vineri, 27 martie 2009

Cronica unei morţi anunţate

Un zvon ciudat bîntuie prin media. Şi prin medii. Cum că s-ar contopi prezidenţialele cu europarlamentarele. De aici, bineînţeles, scenariile au început să curga valuri-valuri. Cum că el, Conducătorul, îşi va da demisia pentru a candida iarăşi liber şi cu partid. Cum că nu se poate, pentru că atunci candidatura ar fi doar pentru un rest de mandat. Cum că n-ar prea demisiona pentru că riscă să rămînă cîteva săptămîni imunodeficitar (Doamne fereşte, nu din punct de vedere medical!) şi ar fi riscul prea mare. Cum că, totuşi, şi-ar băga demisia în ea de prezidenţie numai şi numai pentru a-l împinge (efect constituţional) pe Geoană în faţă şi a-l ajuta şi mai abitir să îşi rupă gîtul. În fine, variaţiuni pe o temă dată. Cert este însă un lucru: scenariul contopirii celor două două electorale începe a se confirma. Pretextul este simplu, similar celui de la referndum: bugetul e sărac, economie, încă un scrutin costă mult, cît medicamentele a nu ştiu cît nefericiţi condamnaţi la sărăcie cronică etc. N-am bani de dat, zice Boc, n-am bani de dat cîntă şi Conducătorul, n-am bani de dat zice, dodecafonic, corul adoratorilor. Motivaţia trebuie însă căutată în altă parte: Crin Antonescu în fruntea PNL schimba datele problemei. Are toate şansele să devină locomotiva unei imense plaje de aşteptare. Şi de speranţă. Desigur, această translatare nu este posibilă în două-trei luni. Dar este perfect realizabilă în nouă. Şi atunci, de ce să îşi complice oamenii viaţa? Mai ales că cei mai mulţi dintre ei au rămas credincioşi distihului: pentru partid, pentru popor// pentru iubitul conducător.
Evident, nu este un subiect de glumă. O asemenea manevră, dusă undeva pe marginea (dar aşa, cu un picior lejer aluncînd) constituţiei are o altă semnificaţie: nu este vorba despre banul public, nu este vorba despre scutirea bietului cetăţean de la efortul de a mai merge încă o dată la urne, ci de teama de a pierde puterea. O contopire a celor două scrutinuri are exact această semnificaţie. Şi demonstrează că glisarea spre un regim totalitar nu este o simplă fantezie a unor Casandre, ci o realitate al naibii de concretă. Este, se poate spune, cronica unei morţi anunţate. Moartea democraţiei. Am zis!