miercuri, 24 iunie 2009

Histrionul de partid şi de stat

Dacă deschizi DEX-ul cam asta găseşti la cuvîntul histrion: actor de comedie la greci şi la romani; bufon. Măscărici, comediant lipsit de talent. Om ipocrit, perfid, şarlatan. Vine din latinescul histrio-histrionis. Şi nu are nici un sens a ne contrazice cu specialişti în lingvistică ori cu etimologii. Nici măcar nu propun o dezbatere semantică. Ceea ce îmi propun în rîndurile de faţă este să contrazic o expresie pe care am auzit-o, în aceste zile, cu repetiţie: histrion de partid şi de stat. O contrazic pentru că histrionul este histrion şi atît. Aceasta este calificarea lui bază. Individul nu îşi descoperă vocaţia histrionică pentru că a ajuns sculă de partid sau instrument de stat. Raportul real este exact invers: histrionul, graţie aptitudinilor sale, ajunge a se înfige în diverse scaune, fie ele partinice ori statale. Histrionul nu convinge prin acţiuni menite a construi ceva util pentru cei din jur. Nu convinge prin clarviziunea programelor sale ori prin abnegaţia şi dăruirea cu care munceşte. Nici vorbă de aşa ceva. Histrionul îşi atinge ţinta prin perfid joc de scenă. Histrionul cîştigă simpatia – o simpatie ajungîndă uneori pînă la fanatism – datorită cîtorva lacrimi vărsate cînd trebuie şi unde trebuie. Datorită unor vorbe rostite cu voce tremurîndă de emoţie sau de indignare. Cîştigă făcîndu-i pe cei de care are nevoie să audă ceea ce şi-ar dori ei să audă. Histrionul nu este cel care munceşte. Nu este cel care creează. Este cel care stîrneşte emoţii şi dă doar impresia că munceşte. El este, dacă vreţi, musca la arat. Cel care bîzîie continuu căţărat pe spinarea bietului bou care trage la jug ca... boul. Instrumentele lui sînt mascarada, trucurile ieftine, înşelătoria. Teatrul. Cu sau fără talent, histrionul reuşeşte rapid să îşi găsească public şi să şi-l fidelizeze. Comedia pe care o joacă el este una facilă. Grosieră. Perfect mulată spiritului gregar, de turmă. Şi, bineînţeles, din plin grobiană. Nici măcar nu este nevoie să îţi roteşti în exces gîtul în jurul tău pentru a da cu privirea de histrion. Este acolo, la locul cu greu cucerit prin alternanţa măştilor sale. Loc pe care şi-l vrea pe viaţă, indiferent de preţ. Preţ pe care, bineînţeles, trebuie să îl plătească întotdeauna ceilalţi.
P.S.1 Şi era să uit un detaliu: Histrionul se schimbă fundamental de la o zi la alta, mai abitir ca porcii din „Ferma animalelor” a lui George Orwell („două picioare rău, patru picioare bun. Patru picioare rău, două picioare bun”), după cum îi bate interesul.
P.S.2 M-a întrebat un amic dacă în textul de mai sus este vorba chiar de EL. Răspunsul nu poate fi decît evident. Asta chiar dacă EL, histrionul, se multiplică de la Cel dintîi al ţării pînă la arendaşul de modă nouă.