luni, 16 noiembrie 2015

Armaghedon, bătălia finală

Nu, nu mă refer la filmul regizat de Michael Bay, ci la celălalt Armaghedon, Har Meghiddốn, în ebraică. La cel pe care îl trăim în vremurile noastre. La ceea ce a devenit vizibil odată cu 11 septembrie, la New York, 11 martie, la Madrid, 7 iulie, la metroul londonez. Și 13 septembrie, la Paris. Cel de acum. Și nu, nu mă refer la atentatul din 23 octombrie 2002, de la Teatrul Dubrovka, din Moscova, cu toate că acolo au fost, în final, 130 de morți, pentru că acolo a fost altceva, deși Kremlinul a făcut tot timpul referire la 18 femei înarmate, îmbrăcate în voaluri islamice. Armaghedonul, bătălia finală, de fapt nu se dă între grupări teroriste, cu precădere islamice și restul lumii. Acesta este doar facilul aparent. Fronturile, două la număr, sînt mult mai adînci iar izvoarele conflictuale sînt greu, dacă nu chiar imposibil, de stins. Aș spune că frontul secundar se desfășoară pe axa Nord – Sud. Sudul, sărac, flămînd, băloșește la bunăstarea Nordului. Doar că cel sătul nu îl prea crede pe ăl sărac. Eventual, îi mai întinde cîte un coltuc de pîine. Sau mimează un ajutor de formă. Nu intervine pe fondul chestiunii, iar separația Nord – Sud, bogat – sărac se menține, se perpetuează. Acesta este un front secundar. Uneori folosit și ca vehicul pentru tabără agresivă a celuilalt front, cel principal. Și devastator: Est – Vest. Căci aici este marea confruntare. O confruntare între două sisteme fundamental incompatibile și aflate în imposibilitatea conviețuirii. Actorii sînt sistemul occidental, de factură liberală, democratică, care are ca valori fundamentale drepturile și libertățile cetățenești. Verbul de bază este a alege. Opozant agresiv al acestuia este sistemul estic. Totalitar, rigid, autoritar, al cărui verb este a dicta. Și a cărui valoare fundamentală este despotismul. Sistemele sînt antagonice. Conflictul este deschis. Deschis, sîngeros și, cel puțin aparent, ireversibil. Desigur, este tragic că în confruntarea dintre cele două sisteme mor oameni. Mor din ce în ce mai mulți oameni. Dar mai dramatic este că Estul cîștigă această bătălie pas cu pas. Sistemul totalitar se impune cu fiecare zi. Nu cucerește teritorii. Nu își impune liderii în capitalele Vestului. Victoria nu se măsoară în numărul morților. Ci, mai grav, mai profund, în distrugerea valorilor democrației, liberalismului conceptual. Fiecare atentat lasă în urmă sînge, cadavre, jale. Dar mai lasă ceva: îngrădirea din ce în ce mai accentuată exact a valorilor fundamentale. A drepturilor și libertăților cetățenești. Fiecare atentat mai anulează o libertate. Inventarul succint este cutremurător: dreptul la intimitate a dispărut. Pentru a se opune Estului – brațului său înarmat, terorismul – legile tip Big Brother s-au impus în lumea liberă. Sau deja viitoare fostă liberă. Dreptul la liberă circulație se ofilește pe zi ce trece. Libertatea de a alege – și nu mă refer la alegerile politice, ci la conjugarea de fiecare zi, a fiecăruia dintre noi, a verbului a alege – dispare. Teroarea, abil dirijată și manipularea eficient făcută erodează Vestul în însăși valoarea sa fundamentală, în chintesența intimității sale. Și naște ceea ce dictatura iubește: intoleranță, agresivitate, ură. Atentatele teroriste înseamnă sînge, răniți, morți. Panică, înstrăinare. Dar, mai grav, înseamnă instituirea, pas cu pas, a despotismului ca sistem. Nu prin cucerire de teritorii, ci prin erodarea libertăților fundamentale și înlocuirea lor cu pîrgiile sistemului totalitar în întreaga lume liberă. Armaghedonul este între noi. Și bătălia finală este în plină desfășurare. Și nu se duce numai la poalele munților Meghiddốn. Și nu este nici între religii și culturi. Ci între două sisteme fundamental ostile unul altuia. Am zis.

vineri, 13 noiembrie 2015

Pseudorevoluția ”supapă”

”Laboratoarele” lucrează nesmintit. Și lucrează bine. Pretextul oferit de starea emoțională creată de nenorocirea de la ”Colectiv” a venit ca o mănușă. Refuz teoriile conspiraționiste potrivit cărora tragedia a fost manipulant-premeditată. Dar nu pot să nu constat efectul pervers al fructificării ”Revoluției Colectiv”. Visceral, zeci de mii de tineri (și nu neapărat doar tineri) au ieșit în stradă, defulînd pe o clasă politică putredă. Și cerînd resetarea din temelii a poiliticului. În cele trei zile cît a ținut minunea, părea că STRADA se va impune. Că - nu după douăzeci de ani, cum spunea răposatul Brucan, ci după 25 - vom porni spre o normalizare. Eroare. Sintagma ”alegeri anticipate” a creat valuri de euforie. Dar numai în stradă. Președintele și partidele au eschivat-o fără jenă, bazîndu-se – și ”laboratoarele” au anticipat corect – pe emoționalitatea românilor care nu poate depăși cele trei zile. Durata maximă a cît ține o minune, adică. Apoi STRADA s-a dezumflat. Nu insist asupra fenomenului și a izvoarelor. Iar resetarea clasei politice, vînturată pentru cîteva momente, a fost reintrodusă în jobenul scamatorilor, dîndu-și adevărata măsură: funcția de supapă pentru salvarea actualilor actori politici. Este adevărat, binomul Ponta-Oprea a fost eliminat. O măruntă pierdere colaterală, absolut nesemnificativă, în contextul imensei mize: salvarea adevăraților actori ai politicului românesc. Efectul pseudorevoluției ”Colectiv” s-a relevat: corupția endemică este salvată. Vaca de muls a banului public este conservată. Da, o scurtă perioadă de timp, politicul infestat va ține post. Nu neapărat post negru. O ușoară dietă doar. Supapa care salvează acest politic și degajează masa critică acumulată se numește guvern tehnocrat și premier tehnocrat (deși această din urmă sintagmă este discutabilă, dincolo de competențele sau capacitățile franco-sălăjanului Cioloș). Guvernul tehnocrat urmează a fi, pentru cam un an, vitrina lucioasă care are rolul ascunderii marilor mizerii contemporane. Nemulțumirile următoarelor luni vor fluidiza spre tehnocrata guvernare, timp în care, cei care au generat mizeria națională, intră în conservare, într-un con de umbră, bazîndu-se pe indubitabila realitate: memoria colectivă este de scurtă durată. Cam ca a veverițelor. Scamatorul a jonglat cu abilitate. În anul ce va fi acoperit de un executiv neimplicat politic, chipurile, cenzura atenției publice va fi eludată de tehnocrația care guvernează România (scuzați, nu m-am putut abține). Iar la alegerile legislative, frumos îmbăiat în uitare și parfumat în ascundere, politicul infestat va răsări precum brîndușa de toamnă (și exact ca aceasta, aromitor, dar otrăvitor) și va ocupa iarăși, vorba actorului din film, toate gările. Între timp rulîndu-și la fereală găinările politice, confecționîndu-și listele și, mai cu seamă, conservînd aceleași mutre putrede. Parafrazîndu-l pe Schiller (Johann Christoph Friedrich von Schiller), în (Doamne, predestinat titlu pentru realitatea noastră contemporană) ”Hoții” (Die Räuber), scamatorul cu joben a spus, cu cinsim: STRADA și-a făcut datoria, STRADA poate să piară. Ca fenomen. Și STRADA, ca fenomen, deja a pierit, făcîndu-și datoria nu de a reseta un politic (scuzați) jegos, ci de a-i asigura supapa de salvare, de conservare. ”Contabilitatea” pseudorevoluției este simplă: parlamentul a rămas la fel de gonflat. Parlamentarii, tot ăia (cei ce în largă majoritate au fost și sînt, de-a dreptul repetitivi) generatorii haosului, corupției și mizeriei cronice, și-au conservat mandatele. Partidele – cu sistemul lor intern corupt – intră în refacere de imagine, decontul căzînd pe tehnocrații scoși din jobenul președintelui (cărora nu le contest bunele intenții în ruptul capului). Iar românii, autoprostiți încă o dată, vor prelungi, voinicește, la următoarele alegeri legislative, aceeași mizeră stare de lucruri. Cît despre chestiile extrem de simple, care ar fi dus la un bun început de asanare a mlaștinii politice actuale, gen limitarea oricăror mandate (președinte, parlamantar, consilier, primar, președinte de consiliu județean) la două, nici vorbă. Și rămîne exact ca-n ”Hoții”. Am zis!