joi, 22 august 2013

Odiseea minciunii la români

Motto (din folcorul românesc): Cu-o minciună aleasă stai la masă boierească; Ulciorul nu merge de multe ori la apă; Minte de-ngheață apele; Vezi că-i albă, zici că-i neagră; L-a prins cu mîța-n sac; Umblă cu cioara vopsită; Minciună stă cu regele la masă Nu sufăr de narcisism, Doamne-ferește. Dar mi-a picat, absolut întîmplător, sub ochi un editorial propriu și personal din 2009. De acum taman patru ani: De ce sîntem tîmpiți, se intitula. L-am recitit oarecum mirat, nefiindu-mi în stil nici un fel de agresivitate. Și nu am putut să nu constat că e este încă actual. Dureros de actual. Ca argumen mă... autocitez: ”De ce sîntem tîmpiți. Dacă propoziţia de mai sus ar fi interogativă, ar fi, categoric, o întrebare retorică. Oricum, o explicaţie se cere. Şi este extrem de simplă, de la îndemînă. În primul rînd sîntem tîmpiţi pentru că ne place să ne complacem în această situaţie. În al doilea rînd pentru că, lăsîndu-ne purtaţi în valul de tîmpire (tîmpitizare?) ne-au înţepenit creierele. Şi uite aşa am ajuns să înghiţim cele mai tembele gogoşi, am ajuns să ne lăsăm duşi de nas mai uşor decît turma de oi la abatorizare. Pornind de la titlul de mai sus, aş putea spune că nu este nici măcar o banală propoziţie afirmativă, ci este de-a dreptul un postulat. Şi mă tem că nu exagerez. Sincer să fiu, aş deborda de fericire dacă aş fi contrazis cu argumente serioase şi sănătoase. Bineînţeles, tot ceea ce am spus pînă acum ar putea fi considerat ca opinia proprie şi personală. Ceea ce înseamnă că, pentru susţinere, trebuie şi un argument. Iată-l: sîntem tîmpiţi pentru că înghiţim pe nerăsuflate şi nemestecate întregul bîlci politic al coaliţiei la guvernare.” Și mă opresc aici. La acea vreme, coaliția era una condusă de PDL Și era pe val aproape la fel ca USL-ul de azi. Linia politică de forță a guvernului Boc, nu este cazul să reamintesc, a fost minciuna. Dublată de sfidare. Linia de forță a guvernului Ponta este minciuna. Dublată de sfidare. Nu mai e cazul a exemplifica, asta ar însemna a cita (a lua cu copy-paste) toate declarațiile premierului. Și sînt cîteva mii. Sau zeci de mii? Evident, ca și în repauzata guvernare, turma crede. Crede orbește. Este încă vară, căldura nu merge, piața este plină, mațul națiunii nu a început să sufere vizibil. În concluzie, guvernul este, în continuare, iubibil. Ce va fi în crucea iernii, vom vedea atunci. Nu de alta, dar românul trăiește clipa. Iar în clipa de față mațul îi este plin și facturile sînt de vară. Mici. Îmi ziceam, în urmă cu patru ani, că guvernul Boc ne insultă inteligența. Aceeași constatare este valabilă și azi: guvernul Ponta ne insultă inteligența. Dar am început să am serioase semne de îndoială. Infracțiunea de insultă nu cred a exista. Ar trebui receptată de subiectul ei pasiv. Adică de bravul nostru popor. Or el, poporul-turmă, este insensibil. Nu se simte mințit. Nu se simte înșelat. Nu se simte insultat în inteligență. Și cum refuz să cred că sîntem o nație lobotomizată, mă văd silit a găsi explicația în altă parte: minciuna nu ne deranjează. Nici măcar nu o sesizam. Și este logic așa, întrucît face parte din firescul nostru de fiecare zi. O avem adînc implantată în codul nostru genetic național. Mințim cu nonșalanță că sîntem născuți creștini, deși ne dedăm la cele mai grave încălcări ale poruncilor biblice. Mințim cu nesimțire că sîntem prietenoși și ospitalieri, deși trîntim ușa în nasul oricui, pe motiv că ne deranjează și trecem nepăsători pe lîngă omul căzut în stradă zicîndu-ne că nu e treaba noastră, că de aia avem organe. Organe de stat, să fie treaba lor. Mințim că sîntem un neam de eroi, deși bravii răzăși o tundeau din fața turcilor prin codri, lăsînd în urma lor doar femeile. De unde și onomastica zonei: Amariei, Afrusinei, Adomniței. Căci eroii o ștergeau la viziuină. Mințim că domnitorii noștri erau rolanzi fără teamă și reproș și ne lăudăm cum Mircea cel Bătrîn îi smintea pe turci la Rovine. Dar nu spunem că, după Rovine, biruitorul a tăiat-o în exil. Ne făloșim cu bravii haiduci. Dar ne mințim cu sîrg că erau viteji și inimoși, dînd la spate că, de fapt, jefuiau și ucideau la drumul mare. Zicem, unii dintre noi, că Ponta minte cum respiră. Dar nu este unicul. Minciuna este sport național. Este parte nesmintită a existenței noastre. Altfel cum de foclorul românesc ar fi doldora de proverbe, zicători, țîpurituri despre minciună? Nu despre adevăr, ci despre minciună. De unde și concluzia: minciuna ne este în fire. Adînc prinsă în ADN-ul național. Cele cîteva proverbe din mottoul de mai sus sînt desprinse din bogatul pachet al folclorului românesc. Datează de secole, semn că minciuna nu este o pervertire recentă. Dimpotrivă. Iar în această situație faptul că alde Roman, Văcăroiu, Stolojan, Năstase, Boc, Ponta toarnă minciuni la foc automat (scuze pentru premierii CDR, dar succesiunea lor a fost atît de rapidă încît mi-au căzut din inventar, deși chestiile alea ale lor cu o mie de specialiști și cu luminița și capul tunelului au deja iz de folclor) nu trebuie nici să surprindă, nici să mire, nici să ne umple de indignare. Guvernanții nu sînt altceva decît proiecția națiunii. Nici mai buni, nici mai răi. Este suficient a te uita la un exponent al politicului și ai radiografia nației. În ambele cazuri, excepțiile sînt excepții. Rare și insesizabile. Apropo de asta: nu cumva prima poezie învățată de Ponta în copilăria a fost celebra ”Cățeluș cu părul creț / Fură rața din coteț / Și se jură că n-o fură / Și l-am prins cu rața-n gură!”. Și, cu permisiunea dumneavoastră, nici nu mai întreb: dar de ce naiba asta e prima poezie pe care o învățam cam pe la trei ani?