Recrudescenţa rasismului

Se împlinesc aproape două decenii de cînd susţin că Europa evoluează în două viteze. Evident, cînd spun Europa nu mă refer la entitatea geografică, la continent, ci la structura politico-economică. Europa a avut din capul locului două unităţi de măsură diferite în funcţie de dimensiuni religoase : o dimensiune şi, evident, o viteză de reacţie/abordare pentru lumea catolică şi o alta pentru cea ortodoxă. Linia de demarcare dintre cele două spaţii culturale ar fi fost şi mai vizibilă în absenţa acelui 11 septembrie, o dată care a cerut cu necesitate modificări majore în doctrinele geopolitice. În varianta iniţială graniţele NATO şi UE se opreau la graniţele lumii catolice. Excepţia o făcea Grecia, dar tot din raţiuni geopolitice pentru că Grecia a însemnat încă din antichitate Balcanii şi Mediterana. Strategii ştiu de ce. UE primea Cehia catolică, dar nu primea Slovacia ortodoxă. UE înghiţea balticele catolice, dar nu România ortodoxă. Slovenia catolică, dar în nici un caz Bulgaria Ortodoxă. Limitele erau clare. Ca de altfel şi motivele. Banii se pompau doar în interiorul acelor graniţe, ermetic închise. Şi, preferabil, epurate de populaţia de etnie romă, care ar fi trebuit menţinută în afara acestui spaţiu. Evident, asemenea lucruri nu s-au spus şi nu se vor spune cu voce tare niciodată. Niciodată nu vor fi pomenite planuri de genul celor care ar vrea să transforme România, ca imagine, dar şi ca realitate statală, în patria romilor. Ei bine, căderea Gemenilor a făcut să apară şi alte nevoi strategice. Politice, dar şi economice. Al treilea război mondial, început împotriva unui inamic invizibil şi nepalpabil a cerut lărgirea “spaţiului curat”, căutarea unor aliaţi şi puncte de sprijin în exterior. De unde şi lărgirea celor două organisme care, pînă atunci, stăteau cu Flit-ul în mînă.
Numai că dacă problema bazelor pentru al treilea război mondial s-a rezolvat, dacă problema victimelor celui de-al patrulea război mondial (cel desfăşurat sub masca crizei financiare globale, dar care, în fapt, reprezintă bătălia celor o sută de mari ai lumii pentru reîmpărţirea finanţelor mondiale) este şi ea în curs de rezolvare, rămîne marea chestiune a purificării etnice.
Această doctrină nu este o noutate. Numai că, de data aceasta, efortul este focalizat strict pe romi. Italia este un exemplu. Ungaria este un alt exemplu. Cel puţin aici, în ţara vecină, situaţia este mai mult decît explozivă, poate scăpa oricînd de sub control. Ca şi în pensinsulă, în Ungaria populaţia fost isterizată de media care a exagerat în prezentarea fărădelegilor comise de romi, exacerbînd sentimentele rasiste. Francezii procedează identic şi ei. La fel cehii. Iar şirul exemplelor continuă fără a excepta Marea Britanie ori ţările nordice. Fireşte, campion este guvernul italian. Cel care, de altfel, forţează identificarea noţiunii de rom cu cea de român. Suprapunerea pînă la absolutizare a celor două populaţii. Or, acest lucru nu reprezintă altceva decît pregătirea terenului pentru a indica, nu în foarte mult timp, România drept statul tuturor romilor din Europa. Ca prim pas, urmat de un al doilea : deportarea romilor din întreaga UE în România.
Desigur, un atare scenariu poate părea fantezist, alarmist, nerealist. Numai că despre el se vorbeşte în laboratoare de taină cam de vreo 12 ani. Sau, cel puţin cam de pe atunci am eu ştiinţă de asemenea strategii rasiste. Dincolo însă de atari proiecţii, fanteziste sau realiste, un lucru este cert : în mod voit, prin pîrghii mediatice bine puse la punct, populaţia Europei este stîrnită împotriva etniei rome. Este un fapt ce nu se poate petrece fără un motiv bine determinat. Şi pentru a înţelege aceste lucruri este suficient a ne uita doar cu şase-şapte decenii în urmă, cînd propaganda unui Goebels, bine susţinută de presa timpului, stîrnea o întreagă Europă împotriva evreilor. Şi, bineînţeles, a ţiganilor. Am zis !