Statul guraliv

Gîndirea românească a mai repurtat o victorie de imense proporții în universul doctrinelor și politicilor economice mondiale. După faimosul concept al ”României pe drumuri” (pe drumul înfăptuirii socialismul, pe cel al edificării societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării spre comunism, pe drumul făuririi societății capitaliste, pe drumul edificării și consolidării democrației etc), reușim a sparge iarăși tiparele învechite. De data aceasta născînd un nou concept pendinte de teoria generală a statului: statul guraliv. România nu este un stat asistențial. Nu este un stat minimal. Nu este un stat participativ. Nici poveste. România este un stat guraliv. Actualul act de guvernare nu se derulează în cabinetele și laboratoarele din Palatul Victoria, ci în presa – scrisă ori video – de tip tabloid. Gîndirea politică nu se concretizează în strategii de dezvoltare pe termen scurt, mediu sau lung, ci în campanii mediatice. Studiourile televiziunilor comerciale sînt vehiculul actului de guvernare, nu deciziile guvernamentale ori ministeriale. Ședințele de guvern nu au ca scop în sine dirijarea domeniilor economice și sociale ale țării, ci planificarea subiectelor de ”tocșou”. Conceptul, așadar, a fost realizat. Acesta fiind, de altminteri, singurul succes remarcabil al actualului Cabinet. Dar să nu ne lăsăm pradă spiritului gregar și ritmului/stilului impus de guvernare. Căci chestiunea nu este una de simplă bășcălie, ci este extrem de serioasă. Aceasta pentru că efectele ”statului guraliv”, fundamental destructive, nocive, se revarsă asupra noastră, a fraierilor care plătim taxe și impozite. Direct și devastator. În România, guvernările socialiste (noi spunem eufemestic ”social-democrate”) au perorat pe marginea conceptului de stat asistențial. Și au și materializat conceptul într-o sinistră caricatură de politici sociale. Adică au luat tot ce se poate lua, au stors tot ce se poate stoarce, inclsuiv credite externe, pentru a plăti și a încuraja nemunca. S-au tocat miliarde de euro pe așa-zisa asistență socială, nu numai totalmente contraproductivă, ci și prost concepută și aplicată (nu mai dau exemple pentru că sînt mii). Rezultatul? Puturoșirea cvasi-generalizată. De ce să mai muncesc pămîntul, își zice țăranul, dacă ajutorul social îmi ajunge pentru tăria zilnică de la cîrciuma sătească? De ce să mă mai scol cu noapte în cap, își zice proletarul, cînd ajutorul de șomaj și alocația pentru copii mă lasă să puturoșesc în tihnă? De ce să îmi mai folosesc capacitățile fizice și intelectuale dacă statul nu mă lasă să mor? Bune și cele cîteva firimituri primite la cap de lună, își mai zice și românul majoritar. Și care, pe chestia asta, că primește de-o țuică, doi mici și o bere, periodic, în momente electorale, votează socialismul puturoșesc în draci. Ar mai fi statul minimal. Ideal, din punctul meu de vedere, pentru că îmi scutește imense resurse tocate de un aparat administrativ intens gonflat (peste șapte procente din populația activă) și îmi lasă să zburde, cu efecte faste, spiritul liberal antreprenorial. Asta însemnînd dezvoltare. Progres. Bunăstare. Reducînd drastic numărul alăptaților de la banul public scade semnificativ și gradul de poluare corupțională. Numai că, la actuala etapă de prăbușire a României, ca urmare a insistenței în aplicarea principiilor statului asistențial, statul minimal nu și-ar putea face simțite efectele. Ideal pentru actuala Românie ar fi statul participativ. Statul care să dirijeze, prin politici fiscale și de stimulare economică, inclusiv investiționale, dezvoltarea economică. Dezvoltarea productivă, creatoare de plusvaloare. Numai că acest lucru ar presupune ca în subsolurile guvernului să existe echipe de gînditori și de strategi. De oameni care să planifice, să măsoare și să stabilească vectori de dezvoltare. Guvernul ar trebui să aibă ținte clare de investiție de stat care să genereze producție și locuri de muncă. Să acționeze inclusiv ca un investitor strategic. Să își construiască politici integrate de investiții ale capitalului public, ale capitalului privat indigen, ale capitralului privat internațional. Din UE și din zonele emergente. Ar trebui să genereze politici fiscale sectoriale care să genereze dinamism în mediul de afaceri și dezvoltare. Un asemenea stat ar garanta în termeni reali incluziunea socială – nu caricatura de stat asistențial care ni se flutură pe sub nas – și ar construi prosperitate generalizată. Tragedia României actuale este că o atare gîndire lipsește în totalitate. Guvernul în exercițiu gîndește barbar, primitiv: nu politici economice și fiscale integrate, ci taxe și impozite majorate. Și multiplicate. Ceea ce este logic ca venind dinspre un stat guraliv. Am zis!