joi, 30 iulie 2009

Foaie verde drum de fier

Vă mărturisesc că, de ani buni, nu mă mai urc în tren. Am devenit, în pofida dorinţei mele, feroviarofob. Deşi, sincer să fiu, de multe ori mă macină dorul de o lungă călătorie cu trenul, cu ochii lipiţi de fereastra vagonului, mînat de nostalgia copilăriei. Fug însă de tren ca dracul de tămîie pentru că acum, dacă vreau să ajung la Bucureşti, fac cam patru ore cu rapidul. Pe vremuri – două ceasuri şi jumătate. Ca să merg la mare ar trebui să fiu un aventurier: sufocare de căldură, sufocare de înghesuială, sufocare de lipsă de condiţii civilizate. Şi toate pe parcursul a nouă-zece ore. Cu expres direct. Pe vremuri – cinci ore şi jumătate, cu schimbare în Bucureşti Nord. Plus că de doăzeci de ani n-am mai văzut o lucrare de întreţinere la calea ferată, ripare de piatră spartă, înlocuire de şină ş.a.m.d. Transportul feroviar s-a dus naibii. Îmi place în schimb să mă dau cu maşina. Partea proastă este că nu am atâţia bani pentru asta. Nu pentru benzină, ci pentru înlocuit, la mai fiecare an, „otomobilul”. Sau, în cel mai fericit caz, bielete, planetare, capete de bară. Nu îmi stă în fire să dau în gropi, dar pe DN-urile noastre nu ai alternativă. Că autostrăzi nu am avut, nu avem şi nici nu vom avea. Are două bucăţi Bucureştiul, dar strict pentru uz propriu. Mie, contribuabilului ardelean nu îmi folosesc la absolut nimic. Deşi noi dăm o bască de bani ca taxe şi impozite dîmboviţenilor de Ferentari de la Victoria (palatul, nu oraşul). Plus că a început să mă cam părăsească dorinţa de cascadorii. Şi nevoia de adrenalină. Asta pentru că e o adevărată aventură să mergi pe drumurile noastre cu o singură bandă pe sens, fără marcaje, sufocate de un trafic care l-ar umple de invidie şi pe nenea Scaraoschi. Şi vă mai mărturisec un lucru: tot pe vremuri, pe cînd eram un mucea într-ale gazetăriei, am avut ocazia documentării unor reportaje pe pescadoarele noastre şi pe navele de adus peştele congelat, faimoasele Polar. Mi-aş dori iarăşi o asemenea ieşire în largul Mării Negre, dar nu mai avem nici pescadoare, nici transportoarele Polar, nici mineraliere, nici petroliere, nici cargouri. Cu alte cuvinte, la capitolul transporturi sîntem pe nicăieri. Ne uităm cu pizmă în istorie, la drumurile din Imperiul Roman. La cele făcute sub ocupaţie austriacă în Transilvania. La cele făcute de Carol I. În rest... Putem doar să ne uităm la istoria modernă: în ultimii douăzeci de ani, democraţii (actualmente PD-L) au avut opt mandate. Cinci ani a fost boss peste transporturi chiar EL, adică preşedintele Băsescu. Rezultatul nu mai trebuie comentat: flotă ioc, autostrăzi idem, infrastructură feroviară – Dumnezeu cu mila. România s-a întors în barbaria pre-romană. Cei care au de călătorit înţeleg perfect de ce.

luni, 27 iulie 2009

Poveşti la gura ţevii

De ce la gura ţevii şi nu a sobei? În primul rînd pentru că e vară. Şi numai de căldura din sobe nu mai ai chef pe aşa vreme. În al doilea rînd, pentru că ţevile sînt goale. Alea de apă caldă, bineînţeles. Şi se holbează la tine cu ochi chior, aşa cum chioare sînt şi ţuţuroaiele cu bulină roşie de băile şi bucătăriile a vreo sută de mii de braşoveni. Oricum, poveştile sînt interesante. Şi nu tocmai puţine. Şi una dintre ele sună aşa: este o dată ca altă dată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, o centrală mare, înaltă şi tare, cu mulţi angajaţi şi mulţi bani neluaţi. O centrală ce ar trebui să dea cu agentul termic în populaţie de să n-o putem duce, şi cu energia electrică în sistemul naţional de ar fi luminate ca ziua pînă şi drumurile judeţene. Numai că, zice basmul, centrala asta era păstorită de o turmă de vreo 27 de zmei, care mai de care mai agamani. Şi de ceva balauri, fiecare dotat cu un număr oarecare de capete, după putinţă şi posibilităţi. Şi mai zice rapsodul popular, autor de folclor care merge din gură în gură precum altă minune, că unde sînt capete multe e şi deşteptăciune multă. Iar unde este deşteptăciune multă este şi multă prostie (apud rapsod). Drept pentru care centrala cea mare s-a conformat matricei generale mioritice şi s-a dus, an de an, tot mai la fund. De a strîns robinetul pînă şi la fraierii care au plătit întocmai şi la timp facturile, unele mai aberante ca altele. Iar datoriile au ajuns mai mari ca avuţiile lui Roşu Împărat. Plus Verde Împărat, Galben Împărat, Albastru Împărat. Portocaliu Împărat, Violet Împărat, Indigo Împărat. Că ăsta e tot spectrul, dacă nu mă înşel. Dar despre cum s-a ajuns aici, cum s-a împiedicat nu mai ştiu care cu subvenţiile de au ajuns prin alte părţi anatomice ale cetăţii şi alte cele, mai sînt basme destule de spus la gura ţevii. Acu’ e altul, la fel de tare: cică zmeii, în înţelepciunea lor fără de graniţe, au zis că e timpul de economii. Şi au decis să restructureze vreo sută de lucrători ai centralei. Nu oricum, ci cu cîte 18 salarii compensatorii de căciulă. Şi n-ai decît să dai cu cuşma după cîini să înţelegi economia: 18 luni plăteşti o sută de oameni care nu muncesc nimic în loc să îi plăteşti pentru că muncesc. Cît despre economie... ioc! Numai că basmul dă bine la cei ce stau la gura ţevii goale: vai, săracii zmei şi balauri, uite cum se mai dau cu amigdalele de asfalt să ne fie nouă bine, fac şi dreg pe capete. Capete lejeri seci, ar zice povestitorul, pentru că de aici nu se salvează nici un leu. Aşa cum nu s-a salvat nici de-a lungul anilor, zic poveştile.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am zis povestea mea. Dar dacă nu e doar o poveste?

luni, 20 iulie 2009

Apocalipsa după Boc

Madam de Pompadour are de ce să fie fericită pînă şi pe lumea ailaltă. Celebra ei replică (greşit atribuită lui Ludovic al XV-lea!) rostită după înfrîngerea în bătălia de Rosbach (1757) este mai actuală ca oricînd. „După noi potopul” face prozelitism, nu glumă. Nu în Franţa, unde lucrurile merg – apropo de criză – spre bine, ci la noi, popor, de altminteri, cel puţin oficial, francofon. „După noi potopul” poate deveni, fără de greşeală, lozinca – şi blazonul – premierului Boc. Nu pentru că l-ar fi ţintit (vorba vine „ţintit”) timişorenii cu ouă. Nu pentru că exponenţii actualei puteri au început să fie huiduiţi pe unde sînt prinşi. Ci pentru că România se prăbuşeşte, pe zi ce trece, în marasm economic, pentru că România a fost şi este împinsă pe o pantă ireversibilă a crahului generalizat. Nu este vorba despre opinii subiective. Datele reci o dovedesc cu prisosinţă. Un studiu al Băncii Mondiale afirmă că, în anul de graţie 2009, în România, 1,6 milioane de români sînt siliţi să supravieţuiască cu 3 dolari pe zi. Adică cu cel mult 9 lei. Aici intrînd toate cheltuielile lor: casă, mîncare, facturi, medicamente, îmbrăcăminte, încălţăminte. Şi tot de la Banca Mondială citire: în 2009, procentul românilor care trăiesc în sărăcie absolută a ajuns la 7,4%, faţă de 5,7% în 2008. Asta în timp ce numărul săracilor scăzuse, în 2008, faţă de 2007, de la 2,1 milioane de români la 1,2 milioane în 2008. Pentru a reveni acum, de-a dreptul spectaculos. Iar numărul copiilor trăind în sărăcie absolută este, la rîndul său, în creştere: de la 7,8% în 2008, la 10,7% în 2009. Apud Banca Mondială, bineînţeles. Raportul nu apare oriunde, ci în Strategia de Parteneriat cu România. Ceea ce este, de altfel, normal în contextul în care guvernul Boc nu numai că este în urma crizei cu mai bine de jumătate de an, dar este fundamental lipsit de reacţie. Practic, în cele opt luni de guvernare singura constantă – şi singura materializare, în acelaşi timp, a unei linii guvernamentale – a fost împărţirea caşcavalului. Pardon, a funcţiilor. După care totul s-a redus doar la jocuri de imagine, indiferent de costuri. Costuri pe care, bineînţeles, noi le plătim. Aşa că marchiza de Pompadur are de ce să fie mîndră. Sau, eventual, pizmaşă. Boc e mult mai tare.

sâmbătă, 4 iulie 2009

Răul cel mai mare

Hotărît lucru, răul cel mai mare pentru Romania post-decembristă nu Ion Iliescu l-a reprezentat. Şi nici Constantinescu sau Ciorbea sau Radu Vasile. Nici ministrul cîrnăţar şi nici d-alde Ridzi ori d-alde Nutzi. Şi nici măcar Băsescu. Nu, răul cel mai mare pentru Romania şi, implicit, pentru toţi cei ce aparţinem într-un fel sau altul de această ţară îl reprezintă televiziunea. Nu Iliescu ori Băsescu sînt cei care au otrăvit atmosfera sau mediile din această ţară. Nu ei au infestat poporul roman cu mai tot ce înseamnă minciună, hoţie, mitocănie, grobianism, puturoşenie, fariseism, delaţiune, bîrfă, şmenuri etc., etc. Vina aparţine exclusiv televiziunii. Fără televiziune, politica s-ar fi făcut la partide şi în parlament, şi nu în şouri transmise în direct. Fără televiziune, actul de guvernare s-ar fi elaborat şi desfăşurat în clădirile şi birourile guvernamentale şi nu pe sticla micilor ecrane. Fără televiziune viaţa romanilor s-ar fi derulat în decenţă, iar nu cu poalele în cap, pe sticlă, inventîndu-se pseudovedete ajunse celebre pentru că îşi pun, pe acelaşi eran cu Băsescu şi neamurile sale politice ori de sînge, fundurile dezgolite, silicoanele şi, mai cu seamă, apucăturile de mahala şi trivialităţile.
Din acest melanj al televiziunii a ieşit ceea ce trăim noi astăzi. Noi nu mai muncim ci mimăm, pentru presă, acest lucru. Nu mai trăim evenimente ci executăm şouri de televiziune pentru a ne pune pe noi în evidenţă şi a ne bate cu cărămizile în piept că sîntem şi dregem, chiar dacă în spatele acestui spectaol se întrevede doar moneda calpă. Nu mai avem sentimente, ci doar reprezentanţii tv. Nu mai există sacralitate nici măcar în cel mai tainic locşor al sufletelor noastre, ci doar spectacol de televiziune care să ne aducă, măcar pentru o secundă, în luminile rampei.
Nu Băsescu sugrumă această ţară, ci spectacolul său mediatic, cabontismul dintr-însul. Nu Boc ucide această ţară, ci telenovela de-a guvernarea în care a fost distribuit alături de încă o întreagă serie de amatori de pe la diferite cămine culturale de pe la ţară. Desigur, pentru toate acestea de vină este televiziunea. Fără blestemata asta de sticlă am fi avut, probabil, şansa de a nu ne mai lăsa prostiţi de cap de tot felul de saltimbanci puşi pe îmbuibare şi pe minciună, am fi avut, probabil, şansa unor autentici conducători desprinşi din rîndul oamenilor care au decenţa de a nu se vrea vedete printre trivialii din actuala lume televizată a silicoanelor, manelelor ori politicienilor de mahala.

Răul cel mai mare

Hotărît lucru, răul cel mai mare pentru Romania post-decembristă nu Ion Iliescu l-a reprezentat. Şi nici Constantinescu sau Ciorbea sau Radu Vasile. Nici ministrul cîrnăţar şi nici d-alde Ridzi ori d-alde Nutzi. Şi nici măcar Băsescu. Nu, răul cel mai mare pentru Romania şi, implicit, pentru toţi cei ce aparţinem într-un fel sau altul de această ţară îl reprezintă televiziunea. Nu Iliescu ori Băsescu sînt cei care au otrăvit atmosfera sau mediile din această ţară. Nu ei au infestat poporul roman cu mai tot ce înseamnă minciună, hoţie, mitocănie, grobianism, puturoşenie, fariseism, delaţiune, bîrfă, şmenuri etc., etc. Vina aparţine exclusiv televiziunii. Fără televiziune, politica s-ar fi făcut la partide şi în parlament, şi nu în şouri transmise în direct. Fără televiziune, actul de guvernare s-ar fi elaborat şi desfăşurat în clădirile şi birourile guvernamentale şi nu pe sticla micilor ecrane. Fără televiziune viaţa romanilor s-ar fi derulat în decenţă, iar nu cu poalele în cap, pe sticlă, inventîndu-se pseudovedete ajunse celebre pentru că îşi pun, pe acelaşi eran cu Băsescu şi neamurile sale politice ori de sînge, fundurile dezgolite, silicoanele şi, mai cu seamă, apucăturile de mahala şi trivialităţile.
Din acest melanj al televiziunii a ieşit ceea ce trăim noi astăzi. Noi nu mai muncim ci mimăm, pentru presă, acest lucru. Nu mai trăim evenimente ci executăm şouri de televiziune pentru a ne pune pe noi în evidenţă şi a ne bate cu cărămizile în piept că sîntem şi dregem, chiar dacă în spatele acestui spectaol se întrevede doar moneda calpă. Nu mai avem sentimente, ci doar reprezentanţii tv. Nu mai există sacralitate nici măcar în cel mai tainic locşor al sufletelor noastre, ci doar spectacol de televiziune care să ne aducă, măcar pentru o secundă, în luminile rampei.
Nu Băsescu sugrumă această ţară, ci spectacolul său mediatic, cabontismul dintr-însul. Nu Boc ucide această ţară, ci telenovela de-a guvernarea în care a fost distribuit alături de încă o întreagă serie de amatori de pe la diferite cămine culturale de pe la ţară. Desigur, pentru toate acestea de vină este televiziunea. Fără blestemata asta de sticlă am fi avut, probabil, şansa de a nu ne mai lăsa prostiţi de cap de tot felul de saltimbanci puşi pe îmbuibare şi pe minciună, am fi avut, probabil, şansa unor autentici conducători desprinşi din rîndul oamenilor care au decenţa de a nu se vrea vedete printre trivialii din actuala lume televizată a silicoanelor, manelelor ori politicienilor de mahala.

vineri, 3 iulie 2009

Ridzi, deloc întîmplătoare

Această Ridzi nu este deloc o întîmplare. Şi nici un accident în existenţa unui partid onorabil. Ridzi nu este nimic altceva decît hîrtia de trunesol a PDL-ului acestui moment. A ceea ce a ajuns unul dintre cele mai moderne şi mai bine structurate partide din Europa Centrală şi de Est din epoca post-decembristă: Partidul Democrat. O analiză superficială a actualei guvernări te-ar duce cu gîndul la o paralelă cu gaşca celor «o mie de specialişti», cu guvernarea CDR. Numai că alde Dudu Ionescu, Nini Săpunaru şi compania erau doar nişte copii de trupă în comparaţie cu cei de astăzi. Este adevărat, o constantă ar exista : amatorismul guvernabililor ambelor adunături. Evident, cu rarele şi tocmai de aceea notabilele excepţii de rigoare. Dar asemănarea se opreşte la atît, iar ridziada o dovedeşte cu prisosinţă.
In mod cert, individa este fundamental lipsită de profesionalism. Nu în arta guvernării, ar fi şi greu să ajungi la un atare nivel la o vîrstă şi la o pregătire care, într-o lume normală, te-ar ţine cam în linia a treia sau chiar a patra a societăţii, ci în «ştiinţa» de a da tunuri. Este, dacă acceptaţi extrapolarea (scuzaţi paralela exemplului !), asemeni unui infractor primar prins, la ieşirea din alimentara, cu sticlele în chiloţi. Dar nu Ridzi, ca individ, evident, fără respectivele sticle din izmene, este de discutat, ci starea de ridzi. Adică haiduceala fără jenă a celor instalaţi la putere. O hămeseală fără margini şi fără ruşine – şi iarăşi subliniez că generalizarea este exclusă, dar existenţa stării de ridzi tencuieşte cu noroi şi nu numai şi cele cîteva excepţii –, o hămeseală neegalată nici măcar în perioada fanariotă. Este adevărat, actualul PDL a păstrat din defunctul PD perfecta organizare de tip cazon. Şi un sistem de coordonare extrem de eficient. Dar pe acest schelet a implementat, ca urmare a marginalizării şi eliminării certelor personalităţi ale defunctului partid, o mulţime de ridzi. Mici, meschini, amatori, lacomi, bulbucaţi după orice bănuţ care poate fi julit şi pus la păstrare în cutia de sub pat. Că de aia şi spun că Ridzi asta nu e deloc întîmplătoare.

miercuri, 1 iulie 2009

Tata Omidă

Mama Omidă le previziona ceva de speriat. Cum le mai zicea ea şi le mai potrivea... ! Că o întreba careva au ba, asta nu conta. Cert e că Mama Omidă îşi dădea cu presupusul de te lăsa cu gura căscată. Numai că anii au trecut. Faima Mamei Omidă s-a aplatizat, iar ea a intrat în conul de umbră al uitării. Asta nu înseamnă însă că sîntem văduviţi de atari predicţii şi citiri în diverse chestii zugrăvitoare de prezent, trecut, ba chiar şi viitor. Nu mai este Mama Omidă, dar nu-i bai. Avem acum un Tata Omidă. Un Tata Omidă deja plin de antecedente într-ale predicţiei. Zicea Tată ăsta Omidă, prin decembrie, că România, tărîm iubit de Doamne-Doamne şi de noii ei şefi, este ferită de criză. A spus-o atît de frumos că nici nu mai contează că a pălit cu oiştea în gard pe punga şi pe viaţa unor milioane de oameni. Şi le-a tot spus de ceva ani, vreo patru la număr. Deunăzi a ieşit iarăşi cu vorbele în lume. De data asta, citirea în cele specifice nu a mai fost una frumoasă, născătoare de optimism. Dimpotrivă. Tata Omidă a spus răspicat celor vreo douăzeci de milioane de supuşi că e criza pe noi cu parul. Că, bietul guvern, oricît de tare s-ar da cu amigdalele de asfalt, tot nu are ce-i face atîta timp cît restul Europei zace în aceeaşi criză. Că vom ieşi de acolo, adică din adîncul haznalei, la ceva vreme după ce vor vidanja prin propriile curţi d-alde nemţi, italieni, francezi, englezi etc. Şi a zis-o tare bine Tata Omidă. Şi tare convingător. Numai că bobii nu i s-au arătat pe de-a-ntregul. Şi nici zaţul de cafea. Că şi neamţul, şi italianul, şi grecul, şi spaniolul şi nu mai ştiu care, başca cei de peste ocean, chiar că au pus osul la treabă pentru a ieşi din criză. Pentru a salva şi pentru a crea locuri de muncă. Pentru a nu lăsa oamenii pe drumuri, în disperare. Au investit miliarde grele în economie. Au redus fiscalitatea pentru a menţine un flux de venituri la bugetul central. Au băgat banul în sprijinul întreprinzătorului fără să-l întrebe de culoarea carnetului de partid sau de cît la sută cotizează pentru campania electorală. Despre toate astea, este însă adevărat, au vorbit, la noi, şi Tata Omidă şi premierul său, Boc. Cu o singură diferenţă. Ei doar au vorbit. Au vorbit, pentru că, cu patetismul de rigoare în voce, dă bine la public în pragul alegerilor prezidenţiale. Au vorbit doar pentru că aşa se maschează mai uşor sutele de mii şi milioanele de euro scoase – pe fond de criză – cu neruşinare din banul public şi pompate în buzunare de partid şi de stat. Şi au vorbit pentru că vorba nu costă. Mă rog, nu îi costă. Nu pe ei. Dar astea sînt fleacuri. Important este că avem un Tată Omidă. Unul care se mai vrea măcar încă o tură. Am zis !