miercuri, 2 decembrie 2009

România divizată

Acesta este blestemul României. Cel mai greu dintre toate, aş spune: perpetuarea unei Românii divizate. A unei Românii ruptă întotdeauna în două tabere antagoniste. Aşa am cunoscut-o încă din primii ani în care începusem a percepe ce se întîmplă în jurul meu. Aşa este şi acum. Ba chiar cu un plus de ură şi intoleranţă, în aceste zile. La început era chiar simplu: cele două tabere erau vădit demarcate: nomenclaturiştii, îmbuibaţi, dar, atenţie, cu măsură, apartamentul la casă, automobilul Dacia şi haina de nutrie pentru nevastă fiind maximum vizibil, alături de frigiderele burduşite, pe de o parte şi, pe de altă parte, mulţii amărăşteni, purtători de sacoşe fluturînde în vînt în goana de la o alimentară la alta, căutînd şi altceva decît cîrlige goale şi adidaşi ori calculatoare (picioare şi capete) de porc.
A venit momentul decembrie 1989. Cele cîteva zile urmînde Crăciunului în care România nu mai era divizată. În care oamenii îşi zîmbeau la unison unii altora, se îmbrăţişau şi chiar se iubeau. Dar a durat doar cîteva zile. Aşa, mai pînă pe la Boboteaza lui 1990. După care a apărut iarăşi falia. La început între „boşorogii fără dinţi vor s-ajungă preşedinţi” şi „nu ne vindem ţara”. Apoi între coridoarele politice din ce în ce mai adînc săpate şi, de fiecare dată, cu un plus de ură şi intoleranţă. A relua istoria ultimelor două decenii nu ar însemna decît a inventaria rupturile dintre români şi români. Rupturi între care cea mai nevinovată şi mai inofensivă, aş zice, este aceea dintre săraci şi bogaţi.
Paroxismul s-a atins însă în aceşti ultimi ani. Ani în care Traian Băsescu a reuşit să ridice la grad de absolut divizarea României. Niciodată nu a fost mai tranşantă şi mai otrăvitoare această ruptură dintre „ai noştri” şi „ai lor”. Niciodată nu a fost mai reactualizată emblematica deviză a obsedantului deceniu al stalinismului de Bucureşti – da, exact, acel deceniu marcat de „Luca, Pauker şi cu Dej bagă spaima în burgheji” - şi anume: „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Încercînd să absolutizeze „divide et impera”, Traian Băsescu a învrăşmăşit România – Româniile – pînă dincolo de suportabilitate. Populaţia activă contra pensionarilor. Productivii contra bugetarilor. Justiţiabilii contra justiţiei. Masele contra politicienilor. Alegătorii contra aleşilor. Românii contra românilor. Este suficient a privi în jurul nostru. Nu vedem decît o Românie ruptă în falii şi români care, fără motivaţii personale, au ajuns să se urască unii pe alţii. Şi care, dintr-o clipă în alta, pot începe a-şi da la cap. Prieten contra prieten, vecin contra vecin, frate contra frate. Acesta este marele merit al lui Traian Băsescu şi al clasei politice pe care a născut-o în aceşti ani. Aceasta este marea lui victorie împotriva unei Românii şi aşa lovite de soartă şi de români.