luni, 20 iulie 2009

Apocalipsa după Boc

Madam de Pompadour are de ce să fie fericită pînă şi pe lumea ailaltă. Celebra ei replică (greşit atribuită lui Ludovic al XV-lea!) rostită după înfrîngerea în bătălia de Rosbach (1757) este mai actuală ca oricînd. „După noi potopul” face prozelitism, nu glumă. Nu în Franţa, unde lucrurile merg – apropo de criză – spre bine, ci la noi, popor, de altminteri, cel puţin oficial, francofon. „După noi potopul” poate deveni, fără de greşeală, lozinca – şi blazonul – premierului Boc. Nu pentru că l-ar fi ţintit (vorba vine „ţintit”) timişorenii cu ouă. Nu pentru că exponenţii actualei puteri au început să fie huiduiţi pe unde sînt prinşi. Ci pentru că România se prăbuşeşte, pe zi ce trece, în marasm economic, pentru că România a fost şi este împinsă pe o pantă ireversibilă a crahului generalizat. Nu este vorba despre opinii subiective. Datele reci o dovedesc cu prisosinţă. Un studiu al Băncii Mondiale afirmă că, în anul de graţie 2009, în România, 1,6 milioane de români sînt siliţi să supravieţuiască cu 3 dolari pe zi. Adică cu cel mult 9 lei. Aici intrînd toate cheltuielile lor: casă, mîncare, facturi, medicamente, îmbrăcăminte, încălţăminte. Şi tot de la Banca Mondială citire: în 2009, procentul românilor care trăiesc în sărăcie absolută a ajuns la 7,4%, faţă de 5,7% în 2008. Asta în timp ce numărul săracilor scăzuse, în 2008, faţă de 2007, de la 2,1 milioane de români la 1,2 milioane în 2008. Pentru a reveni acum, de-a dreptul spectaculos. Iar numărul copiilor trăind în sărăcie absolută este, la rîndul său, în creştere: de la 7,8% în 2008, la 10,7% în 2009. Apud Banca Mondială, bineînţeles. Raportul nu apare oriunde, ci în Strategia de Parteneriat cu România. Ceea ce este, de altfel, normal în contextul în care guvernul Boc nu numai că este în urma crizei cu mai bine de jumătate de an, dar este fundamental lipsit de reacţie. Practic, în cele opt luni de guvernare singura constantă – şi singura materializare, în acelaşi timp, a unei linii guvernamentale – a fost împărţirea caşcavalului. Pardon, a funcţiilor. După care totul s-a redus doar la jocuri de imagine, indiferent de costuri. Costuri pe care, bineînţeles, noi le plătim. Aşa că marchiza de Pompadur are de ce să fie mîndră. Sau, eventual, pizmaşă. Boc e mult mai tare.