miercuri, 24 iunie 2009

Histrionul de partid şi de stat

Dacă deschizi DEX-ul cam asta găseşti la cuvîntul histrion: actor de comedie la greci şi la romani; bufon. Măscărici, comediant lipsit de talent. Om ipocrit, perfid, şarlatan. Vine din latinescul histrio-histrionis. Şi nu are nici un sens a ne contrazice cu specialişti în lingvistică ori cu etimologii. Nici măcar nu propun o dezbatere semantică. Ceea ce îmi propun în rîndurile de faţă este să contrazic o expresie pe care am auzit-o, în aceste zile, cu repetiţie: histrion de partid şi de stat. O contrazic pentru că histrionul este histrion şi atît. Aceasta este calificarea lui bază. Individul nu îşi descoperă vocaţia histrionică pentru că a ajuns sculă de partid sau instrument de stat. Raportul real este exact invers: histrionul, graţie aptitudinilor sale, ajunge a se înfige în diverse scaune, fie ele partinice ori statale. Histrionul nu convinge prin acţiuni menite a construi ceva util pentru cei din jur. Nu convinge prin clarviziunea programelor sale ori prin abnegaţia şi dăruirea cu care munceşte. Nici vorbă de aşa ceva. Histrionul îşi atinge ţinta prin perfid joc de scenă. Histrionul cîştigă simpatia – o simpatie ajungîndă uneori pînă la fanatism – datorită cîtorva lacrimi vărsate cînd trebuie şi unde trebuie. Datorită unor vorbe rostite cu voce tremurîndă de emoţie sau de indignare. Cîştigă făcîndu-i pe cei de care are nevoie să audă ceea ce şi-ar dori ei să audă. Histrionul nu este cel care munceşte. Nu este cel care creează. Este cel care stîrneşte emoţii şi dă doar impresia că munceşte. El este, dacă vreţi, musca la arat. Cel care bîzîie continuu căţărat pe spinarea bietului bou care trage la jug ca... boul. Instrumentele lui sînt mascarada, trucurile ieftine, înşelătoria. Teatrul. Cu sau fără talent, histrionul reuşeşte rapid să îşi găsească public şi să şi-l fidelizeze. Comedia pe care o joacă el este una facilă. Grosieră. Perfect mulată spiritului gregar, de turmă. Şi, bineînţeles, din plin grobiană. Nici măcar nu este nevoie să îţi roteşti în exces gîtul în jurul tău pentru a da cu privirea de histrion. Este acolo, la locul cu greu cucerit prin alternanţa măştilor sale. Loc pe care şi-l vrea pe viaţă, indiferent de preţ. Preţ pe care, bineînţeles, trebuie să îl plătească întotdeauna ceilalţi.
P.S.1 Şi era să uit un detaliu: Histrionul se schimbă fundamental de la o zi la alta, mai abitir ca porcii din „Ferma animalelor” a lui George Orwell („două picioare rău, patru picioare bun. Patru picioare rău, două picioare bun”), după cum îi bate interesul.
P.S.2 M-a întrebat un amic dacă în textul de mai sus este vorba chiar de EL. Răspunsul nu poate fi decît evident. Asta chiar dacă EL, histrionul, se multiplică de la Cel dintîi al ţării pînă la arendaşul de modă nouă.

luni, 22 iunie 2009

De la asumare la asomare

Emil Boc nu este un asomator. Nici pe departe. El este doar un simplu asumator. De fapt, un dublu asumator, dar de răspundere guvernamentală. Premiera instituită de premierul Boc – premieră pentru orice sistem democratic, cu două asumări consecutive – nu face altceva decît să confirme buna tradiţie românească, cea a mimării. Această dublă asumare a răspunderii are, în principal, menirea de a mima reforma din justiţie. În principal, pentru că mai există şi un subsidiar: cel de a modifica pe şestache, dar cu grave implicaţii, instituţii fundamentale ale sistemului drept. Ajung doar două exemplificări: răspunderea penală şi răspunderea civilă. În fond, nici nu trebuie mai mult pentru a mai adăuga o nouă schelărie întru edificarea unui nou sistem cvasitotalitar.
În orice sistem democratic din lume – aşa zice cutuma – instituţia asumării răspunderii intervine doar în momente de mare criză. În momente în care un guvern se clatină, este pe muche şi, prin acest gest politic de mare curaj, forţează nota pentru a clarifica lucrurile: ori merge mai departe, obligînd parlamentul să îi acorde un spor de încredere, ori, nereuşind acest lucru, lasă locul liber unui alt executiv. În condiţiile date, cu o majoritate de peste 70 de procente, Cabinetul Boc nu avea nici un motiv să folosească acest instrument cu valoare de test politic. Numai că, recurgînd la asumarea răspunderii, Boc şi compania eludează căile democraţiei pentru a impune instrumente de lucru de o maximă importanţă. Le eludează pentru a evita orice dezbatere politică care ar putea releva gravele încălcări ale unor principii fundamental-democratice ale legii penale şi civile. Căci, venite pe un fond mediatic ostil, cele două coduri au inclusiv valoarea unei arme: civilul instituie o lege a presei mai severă chiar decît cea a lui Ceauşescu, iar penalul statuează un sistem de răspundere penală menit a-i ocroti pe cei obedienţi puterii şi a-i decapita pe cei ce încă mai cred în principiile statului de drept. De aici şi afirmaţia: Boc nu este decît un biet asumator. Asomator al ideilor de democraţie şi de stat de drept este cel ce l-a împins la această premieră dîmboviţeană, a dublei asumări într-o singură zi. Şi a promovării pe uşa din dos a două coduri de importanţă capitală în viaţă oricărei naţiuni. Am zis!

duminică, 21 iunie 2009

Adolf era cinstit

Actuala criză nu este o premieră. Nici măcar globalizarea ei. S-a mai întâmplat şi în deceniul trei-patru al secolului trecut. A fost chiar mai dură, căci a pornit pe supraproducţie. A generat crahuri bancare, falimente răsunătoare, prăbuşiri ale burselor, valuri de şomaj, sinucideri spectaculoase. Dar au fost şi soluţii deloc miraculoase. Şi aş lua drept etalon Germania lui Adolf. O Germanie răvăşită de criză. Dar o Germanie în care Adolf nu a ezitat să investească, masiv, ban public. Ban stors din piatră seacă, inclusiv din credite interne şi externe. A fost perioada în care Germania şi-a rezolvat, pentru cel puţin un secol, infrastructura. Cînd s-au construit cele mai trainice autostrăzi din Europa. Cînd, pe criză aflată în maxim de amplitudine, Germania nu numai că a conservat locuri de muncă, ci a şi înfiinţat peste un milion de noi slujbe.
Peisajul României contemporane nu diferă fundamental. Falimentele se rostogolesc, valul şomajului începe a semăna a ţunami. Este adevărat, băncile nu s-au prăbuşit în ruine. Dar nici nu circulă banii, aşa că sunt ca şi inexistente. Iar sinucideri pe motive de criză – din ce în ce mai multe. Şi totuşi, o diferenţă există: Adolf se dădea peste cap pentru a finanţa lucrările de infrastructură pe cînd România are deja 20 miliarde de euro împrumutaţi şi un stoc de peste 30 de miliarde, gratis, pus la dispoziţie de UE, special pentru dezvoltări. Şi mai este o diferenţă. România nu are un Adolf. Ci numai caricaturi ce au înţeles doar pofta de dictatură, nu şi de construcţie. Asta pentru că în România anului 2009 nu se mişcă mai nimic în dezvoltarea infrastructurii. Marile companii constructoare au început deja să împacheteze şi să se mute spre o Ungarie care, chiar falimentară, se încăpăţînează a munci. Şi spre o Croaţie dornică de dezvoltare galopantă. Guvernul României nu deblochează un bănuţ pentru cofinanţarea (obligatorie) a lucrărilor de infrastructură. Creditul FMI este folosit doar pentru consum. Şi pentru stoc de şpăguit electoratul înainte de prezidenţiale. „România doarme”, îmi spunea managerul unei mari companii europene de autostrăzi. L-aş contrazice: aici nu se doarme. Doar se fură, se şpăguieşte şi se mimează munca.
P.S. Era să pierd din vedere o diferenţă nu semnificativă, ci fundamentală. Odiosul Adolf, cel interbelic, a stors bani pentru dezvoltare şi pentru a ridica Germania, nu pentru a-i băga în propriul lui buzunar. Adolfuţii noştri contemporani fac taman pe dos. Din „modelul” german au luat doar setea de putere. Banii, în schimb, îi îndeasă în buzunarele ori în conturile lor. Căci o lecţie tot au învăţat: din infrastructură se pot face bani frumoşi. Dar Adolf era cinstit.

marți, 16 iunie 2009

Sărmanii de partid

Nu sînt tocmai puţini. Iar soarta lor este, pe fond de criză, de-a dreptul jalnică. Bieţii oameni sînt la un pas de a-şi da, metaforic vorbind, obştescul sfîrşit. De foame li se lipeşte stomacul de şira spinării. Evident, tot metaforic. Ei sînt sărmanii de partid de astăzi. Nu de partide, de partid. Sublinierea îşi are propriul său rost. Sînt oropsiţii crizei. Şi mai sînt şi finanţatorii partidului. Şi iarăşi subliniere: ai partidului şi nu ai partidelor. În marea lor majoritate, ei sînt dezvoltatori imobiliari. Vasali de partid dar şi suzerani ai banului pentru politicieni. Acum, pe blocaj cvasitotal, bieţii oameni au rămas cu construcţiile goale. Au turnat rigipsurile, au făcut blocurile, dar nu au clienţi. Banul fuse şi se duse. Şi dacă ei nu au bani, este clar, nici partidul nu are. Şi nici nu va mai avea. În plus, flăcăii au băgat ban şi pentru locale, şi pentru parlamentare, şi pentru Bruxelles. Au mai virat şi avansuri substanţiale pentru prezidenţiale, dar acolo mai trebuie şi nu mai au de unde, că doar nici măcar nu şi-au recuperat ceea ce au pompat pînă acum. De aici şi ideea cu „Prima casă”. Un program guvernamental menit a-i asigura pe sărmanii partidului că îşi vor recupera banul. Şi că îl vor produce şi pe cel pentru toamnă. Poveştile lui Boc cum că acest program de mare succes ar avea menirea să salveze economia, să pună criza pe fugă, să dea de lucru oamenilor etc., sînt doar simple poveşti. Şi nici măcar nemuritoare. Dacă ar fi o componentă anticriză „prima casă” s-ar adresa la ceea ce începe de-acum a se construi. Atunci ar avea justificare: forţă de muncă angajată, materiale de construcţii achiziţionate, activitate de producţie în industria producătoare de materiale de construcţii, etc. Etc. Dar nici vorbă: finanţatorii partidului trebuie să facă rapid bani. Mulţi bani pentru a da, în continuare, la partidul mamă. Şi, eventual şi tată. Şi pentru a-şi recupera ceea ce au băgat pînă acum în rigipsuri şi fier beton chinezesc ori turcesc în ultimii ani. Şi nu au reuşit să vîndă sub formă de apartamente de mare fiţă, la peste 1000 de euro metrul pătrat. Aşa că cine spune că guvernul Boc nu are program anticriză mănîncă ce nu trebuie. Program este. Concret. Dar numai pentru sărmanii de partid. Deveniţi bieţii de ei, livizi. Portocaliul din obrăjori începuse, fără „prima casă”, a da în paloare. Că aa e cînd foamea e mare. Am zis!

duminică, 14 iunie 2009

Lovitură de Boc

Declaraţia de dumincă a preşedintelui Băsescu nu este nici pe departe o banală constatare : România va intra în recesiune. Nu se aseamănă nici măcar cu anunţul din metrou : «urmeză staţia Grozăvescu, cu peronul pe partea dreaptă». Dacă ar fi doar atît, ar fi simplu : preşedintele Băsescu se joacă de-a guru anunţînd ceea ce este evident: România a intrat în al doilea trimestru consecutiv de... «creştere economică negativă». Deci, după toate regulile, intră oficial în recesiune. Cuvînt înspăimîntător prin rezonanţa sa, în primul rînd, dar nu neapărat catastrofal prin efecte şi consecinţe. Dar să revenim: declaraţia de duminică a preşedintelui Băsescu este, de fapt, un semnal. Un semnal al unei lovituri politice menite a-i conserva puterea. Şi iată argumentaţia: un preşedinte autointitulat jucător activ, participant la şedinţele Executivului, nu se poate mulţumi cu a arunca pe piaţă, asemeni unei banalităţi din familia «diseară va ploua», teza potrivit căreia România intră în recesiune, apoi, din toamnă, va glisa în faliment naţional, blocaj total, insecuritate economică şi socială. Nu este exagerare gazetărească, este peisajul zugrăvit, duminică, de preşedintele Băsescu. Un jucător activ l-ar fi luat pe premieul Boc şi ar fi dat cu el de toţi pereţii pentru că în juma’ de an nu a fost în stare să screamă un program anticriză. Un preşedinte jucător activ ar fi trimis actualul guvern la tratament pentru impotenţă (politică, vreau să spun) şi ar fi găsit o formulă de guvernare menită a scoate în faţă o mînă de oameni capabili a înţelege că numai investind în dezvoltarea locurilor de muncă şi a pieţei muncii se poate ieşi din criză.
Dar nimic din toate astea nu se întîmplă. Boc este lăsat pe mai departe să o bîlbîie, dîndu-i-se şi un instrument extrem de periculos: posibilitatea de a se şterge la – pardon – dos cu legile ce nu-i convin. Nici aceasta nu este invenţia gazetarului, este recenta ordonananţă a Executivului.
Şi acum este suficient a aduna efectele celor mai sus expuse : tablou negru la început de toamnă, oameni fără salarii, ţară fără locuri de muncă, un guvern care are permisiunea de a conduce fără legile parlamentului. Cu ce seamănă tabloul? Evident cu cel din perioada celui de-al doilea război mondial. O perioadă în care ne-am tras în regim de urgenţă dicatuară peste dicatură: a lui Carol, a lui Antonescu, apoi a bolşevicilor. Chestiune în care sîntem fundamental constanţi, nu învăţăm nimic din propria noastră istorie şi ne-o căutăm cu lumînarea. Desigur, Boc este lăsat cu bună ştiinţă la sacrificare. Pînă în momentul declanşării loviturii, toată lumea va scanda: «Emil Boc, noi te iubim că ca tine nu găsim!». Apoi, vorba lui Schiller în «Hoţii» (nume predestinat): «Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să piară». O simplă lovitură de Boc, nu una de stat. Şi un popor căzut pe spate în faţa Rolandului izbăvitor. Restul sînt doar perdele de fum pentru aburit fraierii ca de atîtea alte ori de-a lungul istoriei noastre. Am zis!

miercuri, 10 iunie 2009

Eternul perdant

De duminică seara încoace e ca la cumetrie. Nici nu s-au dat bine pe goarnă exit-poll-urile că a şi început catirinca. În primul rînd, fost-au valurile de analize. De analize la analize. De exegeze. Toate despre cum şi de ce românul s-a întors cu posteriorul spre urnele de votare şi cum a dat el peste ceafă clasei politice. În valul doi, analiştii, mai plini de clarviziune, au dat iarăşi năvală, după ce au rumegat bine ce şi cum s-a întîmplat şi au ajuns la concluzia că politicienii au oarece dureri dorsale vizavi de abstinenţa electorală a cetăţeanului român. Iar valul al treilea a luat-o pieptiş cu miticismele de cafenea apropo de prezenţa în Parlamentul European a unor d-alde Elena Băsescu, Gigi Becali ori C.V. Tudor. Evident, pe o gamă întinsă între grobianism şi dantelării ori finesuri ‘telectuale.
Bunînţeles, nici el, Politicul, nu a stat cu mîinile în sîn. Dimpotrivă, şi le-a coborît în şolduri şi s-a răstit spre adversari. Dar nu înainte de a şi le opri prin dreptul pieptului. Nu pentru – Doamne, fereşte ! – a şi le încrucişa, ci pentru a se izbi de cîteva ori voiniceşte cu cărămizile în pectorali strigînd : « Am înfrînt ! »
Ca mai de fiece dată, fiecare partid în parte şi-a revendicat victoria. Ceea ce este chiar tonic şi dătător de speranţe într-ale fair-playului. În fond, marele Pierre de Coubertain, părintele Jocurilor Olimpice moderne, spunea, dacă nu mă înşel, « totul este să participi ». Căci e şi asta tot un fel de victorie, nu ? Aşa că democrat-liberalii au decretat că a lor este victoria pentru că, dacă aduni procentele lor cu ale descendentei prezidenţiale, ei sînt cei mai tari. Social-democraţii zic un fel de «ba pe-a noastră !», pentru că virgula lor este mai tare cu cîteva zecimi decît virgula portocalie. Şi liberalii au învins, doar procentul lor actual a fost peste cel din 2007. Cît despre PRM, ce să mai vorbim, resuscitat de victimizarea unui Becali, partidul s-a ridicat spre noi culmi ale succesului. UDMR reuşeşte un procent mai mare decît al etniei maghiare în ansamblul poporului român, iar EBA algoritmiceşte pe baze fundamental disciplinate. Pînă şi electorii voiajori au cîştigat – şi nu mă refer cu mîncărimi de pizmă la excursiile lor -, listele lor fiind substanţiale, adică peste 10% din total votanţi.
Morala ? De pierdut au pierdut doar fazanii. Adică cei ce nu au ştiut să aprecieze nici micul şi berea, nici excursiile cu itinerarii desprinse din România pitorească, nici stricta încolonare şi mersul spre urne în pas voios de defilare. Oricum, paguba nu-i mare. Aceştia, eterni perdanţi, nici nu sînt mulţi. Vreo 15 milioane, pare-mi-se.