sâmbătă, 4 iulie 2009

Răul cel mai mare

Hotărît lucru, răul cel mai mare pentru Romania post-decembristă nu Ion Iliescu l-a reprezentat. Şi nici Constantinescu sau Ciorbea sau Radu Vasile. Nici ministrul cîrnăţar şi nici d-alde Ridzi ori d-alde Nutzi. Şi nici măcar Băsescu. Nu, răul cel mai mare pentru Romania şi, implicit, pentru toţi cei ce aparţinem într-un fel sau altul de această ţară îl reprezintă televiziunea. Nu Iliescu ori Băsescu sînt cei care au otrăvit atmosfera sau mediile din această ţară. Nu ei au infestat poporul roman cu mai tot ce înseamnă minciună, hoţie, mitocănie, grobianism, puturoşenie, fariseism, delaţiune, bîrfă, şmenuri etc., etc. Vina aparţine exclusiv televiziunii. Fără televiziune, politica s-ar fi făcut la partide şi în parlament, şi nu în şouri transmise în direct. Fără televiziune, actul de guvernare s-ar fi elaborat şi desfăşurat în clădirile şi birourile guvernamentale şi nu pe sticla micilor ecrane. Fără televiziune viaţa romanilor s-ar fi derulat în decenţă, iar nu cu poalele în cap, pe sticlă, inventîndu-se pseudovedete ajunse celebre pentru că îşi pun, pe acelaşi eran cu Băsescu şi neamurile sale politice ori de sînge, fundurile dezgolite, silicoanele şi, mai cu seamă, apucăturile de mahala şi trivialităţile.
Din acest melanj al televiziunii a ieşit ceea ce trăim noi astăzi. Noi nu mai muncim ci mimăm, pentru presă, acest lucru. Nu mai trăim evenimente ci executăm şouri de televiziune pentru a ne pune pe noi în evidenţă şi a ne bate cu cărămizile în piept că sîntem şi dregem, chiar dacă în spatele acestui spectaol se întrevede doar moneda calpă. Nu mai avem sentimente, ci doar reprezentanţii tv. Nu mai există sacralitate nici măcar în cel mai tainic locşor al sufletelor noastre, ci doar spectacol de televiziune care să ne aducă, măcar pentru o secundă, în luminile rampei.
Nu Băsescu sugrumă această ţară, ci spectacolul său mediatic, cabontismul dintr-însul. Nu Boc ucide această ţară, ci telenovela de-a guvernarea în care a fost distribuit alături de încă o întreagă serie de amatori de pe la diferite cămine culturale de pe la ţară. Desigur, pentru toate acestea de vină este televiziunea. Fără blestemata asta de sticlă am fi avut, probabil, şansa de a nu ne mai lăsa prostiţi de cap de tot felul de saltimbanci puşi pe îmbuibare şi pe minciună, am fi avut, probabil, şansa unor autentici conducători desprinşi din rîndul oamenilor care au decenţa de a nu se vrea vedete printre trivialii din actuala lume televizată a silicoanelor, manelelor ori politicienilor de mahala.