vineri, 11 decembrie 2009

E jale: vin bancurile!

E jale mare! Au reapărut bancurile politice. Şi încă bune de tot. Savuroase. Superficial vorbind, acest lucru ar trebui să bucure: avem umor, ne-am reintrat în formă. Numai că, sincer să fiu, toate astea îmi dau fiori pe şira spinării. Când aud bancuri de genul „Culmea somnului: te culci seara preşedinte şi te trezeşti dimineaţa prostănac” ori „ce înseamnă PSD şi ce înseamnă PD-L” numai de râs nu îmi mai arde. Şi nu pentru că aş fi un suporter al domnului Geoană. După gafele făcute de domnia sa în ritm de expres prin gara Chichiş numai aşa ceva nu aş mai putea fi numit. Dar – o spun din experienţa recentei istorii – bancuri politice bune apar, la români, doar în momentele grele. De criză şi de opresiune. Vezi ultimii ani ai epocii Ceauşescu. Erau frigiderele goale, dar avem mintea plină de bancuri. Ne întâmpinau alimentarele cu cârlige la liber, dar ne tăvăleam de râs, la un nechezol (cafea cu înlocuitori, pentru cei mai juniori) la bancuri cu Nicuşor şi cu Lenuţa. Or, pentru mine, bancurile care încep a se revărsa (şi pe seama lui Băselu, nu vă impacientaţi!) sunt semn de rău. Nu râd, ci îmi scuip în sân şi zic: piei drace! Apropo: ştiaţi că Băsescu a recunoscut că a bătut un copil? Pe Geoană!