România nu cere cu necesitate să fie salvată de faliment. Nu cere să fie salvată nici din criza economică ori financiară. În schimb, România urlă să fie salvată de cei ce o conduc. Nu este o metaforă. Pur şi simplu, după nouă luni de guvernare Boc, s-a demonstrat că cel mai mare pericol pentru România nu îl reprezintă nici criza mondială – o criză căreia îi eram colaterali în cazul unei guvernări normale, cu pierderi minime pentru populaţie şi pentru agenţii economici – nici crima organizată, nici globalizarea, nici actualele tendinţe geopolitice. Cel mai mare pericol pentru România îl reprezintă guvernarea Băsescu-Boc. Criza financiară mondială a reuşit să dea peste cap, în România, piaţa imobiliară şi dezvoltările imobiliare. Criza economică mondială a redus, în cote suportabile, consumul românilor. În schimb, cabinetul Boc a reuşit, în termen de nouă luni, să desfiinţeze peste 300.000 de agenţi economici. Ceea ce a însemnat lăsarea pe drumuri a circa un milion de oameni. Şi, implicit, transformarea lor din furnizori ai bugetului de stat în asistaţi de la buget. În nouă luni, guvernul Băsescu-Boc şi-a trecut în palmares o singură măsură economică. Nu atenuatoare, ci generatoare de criză: impozitul minim alias forfetar. În rest, de nouă luni, acelaşi guvern nu a fost capabil să ia nici o hotărîre cu efecte economice benefice. Nu a fost capabil să pună în operă şantiere pentru lucrări de infrastructură. Şantiere care ar fi însemnat locuri de muncă, plus valoare, salarii, taxe, impozite la buget, consum al populaţiei, adică menţinerea şi a altor ramuri economice şi iarăşi venituri la bugetul statului din TVA plus conexele.
În nouă luni, guvernul Băsescu-Boc a dus o viaţă fundamental paralelă cu realităţile social-economice ale României. Actului de guvernare i s-a substituit mahalagismul ca stare a naţiunii. Un mahalagism lansat de la vîrful statului. Şi, în acelaşi timp, un mahalagism care a adus România de la o dinamică a creşterii economice de peste 6% la una... negativă de 8%. Şi la un deficit bugetar de peste şapte procente. Pe acest fond, tandemul de la conducerea României, Băsescu-Boc, vine cu măsuri de salvare a PATRIEI: trimiterea în şomaj (adică în postura de asistaţi de la buget) a 150.000 de salariaţi ai statului, plus o primă pentru norocoşii care îşi păstrează locul de muncă: cîteva săptămâni de conceiu fără plată. Desigur, alte soluţii nici nu ar putea sta în picioare. Să porneşti acum marile investiţii este imposibil: vine toamnă şi numai pînă să derulezi procedura licitaţiilor deja dă îngheţul. Aşa că rămîne varianta cu tocatul banilor din credite guvernamentale interne şi externe. Că doar nu om fi atît de absurzi încît să pretindem celor doi să gîndească şi să aplice proiecte de relansare economică de genul celor fabricate de echipele Angelei Merkel, sau ale lui Gordon Brown, Silvio Berlusconi ori Donald Tusk al Poloniei. Măsuri care au scos ţările respective din recesiune şi le-au împins la periferia crizei. Deşi, dacă mă gîndesc bine, o soluţie facilă ar fi şi la noi: trimiterea respectivilor doi, cu echipele lor cu tot, în conedii fără plată pe termen nelimitat. S-ar face şi economii la buget şi s-ar limita şi pagubele la nivelul a ceea ce s-a distrus deja pînă azi. Am zis!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu