luni, 16 noiembrie 2015

Armaghedon, bătălia finală

Nu, nu mă refer la filmul regizat de Michael Bay, ci la celălalt Armaghedon, Har Meghiddốn, în ebraică. La cel pe care îl trăim în vremurile noastre. La ceea ce a devenit vizibil odată cu 11 septembrie, la New York, 11 martie, la Madrid, 7 iulie, la metroul londonez. Și 13 septembrie, la Paris. Cel de acum. Și nu, nu mă refer la atentatul din 23 octombrie 2002, de la Teatrul Dubrovka, din Moscova, cu toate că acolo au fost, în final, 130 de morți, pentru că acolo a fost altceva, deși Kremlinul a făcut tot timpul referire la 18 femei înarmate, îmbrăcate în voaluri islamice. Armaghedonul, bătălia finală, de fapt nu se dă între grupări teroriste, cu precădere islamice și restul lumii. Acesta este doar facilul aparent. Fronturile, două la număr, sînt mult mai adînci iar izvoarele conflictuale sînt greu, dacă nu chiar imposibil, de stins. Aș spune că frontul secundar se desfășoară pe axa Nord – Sud. Sudul, sărac, flămînd, băloșește la bunăstarea Nordului. Doar că cel sătul nu îl prea crede pe ăl sărac. Eventual, îi mai întinde cîte un coltuc de pîine. Sau mimează un ajutor de formă. Nu intervine pe fondul chestiunii, iar separația Nord – Sud, bogat – sărac se menține, se perpetuează. Acesta este un front secundar. Uneori folosit și ca vehicul pentru tabără agresivă a celuilalt front, cel principal. Și devastator: Est – Vest. Căci aici este marea confruntare. O confruntare între două sisteme fundamental incompatibile și aflate în imposibilitatea conviețuirii. Actorii sînt sistemul occidental, de factură liberală, democratică, care are ca valori fundamentale drepturile și libertățile cetățenești. Verbul de bază este a alege. Opozant agresiv al acestuia este sistemul estic. Totalitar, rigid, autoritar, al cărui verb este a dicta. Și a cărui valoare fundamentală este despotismul. Sistemele sînt antagonice. Conflictul este deschis. Deschis, sîngeros și, cel puțin aparent, ireversibil. Desigur, este tragic că în confruntarea dintre cele două sisteme mor oameni. Mor din ce în ce mai mulți oameni. Dar mai dramatic este că Estul cîștigă această bătălie pas cu pas. Sistemul totalitar se impune cu fiecare zi. Nu cucerește teritorii. Nu își impune liderii în capitalele Vestului. Victoria nu se măsoară în numărul morților. Ci, mai grav, mai profund, în distrugerea valorilor democrației, liberalismului conceptual. Fiecare atentat lasă în urmă sînge, cadavre, jale. Dar mai lasă ceva: îngrădirea din ce în ce mai accentuată exact a valorilor fundamentale. A drepturilor și libertăților cetățenești. Fiecare atentat mai anulează o libertate. Inventarul succint este cutremurător: dreptul la intimitate a dispărut. Pentru a se opune Estului – brațului său înarmat, terorismul – legile tip Big Brother s-au impus în lumea liberă. Sau deja viitoare fostă liberă. Dreptul la liberă circulație se ofilește pe zi ce trece. Libertatea de a alege – și nu mă refer la alegerile politice, ci la conjugarea de fiecare zi, a fiecăruia dintre noi, a verbului a alege – dispare. Teroarea, abil dirijată și manipularea eficient făcută erodează Vestul în însăși valoarea sa fundamentală, în chintesența intimității sale. Și naște ceea ce dictatura iubește: intoleranță, agresivitate, ură. Atentatele teroriste înseamnă sînge, răniți, morți. Panică, înstrăinare. Dar, mai grav, înseamnă instituirea, pas cu pas, a despotismului ca sistem. Nu prin cucerire de teritorii, ci prin erodarea libertăților fundamentale și înlocuirea lor cu pîrgiile sistemului totalitar în întreaga lume liberă. Armaghedonul este între noi. Și bătălia finală este în plină desfășurare. Și nu se duce numai la poalele munților Meghiddốn. Și nu este nici între religii și culturi. Ci între două sisteme fundamental ostile unul altuia. Am zis.