărbători, să aflăm, pe canale media, că sîntem într-însa pînă peste gît şi mai facem şi valuri. Adică în criză. Criza, aşa cum a fost ea construită pentru OPINIA PUBLICĂ din România este ideală pentru aplicarea unui sistem de măsuri care să conducă spre un regim de forţă, în care totul să fie controlat. Si nu un regim impus pe faţă, ci cerut chiar de către majoritatea celor guvernaţi. Este suficient să priveşti în istorie şi fenomenul este lesne depistabil. Pe de o parte, toate revoluţiile au sfîrşit, la modul lamentabil, în dictaturi personale : cea franceză – în imperiul lui Napoleon, cea bolşevică – în regimul stalinist. Pe de altă parte, pe fondul unei sărăciri galopante a populaţiei, creşterii (oare să fie întîmplătoare ?) insecurităţii cetăţeanului, pe valul tot mai mare de corupţie, oamenii se vor repezi cu disperare spre cel ce va avea abilitatea de a arăta spre sine ca spre noul Mesia.
Desigur, mai trebuie şi instrumentele. Dar ele există. Iar cel mai eficient este media. S-a dat comanda cu isterizarea crizei. Şi criza s-a isterizat. S-a dat comanda dezbinării categoriilor sociale (Stalin redivivus, dar Stalin în cea mai pură esenţă, cu un nou Beria cu tot) şi categoriile sociale au fost învrăjbite. Întîi, cu exemplul unor zeci, eventual sute de funcţionari cu lefuri mamut, s-a aruncat anatema, la grămadă, asupra a tot ce e funcţionar. Chit că marea lor majoritate au salarii nu cu mult peste minimul pe economie. Apoi a fost aruncată ura împotriva medicilor. Pornind de la cazuri particulare se generalizează. Urmează profesorii, apoi vor fi juriştii, economiştii. Adică toţi cei care au obişnuinţa să gîndească. Să se întrebe şi să se întrebe. Deci, cei care sînt incomozi. Care pot deschide ochii celor din jur asupra a ceea ce se va întîmpla. Toţi cei care pot deveni o bucăţică a conştiinţei publice. Veţi spune că nu am rostit nici un cuvinţel despre ziarişti. Nu am făcut-o pentru că nu mai este cazul. A fost prima breaslă discreditată în ochii opiniei publice. Totul a fost gîndit temeinic, plănuit minuţios. Iar acum, cu criza la înaintare, cu învrăjbirea între oameni – ca nu cumva societatea civilă să îndrăznească a face corp comun împotriva celor ce ne împing spre un regim totalitar – intrăm în plină etapă a trecerii fiecăruia prin patul lui Procust. O societate uniformizată este o societate lesne dirijabilă. Iar cei care nu pot fi încadraţi în dimensiunile « patului », asta este, sînt scurtaţi de cap ori lungiţi de picioare, cu tot ce incumbă aşa ceva, exact ca în antichitatea elină. Este calea cea mai sigură spre o lume amorfă, lipsită de întrebări şi de incomozi care să gîndească sau să pună întrebări. Desigur, « peisajul » de mai sus nu are nimic în comun cu fraze de genul ”Noi credem că toţi oamenii sînt creaţi egali, că ei sînt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea sînt: Viaţa, Libertatea şi dreptul la Fericire.” Am zis!

Un comentariu: