Neamul lui Maț
Era cît pe ce să mă lovească panica. Sîntem deja la jumătatea lui decembrie și bravele televiziuni comerciale nu începuseră a se plînge de costurile coșului de Crăciun. Dar nu este vina lor, ci a acutei mele lipse de vigilență: ”televizoriștii” de serviciu au prins deja a presta corespunzător. Și, cel puțin de data asta, nu este vina lor. Sau nu exclusiv. Rațiunea este extrem de simplă: marile sărbători se traduc, în limbajul românesc comun nu prin evenimente aniversar-istorice sau religioase, ci prin ce trece prin maț. Dacă e Crăciun, nu este nașterea Domnului. Nici măcar Moș Crăciun cu renii lui și cu tolba plină. Asta cu cadourile este, mai degrabă, un subsidiar. La noi Crăciun înseamnă nu zîmbete curate, nu daruri din inimă, ci cîrnați, sarmale, porcul întins pe masă. Iar Paștele nu înseamnă nici pe departe sărbătoarea Învierii. Nici măcar cea precreștină a intrării în primăvară, a intrării într-un nou ciclu de viață. Înseamnă miel, drob, cozonaci la greu. Și, evident, șprițuri. Adică iarăși băgatul la maț. Așa că demersurile televizoriste nu mă miră. Viața românilor se derulează, nesmintit, între porc și miel. Cu cîte o salată de boeuf de aniversări în familie, plus nelipsitele grătare la margine de șosea în mai fiecare sfîrșit de săptămînă.
Acestea ar fi reperele în timp. ”Bornele” existenței multianuale. Evident, viața noastră nu se reduce numai la atîta. Printre ghiogîlțuri avem și preocupări de finețe: ne călcăm pe picioare prin hipermarketuri, ne lovim cu sîrg țurloaiele cu coșurile doldora de de-ale mațului și ne smulgem părul din cap (sau, mă rog, fiecare în funcție de gradul de calviție cu care a fost dotat de natura mamă) că iar s-au scumpit cele dedicate pîntecului. Numai că, oricît s-ar scumpi, nu prea văd românași renunțînd la tradiționalii cîrnați. Că, deh, așa TREBUIE, este Crăciunul.
Dimeniunea MAȚULUI este ceea ce ne caracterizează. Dublată de mîna veșnic întinsă, că doar CINEVA trebuie să ne dea. De preferință statul. Iar dacă ticălosul ăsta de stat nu ne mai bagă în seamă, nu ne mai umflă gușile, e ticălos, corupt, mîrșav. Și la asta se mai adaugă încă oarece: nesfîrșita nemulțumire. Sîntem nemulțumiți pentru că plouă. Pentru că nu plouă. Pentru că nu ni se dă. Și dacă ni se dă, pentru că nu ni se dă suficient. Sau dacă se dă suficient, că de ce i s-a dat și lu’ ăla, că doar ăla nu merită. Dar asta face parte tot din filosofia mațului. A unui maț bine umflat, care se dezvoltă, se hipertrofiază, evident în defavoarea creierului. A rațiunii și a simțirii. Sîntem dominați de zeul Maț și asta ne place. Intrăm în fibrilație că vine Crăciunul și ascuțim cu sîrg cuțitele pentru hăcuit carne. Pregătim cratițele pentru sarmale și cîrnați. Și cînd mațul este plin, mațul este fericit. Un singur lucru ne face mai fericți de atît: raportarea prea plinului din mațul nostru la mațe mai puțin umflate. Atunci căpătăm rumeneală în obrajori și țîțîim nemulțumiți din buzele lejer unse de untura defunctului și cel puțin parțial mîncatului porc: al dracu’ statu’ ăsta, uite cum nu umple el mațul la bieții oameni care...
Trai-ne-ar mațul. Și noi pe lîngă el! Neamul lui Maț...

P.S. Desigur, că dacă maț nu e nimic nu e. Și viața nu mai are nici un rost. Așa că din teamă că ne pierdem mațul bine umflat și în continuare umflabil, ne mai și căim. Și atunci neamul lui Maț se pune să ridice noi temple. De-ale mîntuirii neamului Maț. Am zis!