Bou breaz bîrlobeaz

Municipiul Brașov are o istorie – și mă refer strict la cea recentă – sinusoidală. După o bîjbîială penibilă, în cadrul căreia s-au remarcat nemunca și neimplicarea, puturoșenia și strict turismul pe banii comunității (și aici am în vedere perioada 1990 – 2004) a urmat o adevărată revoluție în stilul de a administra o urbe. Investițiile s-au derulat în viteză și cu eficiență, Brașovul s-a despuțit, au apărut străzi bine întreținute, măturate. Flori, giratorii care au destupat traficul. Ocolitoarea care a scos camioanele grele și tranzitul din urbe. Și Brașovul a devenit rapid unul dintre cele mai frumoase și curate orașe ale României. Doar că. Bineînțeles, și aici apare un ”doar că”. Iar aceasta se întîmplă datorită tentației de a pune un egal desăvîrșit între preluarea primăriei de către George Scripcaru și transformarea în bine a Brașovului, trecerea la dezvoltarea și implementarea unor programe coerente, eficiente de dezvoltare urbană. A pune acest egal este tentant. Dar și superficial. Este suficient a face o succintă analiză critică a mandatelor actualului primar. Între primele două și ultimele două apare o diferență devastatoare. Mandatul 2004-2008 a însemnat și revoluționarea sistemului local al administrației publice. Este perioada în care s-a gîndit, s-a muncit și s-a verificat la sînge realizarea proiectelor de management urban. Iar cînd zic ”verificat” nu mă refer la organe ale statului (cu iz penal) și la la verificarea de tip managerial făcută de primar și consiliul local. A fost o perioadă de idei constructive, strategii eficiente. O creștere urbană pe fondul unei inteligențe administrative eficiente. Tendința a continuat și în mandatul 2008-2012, dar și-a mai pierdut din suflu. Iar acum revin la anteriorul ”doar că”. Și iată explicația: dacă ne uităm la componența consiliului local din mandatul 2004-2008, găsim aici o serie de oameni deosebit de valoroși, bine pregătiți în varii domenii, pragmatici și harnici. O parte dintre aceștia au rămas și în mandatul următor, 2008-2012. Dar mult înjumătățiți și nu de votul din alegerile locale, ci de mecanismele partidului, în momentul alcăturii listelor de candidați. Dar, chiar și așa, cu căruța fără două roți, lucrurile au continuat (încă) să meargă în sensul dezvoltării. Pentru ca, la nivelul alegerilor locale din 2012, lista de consilieri locali aparținînd domnului Scripcaru să fie fundamental remaniată. Coincidență sau nu, din acest moment lcururile încep să o ia razna. Nu mai există o strategie coerentă a dezvoltării urbane, se ratează obiectiv după obiectiv, intră în ”implementare” strategii care au drept rezultat final doar încurajarea anumitor afaceri particulare, gen panourile de publicitate, salubrizarea, apariția sau preluarea unor afaceri în centrul istoric etc. Nu spun că ar fi (sau ar fi fost) manevre ilegale. Și nici nu mă opresc, la acest moment, asupra moralității acestor fapte (asupra acestor aspecte vom reveni în ediții viitoare). Doresc doar să subliniez că există o diferență uriașă de abordare și realizare a strategiilor de dezvoltare urbană. În paralel cu o diferență fantastică în componența consiliului local în diacronia sa. Concluziile sînt la îndemînă, dar pot fi subiective.. Certe sînt doar cîteva constatări: în primele două mandate Brașovul s-a dezvoltat din punct de vedere edilitar, în timp ce în ultimele două mandate ale domnului Scripcaru același Brașov ratează țintă după țintă. Și dăm cîteva exemple: politicile de urbanism din ultimii cinci ani au dus la o sufocare a orașului (vezi traficul spre și dinspre Tractorul, Șchei, Valea Cetății), dispariția oricărei idei de unitate arhitectonică, blocarea rutieră la orele în care încep și se termină cursurile la școli, distrugerea spațiilor verzi în folosul dezvoltatorilor imobiliari, creșterea poluării cu praf rezultat de la șantierele legale și ilegale ale municipiului, aprobarea unui centru comercial uriaș în buricul tîrgului (fosta Hidromecanica), lipsa acută a locurilor de parcare în centrul Brașovului coroborată cu construirea unei parcări supraetajate (de la spitalul militar) edificată doar pentru mașini din categoria Trabant și Fiat 600, ratarea competiției pentru Capitala europeană a culturii etc, etc, etc. Faptele sînt reale și obiective. Pe o anumită componență a consiliului local, administrația Scripcaru a fost eficientă. Pe actuala componență, a devenit un fel de ”boul breaz bîrlobreaz, lesne-a spune boul breaz bîrlobreaz, dar mai lesne-a dezbîrlobrezi bîrlobrezitura boului breaz bîrlobreaz din boii bîrlobrezenilor." Rostită peltic, bîlbîit și incoerent însă. Am zis!

Miza jocului

Mă dau de gol: cît a fost școala de lungă, am fugit de matematică ca dracul de tămîie. Am ales umanul nu neapărat din nesmintă iubire față de Georg Buchner sau Kasimir Edschmid, ci mai degrabă izgonit de integralele lui Wallis sau Euler–Poisson. Partea proastă este că, deși am încercat din răsputeri să nu dau nas în nas cu alde Euclid, figura nu mi-a reușit nicicînd. Am ales ca facultate științele juridice, preferînd codul de procedură civilă logaritmilor și binomului lui Newton. Și m-au pocnit în moalele capului, la Facultatea de Drept a Universității București cu Șirul lui Fibonacci. M-am făcut gazetar, cu oarece decenii în urmă, fericit să scap de matematici. Și iarăși am tras paiul scurt pentru că, vreau, nu vreau, și aici trebuie să aritmeticesc. Și cum nu am încotro, resemnat, mă aplec iarăși asupra cifrelor. Categoric, nicicînd nu pot fi fericit cînd dau cu nasul de ce am fugit toată viața. De aritmetici. Dar, uite, că mai sînt și utile pe la casa omului. Pardon, pe la pagina omului. Mai cu seamă cînd te convingi că de ce ți-e frică de aia nu scapi. Așa că am purces la aritmetici bugetare. Evident, la bugetul tehnocraților, că am eu ce am cu ăia care își lipesc pe fund sau pe cap diverse etichete, de la Nike la tehnocrat și de la Adidas Puma la specialist. Că cam (fără scuzați!) tot aia este. Și ce văzu nematematicianul din mine? Păi văzu că el, tehnocratul (chiar dacă el, la Finanțe e o ea) a calculat bugetul național – că d-aia e specialist(ă) – la un curs euro-leuț de 4,42. Dășteaptă ființă mi-am zis. Numai că ce să vezi? Leul, în ticăloșenia lui fără margini, se dă cu săniuța. La vale. Și de la începutul anului, cam zi de zi, se depreciază cu circa 0,10-0,13% pe zi. Ajungînd la aniversarea Tovarășului (26 ianuarie pentru cei născuți după 1990) la 4,53 lei/euro. Cu tendință clară de depeciere spre – zic prognozele netehnocraților – 4,70/4,75 spre luna a doișpea a anului în curs. Evident, întrebarea primară este pe ce s-au bazat ăia cu tehnocrația care salvează România (am zis România, nu altceva) cînd au estimat un 4,42? Că ultima data cotația la acest nivel a fost prin 6 mai 2015, iar anul s-a închis la un dizgrațios 4,52. Iar la momentul calculării bugetului se scălda în zona lui 4,48 cu tendințe de creștere zilnică. Și, în cazul ăsta, pentru că, totuși îmi vine greu – și este împotriva bunelor maniere – să îi suspectez pe domnii și doamnele tehnocrați/tehnocrate de prostie, alunec și eu cu sîrg spre faimoasele teorii ale constipației. Pardon, conspirației. Și mă întreb cui folosește manevra de depreciere constantă a leului raportat la euro, dar și raportat la dolar. Bugetului de stat? Nu prea, căci acciza e calculată la un curs lejer hipotrofiat de actualul, așa că nu face bugetul șunculiță din diferența de curs la acciză. Cetățeanului român docil și contribuabil? În nici un caz, că respectivul fazan (unde mă încadrez și eu cu maximă nădejde) pierde zi de zi cam la toate capitolele. Și atunci cine cîștigă din perfidul joc tehnocrația (vezi rima de mai sus)-BNR? Propun să ne facem manichiura pentru estetica număratului pe dește și să aritmeticizăm. Benzina. Motorina. E raporată la cursul dolarului plus cotația barilului pe piața internațională. Cine vinde carburanții în România? Companii naționale? În nici un caz. Este monopol exclusiv al multinaționalelor. Și acum, matematici: în 2008, barilul era 147 dolari. Motorina costa 3,77 lei. La 170 dolari barilul, în 2014, motorina era la 6 lei.. În 2015, la 40 dolari barilul, motorina era 5,10 lei. Acum, la sub 30 USD, este 4,40. Barilul a scăzut cu 75%, prețul carburantului la pompă, doar cu 25%. Diferența nu se duce în buzunarul bugetului, ci la multinaționale. Că taxele pe carburanți sînt nesimțit de mari, e una. Dar, incontestabil, prețul carburantului auto FĂRĂ TAXE e mai mare în România decît în UE. Fără taxe un litru de motorină este mai scump în România decît în Suedia, Irlanda, Ungaria, Luxemburg, Polonia, Germania sau Franţa. Astfel, un litru de motorină fără taxe costa pe 11.01.2016 circa 0,44 euro, în România, în timp ce acelaşi produs costa în Austria 0,4 euro, în Germania 0,36 euro iar în Franţa, 0,36 euro. La final, cu toate taxele incluse, un litru de motorină în România costa 1,032 euro, mai mult decât în Germania (0,99 euro), Ungaria (0,99 euro), Austria (0,98 euro) sau Luxemburg (0,88 euro pe litru). Ca să nu mai spunem că forța de muncă din domeniu este în România de circa cinci ori mai ieftină decît în țările mai sus enunțate. Deprecierea leului, în concluzie, pentru că prețul carburantului ținte cont, la pompă și de asta, face gușa groasă companiilor străine și golește buzunarul băștinașilor. Și cine mai cîștigă? Evident, ăia care facturează în euro la cursul zilei. Și cine sînt? Furnizorii de energie electrică (nici o companie națională, toate cedate multinaționalelor). De telecomunicații (nici o companie națională, toate fiind din zona multinaționalelor). Celor din retail (nici o companie națională). La o atare aritmetică este cam greu să nu gîndești că există o regulă a jocului fixată de conivență de companiile străine, alături de BNR, cu un guvern parașatuat (participiul verbului, nu substantivul comun parașută/parașute) de la Bruxelles de către marii beneficiari ai perversei dar constantei deprecieri. Am zis!

Ministerul Cinismului Public

„În Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud sunt locuitori săraci care ştiu să facă ceva pe doi lei, ceea ce românul nu mai face de ceva vreme” (Anca Dana Dragu Paliu, ministru de finanțe tehnocrat) „Cum poţi să zici «am trăit fără nici un venit» timp de şase luni? Ce ai făcut? Ai vînat, ai săpat după rădăcini?” (Gabriel Biriș, secretar de stat în Ministerul Finanțelor Publice). Și aici ar trebui pus punct. Nu pentru că nu ai avea ce comenta, ci pentru că, în urma unor asemenea afirmații publice făcute, respectiva doamnă ministru și onorabilul secretar de stat ar fi trebuit să își prezinte demisiile asezonate de scuze publice. Nu bînguieli pe facebook, din categoria ”n-a fost chiar așa”. Să și explicăm. Cuvîntul ministru derivă din latinescul minister (la rîndul lui derivînd din termenul minus = mai puţin). Acest termen este rădăcina etimologică a cuvîntului ministru (persoană care este în slujba unei autorităţi sau a unei instituţii) şi a cuvîntului minister (activitate de slujire a unei autorităţi). În lumea romană termenii indicau în primul rînd lictorii (persoane care însoţeau pe înalţii demnitari, mergînd înaintea lor şi purtînd fascii ca semne ale puterii), dar şi sclavii sau liberţii care slujeau casa imperială. Termenul minister este în strînsă legătură cu sensul etimologic de slujire. Așadar, etimologic vorbind (dar nu numai) ministru este persoana care slujește. Slujește interesele națiunii, interesele cetățeanului. Aceasta este valoarea și semnificația termenului. Filosofic vorbind, cel care guvernează, într-o societate modernă, democratică, conformă valorilor europene, este un slujbaj devotat bineului contribuabilului. Nu mai explic și ce înseamnă devotament. Este suficient a spune că a fi devotat (vezi și jurămîntul de ministru în România) nu înseamnă în nici un caz să îi insulți pe cei în slujba cărora ești. Adică taman ce au făcut respectivii doi conducători ai ministerului finanțelor publice. Scuzați, ai ministerului cinismulu public. Afirmațiile celor doi sînt cinice, frizează (scuzați violența termenului) nesimțirea. Jignesc bunul simț și inteligența unei națiuni. Denotă disprețul guvernantului față de guvernat. Spiritul de vechil pe moșie. Caracterul îmbuibatului care își este sieși suficient. Și mă opresc aici. De fapt, rolul conducătorilor Ministerului Finanțelor Publice este – cel puțin teoretic – cel de a găsi soluții și de a construi proiecții care să ducă la creștere economică. Să identifice politici fiscale de stimulare a producției de valori și a productivității. De a identifica politici fiscale intervenționiste care să ducă la dezvoltarea sectoarelor producătoare de plusvaloare, inclusiv în sectorul public. Ministerul Finanțelor Publice, construind bugete, construiește și consolidează o societate, în fapt. Mai marii finanțelor ar trebui să fie strategii dezvoltării economice, sociale, culturale. Ei sînt cei care au la îndemînă pîrghiile generatoare de bunăstare individuală și națională. Ale realizării echilibrelor în zonă de ascendență economică, nu de sărăcire și îndobitocire. Desigur, aceasta este teoria. În practică, ministrul finanțelor și secretarul de stat al aceluiași minister, tehnocați, după cum au fost definiți ei de președintele României, sînt fundamental paraleli cu aceste lucruri. Ei doar sfidează, insultă, jignesc. Nu au competență, ci doar cinsim. Nu este o afirmație subiectivă, ci o rezultantă a ceea ce au făcut și au spus de cînd sînt slujitorii contribuabililor aflați la vîrful finanțelor publice. Slujiori, pardon, miniștri, care... ne salută de mamă, afișînd o lejeră stare de greață față de cei care îi îndoapă cu bani sub forma unor excesive taxe și impozite. Am zis!

Am cîștigat o gaură

Și au trecut 26 de ani. Un sfert de veac și un pic de cînd s-a ieșit în stradă. De cînd s-a murit în stradă. Sincer, nu aș fi vrut să scriu despre acest lucru. În primul rînd pentru că eu însumi nu sînt convins dacă pot să spun dacă e aniversare sau comemorare. Dar imboldul de a face un bilanț nu mă lasă în pace. Citeam, nu mai știu exact unde, un rezumat al datelor furnizate de Institutul Național de Statistică. Cîțiva indicatori, nu neapărat ăi mai relevanți, comparativ 1990 – 2016. Și ce să vezi? Consumul de carne pe cap de locuitor a scăzut cu 4%. O fi de la sărăcie, o fi de la faptul că românii, tot mai mulți, se îndepărtează de consumul nesănătos de carne... Consumul de unt s-a redus de trei ori acum față de 1990. Nu față de 1989, ci față de 1990, repet, pentru a nu se crea confuzii. În schimb a crescut similar cel de margarină. Care nu este neapărat mai sănătoasă, ci doar mai ieftină. S-a dublat, în schimb, consumul de bere. Și a crescut cel de alcool. Ceea ce ar putea spune multe despre starea de spirit a populației. Și a crescut datoria externă a României. De la ZERO în 1990 la 94 miliarde de euro acum. Plus datoria publică, tot de la zero, la 54 milioane de euro. Astea au crescut. Ca și numărul de pensionari. De la 3,7 milioane, la 5,2 milioane. Și a scăzut numărul de salariați de la 8,2 milioane la 4,5 milioane. Dar, desigur, am cîștigat foarte multe. Am cîștigat pluripartidism. Am cîștigat o constituție care garantează existența democrației. Și libertatea de a comunica. Este adevărat, apar tot mai multe legi care îngrădesc această libertate. Și care mînă turma de oi în țarc. Am cîștigat dreptul la liberă circulație și am cîștigat multe drepturi cetățenești. Și libertăți. Le citim și în Constituția României. Articolul 47 spune: ”Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. Dar Romînia este țara membră UE cu cel mai mare procent al sărăciei absolute. Art. 49 adaugă: ”Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor”. Dar în România, în sistemul de protecție a copiilor se întîmplă cele mai mari fărădelegi iar copiilor instituționalizați, în numele unor așa-zise principii le este interzisă calea dobîndirii unei familii adoptive. Articolele 32 și 34 susțin: ”Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii.”. Numai că părinții scot sume imense din buzunar pentru a cumpăra manualele și nu numai și pentru a cotiza pentru întreținerea școlilor publice într-un sistem în care învățămîntul este gratuit. ”Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat (zice aceeași Constituție). Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.” Taman așa este. Bolnavii cronici și aparținătorii lor cunosc foarte bine cît de garantat este dreptul la sănătate. Și cum e cu legea ocrotirii sănătății. Pe nervii, răbdarea, banii și chiar viața lor. Așa că am putea spune că, pe hîrtie, românii au cîștigat foarte mult în acești 26 de ani. Și sînt sute de argumente. Dar bine scuturat acest cîștig ar putea fi cuantificat într-o simplă propoziție: am cîștigat, de fapt, o gaură. O gaură în steag. Dar, desigur, toate acestea nu sînt altceva decît comentarii răutăcioase. În fond, consumul de varză în România lui 2015 s-a dublat față de 1990.

Scrisoare către Moș Crăciun

Bă, dragă Moșule! Bă Joulupukki, cum îți zic finlandezii. Sau Mikulás, cum îți zic ungurii, ori Baba Noel (iranienii), Santa San (japonezii), Ded Moroz (rușii), lămurește-mă și pe mine cu cîteva lucruri. De vreo douăj’ de ani încerc să înțeleg cum vine chestia asta cu Spiritul Crăciunului și tot nu reușesc. Este adevărat, an de an, primesc pe SMS mesaje care de care mai lămuritoare, de genul: ”Pe la ferestre cad steluțe, iar pe foc sînt sărmăluțe, bradul e împodobit, moșul e din nou grăbit, peste tot e bucurie și Crăciunul iarăși vine.” Sau: ”Pe la colțuri unii spun, că există Moș Crăciun. Că i-ați scris și c-o să vină, să vă aducă în pumni lumină! Lîngă brad și lîngă foc, Să vă aducă mult noroc!” Ăstuia ce să-i mai spun? Că în pumni l-aș ține pe expeditor? Ori mesaje de genul: ”Rețeta de Crăciun: se ia binecuvîntare, se adaugă un strop de soare și o pulbere de stele se amestecă-ntre ele, se mai pune bunătate și iertare de păcate și iubire cît cuprine, iar de la Iisus Hristos s-aveți un Crăciun frumos.”, ”Lovi-te-ar trenul fericirii, trăsnite-ar fulgerul iubirii, cădea-ţi-ar în cap un sac cu bani şi un bilet cu LA MULŢI ANI!” Ăstuia nu i-am mai urat să-l lovească pe el trenul. I-am cunoscut soacra. Pe facebook, nu mai vorbesc: “Să ningă în noaptea de Crăciun cu vise împlinite! Învaţă să visezi, păşeşte dincolo de real, CRĂCIUNUL face minuni!”; “Una dintre bucuriile Crăciunului este să te gîndeşti la persoanele speciale din viaţă și tu eşti una dintre acele persoane minunate! Să ai un CRĂCIUN FERICIT!”; ”Lumina sfîntă venită în Ajun să vă aducă în suflet un veşnic Crăciun. Sărbători de vis alături de cei dragi!” Dar să revin la chestiune. De parcă nu mi-ar ajunge SMS-urile, posturile de televiziune mă lovesc și ele cu dovezi incontestabile ale aceluiași spirit. E drept, un pic diferit. Aici se îmbulzesc politicienii mai ceva ca milogii la sarmalele de la moaștele Sfîntului Pafnutie să facă fapte de bine. Cu ochii lejer dați peste cap și cu oftaturi suave în gușe, îi vezi țopăind la cămine de bătrîni, la leagăne de copii, la unități destinate persoanelor cu disabilități, pe la sărmani, împărțind voinicește pungi și turuind despre Spiritul Crăciunului. Și tot aceleași televiziuni îmi bombardează retina amețind secvențe ale sărăciei umane cu secvențe ale desfrîurilor culinare. Evident, toate acestea în numele Spiritului Crăciunului. Și acu’ vin și eu la întrebarea care mă frămîntă: de ce trebuie să fim mai buni DOAR de Paști și de Crăciun? De ce nu ar fi normal să fim ÎNTOTDEAUNA mai buni? Mai toleranți, mai deschiși la suflet și la minte? Iubirea de aproape, grija față de cel sărman, caritatea, se fac numai în campanii? Fix de două ori pe an și înainte de alegeri? Și încă ceva ce iarăși nu reușesc să înțeleg: de ce trebuie făcută paradă de caritate? De ce este musai să se anunțe cu surle și trîmbițe că DAI DE POMANĂ? Caritate înseamnă atitudine miloasă, plină de generozitate față de cineva; filantropie (DEX). Nu înseamnă reclamă și tam-tam, nu înseamnă paradă și, mai ales, nu înseamnă o bifă și o negociere cu Ăl de Sus. Chestiuni greu de înțeles însă la un popor la care zîmbetul este o întîmplare și toleranța un accident. Și, apropo de Spiritul Crăciunului: Moș Crăciun cu suflet bun să v-aducă, în Ajun, carduri VISA Diamant, carnavaluri pe la Rio, brazilience-n custodie! Haide, gata cu VISAtul, că ți s-a ars cozonacul!

Răbdare și tutun

Doamne, încep să mă simt ca un grup de cercetători britanici. Adică să iubesc statisticile (căci cam așa operează respectivii: iau o mie de proaspăt decedați și văd, statistic vorbind, cîți dintre ei ascultau valsuri. Apoi vin cu bomba: în 63% din cazuri, persoanele care ascultă vals mor). Și ce zic statisticile astea (de data asta trag cu coada ochiului la INS): cică un român din cinci fumează. Adică 20%. Adică 3,6 milioane dintre cei care viețuiesc în țară. Și acum să aritmeticizămm, pornind de la constantele date de guvernele României, respectiv ce încasează statul la fiecare pachet de țigări vîndut: 6,35 lei acciza (la fiecare pachet, repet), 1,80 lei taxa de viciu, 3,72 lei TVA. Adică 11,87 lei din total cost 15,50 lei/pachet. Și acum să ne dăm cu presupusul. Să zicem (doar să zicem), că, urmare a legii antifumat (lege europeană, de altfel, aplicată, în sfîrșit, și în România), vicioșii ăștia de fumători își vor reduce investiția în ”iarba dracului” cu un sfert numai. Adică mai puțin cu șapte pachete pe lună. Și iarăși aritmeticizăm: 7 pachete x 3.600.000 vicioși x 11,87 lei x 12 luni, totul împărțit la 4,5 lei/euro = 798 milioane de euro. La care se adaugă în mod firesc și impozitul pe profitul rezulat din vînzările de țigarete. Și dacă e să fim ai naibii, mai adăugăm la neîncasări la bugetul de stat și ce se pierde de la cîrciumi (scade cifra de afaceri, scade acciza și taxa de viciu de la băutură, bașca TVA-ul de aici etc). La minima rezistență, bugetul consolidat al statului pierde lejer un miliard de euro pe an. Și iarăși ne întoarcem la abac (numărătoarea aia cu biluțe sau rîndunele): suma totală alocată programelor naționale de sănătate (aici intrînd, cancer, cardio-vasculare, diabet, proteze auditive, hemofilie și talasemie, boli neurologice, diagnostic cu aparatură de înaltă performanță, sănătate mintală, boli rare, boli endocrine, ortopedie, transplant, supleere renală – așa îi zice, pe bune! -, hepatice), adică 15 la număr, este, în 2016, de 878 milioane lei. Adică de 195 milioane euro. TOTAL. De cinci ori mai mică decît pierde bugetul de stat prin legea anti-fumat. Și reprezintă a șaptea parte din totalul bugetului alocat întregii sănătăți pe 2016. Desigur, interzicerea fumatului în toate spațiile publice aduce România în rîndul statelor europene, membre UE, și la acest capitol. Și este vorba, în cele din urmă, de un viciu. Plus consecințele. Bineînțeles, parlamentarii și oengiștii care au luptat mai ceva ca la Verdun pentru această lege, au luat în calcul toate aspectele. Și cel ce ține de sănătate, de confortul nefumătorilor, de buget, de economie națională și locală, de falimentele unităților de alimentație publică (pentru că vor fi și din acestea, dar nu în număr covîrșitor), de șomajul generat de aceste falimente și de creșterea cheltuielilor bugetare în zona de ajutor social etc., etc. Nici o clipă nu mă îndoiesc de aceste aspecte, dat fiind faptul arhicunoscut că România are în dotare parlamentari inteligenți, deștepți, atoateștiutori și puși numai și numai pe bine. Oameni obișnuiți să gîndească și să cîntărească pe termen lung. Categoric, factorul sănătate a primat în această decizie, iar cel ce ține de buget și economie națională au fost date la spate. Mi se pare firesc. Doar că sper că lucrurile nu vor fi lăsate la jumătatea lor. Băutura este mult mai toxică decît tutunul, sub toate aspectele: duce la morbiditate și mortalitate la modul direct, nu doar indirect (începînd cu accidente rutiere făcute sub influența alcoolului, cu victime, și terminînd cu alcoolismul, boală fără de leac). Deci, băutura va trebui iunterzisă, căci produce grave prejudicii. Apa... Da, da, apa. Știți cîți oameni mor înecați în lacurile, ștrandurile și rîurile României? Produce, așadar, mortalitate și cheltuieli mari la buget. Apa ar trebui interzisă. Aerul... În București, de exemplu, aerul respirabil este dus în zona de depășire a gradului de poluare. Oamenii îl inspiră și riscă să crape de cancer. Deci, aerul ar trebui interzis. Și peștele oceanic, căci este de notorietate conținutul mare de mercur și cianuri. Peștele oceanic ar trebui interzis, căci produce cancer. Carnea. Da carnea, consumul de carne poate duce – statisticile sînt de necontrazis – la distrugerea rinichilor. De aici dializă, care costă din buget, și mortalitate. Deci carnea ar trebui interzisă. Tot proteină periculoasă (cu efectul cărnii) are și fasolea. Și mazărea. La fel sînt și ciupercile comestibile și măslinele. Așadar, și acestea trebuie interzise. Citricele, la rîndul lor, pot produce un excedent de vitamina C în organism, Cu efecte cancerigene, iarăși. Așadar și citricele trebuie interzise. Iar acum stau și mă întreb cît de toxic este pentru România Parlamentul, în componența sa. Am zis.

Răbdare și tutun

Doamne, încep să mă simt ca un grup de cercetători britanici. Adică să iubesc statisticile (căci cam așa operează respectivii: iau o mie de proaspăt decedați și văd, statistic vorbind, cîți dintre ei ascultau valsuri. Apoi vin cu bomba: în 63% din cazuri, persoanele care ascultă vals mor). Și ce zic statisticile astea (de data asta trag cu coada ochiului la INS): cică un român din cinci fumează. Adică 20%. Adică 3,6 milioane dintre cei care viețuiesc în țară. Și acum să aritmeticizămm, pornind de la constantele date de guvernele României, respectiv ce încasează statul la fiecare pachet de țigări vîndut: 6,35 lei acciza (la fiecare pachet, repet), 1,80 lei taxa de viciu, 3,72 lei TVA. Adică 11,87 lei din total cost 15,50 lei/pachet. Și acum să ne dăm cu presupusul. Să zicem (doar să zicem), că, urmare a legii antifumat (lege europeană, de altfel, aplicată, în sfîrșit, și în România), vicioșii ăștia de fumători își vor reduce investiția în ”iarba dracului” cu un sfert numai. Adică mai puțin cu șapte pachete pe lună. Și iarăși aritmeticizăm: 7 pachete x 3.600.000 vicioși x 11,87 lei x 12 luni, totul împărțit la 4,5 lei/euro = 798 milioane de euro. La care se adaugă în mod firesc și impozitul pe profitul rezulat din vînzările de țigarete. Și dacă e să fim ai naibii, mai adăugăm la neîncasări la bugetul de stat și ce se pierde de la cîrciumi (scade cifra de afaceri, scade acciza și taxa de viciu de la băutură, bașca TVA-ul de aici etc). La minima rezistență, bugetul consolidat al statului pierde lejer un miliard de euro pe an. Și iarăși ne întoarcem la abac (numărătoarea aia cu biluțe sau rîndunele): suma totală alocată programelor naționale de sănătate (aici intrînd, cancer, cardio-vasculare, diabet, proteze auditive, hemofilie și talasemie, boli neurologice, diagnostic cu aparatură de înaltă performanță, sănătate mintală, boli rare, boli endocrine, ortopedie, transplant, supleere renală – așa îi zice, pe bune! -, hepatice), adică 15 la număr, este, în 2016, de 878 milioane lei. Adică de 195 milioane euro. TOTAL. De cinci ori mai mică decît pierde bugetul de stat prin legea anti-fumat. Și reprezintă a șaptea parte din totalul bugetului alocat întregii sănătăți pe 2016. Desigur, interzicerea fumatului în toate spațiile publice aduce România în rîndul statelor europene, membre UE, și la acest capitol. Și este vorba, în cele din urmă, de un viciu. Plus consecințele. Bineînțeles, parlamentarii și oengiștii care au luptat mai ceva ca la Verdun pentru această lege, au luat în calcul toate aspectele. Și cel ce ține de sănătate, de confortul nefumătorilor, de buget, de economie națională și locală, de falimentele unităților de alimentație publică (pentru că vor fi și din acestea, dar nu în număr covîrșitor), de șomajul generat de aceste falimente și de creșterea cheltuielilor bugetare în zona de ajutor social etc., etc. Nici o clipă nu mă îndoiesc de aceste aspecte, dat fiind faptul arhicunoscut că România are în dotare parlamentari inteligenți, deștepți, atoateștiutori și puși numai și numai pe bine. Oameni obișnuiți să gîndească și să cîntărească pe termen lung. Categoric, factorul sănătate a primat în această decizie, iar cel ce ține de buget și economie națională au fost date la spate. Mi se pare firesc. Doar că sper că lucrurile nu vor fi lăsate la jumătatea lor. Băutura este mult mai toxică decît tutunul, sub toate aspectele: duce la morbiditate și mortalitate la modul direct, nu doar indirect (începînd cu accidente rutiere făcute sub influența alcoolului, cu victime, și terminînd cu alcoolismul, boală fără de leac). Deci, băutura va trebui iunterzisă, căci produce grave prejudicii. Apa... Da, da, apa. Știți cîți oameni mor înecați în lacurile, ștrandurile și rîurile României? Produce, așadar, mortalitate și cheltuieli mari la buget. Apa ar trebui interzisă. Aerul... În București, de exemplu, aerul respirabil este dus în zona de depășire a gradului de poluare. Oamenii îl inspiră și riscă să crape de cancer. Deci, aerul ar trebui interzis. Și peștele oceanic, căci este de notorietate conținutul mare de mercur și cianuri. Peștele oceanic ar trebui interzis, căci produce cancer. Carnea. Da carnea, consumul de carne poate duce – statisticile sînt de necontrazis – la distrugerea rinichilor. De aici dializă, care costă din buget, și mortalitate. Deci carnea ar trebui interzisă. Tot proteină periculoasă (cu efectul cărnii) are și fasolea. Și mazărea. La fel sînt și ciupercile comestibile și măslinele. Așadar, și acestea trebuie interzise. Citricele, la rîndul lor, pot produce un excedent de vitamina C în organism, Cu efecte cancerigene, iarăși. Așadar și citricele trebuie interzise. Iar acum stau și mă întreb cît de toxic este pentru România Parlamentul, în componența sa. Am zis.

De ce nu îmi este dragă doamna Dragu

Doamna Dragu, Anca Dragu (Anca Dana Dragu Paliu, în formulă completă), actual ministru al finanțelor în cabinetul Cioloș, mă impresionase încă de la nominalizare: BNR, FMI, Comisia Europeană sunt instituții trecute în CV-ul ei. ”Asta știe”, mi-am zis alăturîndu-mă corului naivilor. Și mai-mai că riscam să îmi devină și dragă, evident, prin prisma competenței și calificării profesionale. Dușul rece a venit indecent de repede: zilele trecute, cînd doamna încă ministru al finanțelor publice s-a pus artistic pe copitele dindărăt – în chestiunea salariului minim pe economie – și a declarat cu emfază (a se vedea definiția din Dicționarul de Neologisme, ediția 1986) și suficiență: „în Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud sunt locuitori săraci care ştiu să facă ceva pe doi lei, ceea ce românul nu mai face de ceva vreme”. O frază care este mai exactă decît o radiografie la plămîn, aș zice. Și aceasta pentru că demonstrează nu numai îngrijorătoare carențe profesionale, ci și tare de caracter. Jenante pentru o persoană instruită. Și acum să explicăm. Ca economist cu activitate (economist în BNR, FMI, Comisia Europeană), ca specialist în macroeconomie, cu doctorat în stabilități financiare internaționale, draga de doamnă Dragu ar fi trebuit să știe că, după TVA, principala sursă a bugetului de stat o reprezintă impozitul pe salarii. Abia apoi figurează accizele și celelalte taxe. Or, crescînd salariul minim, bugetul de stat categoric făcea gușa un piculeț mai mare. Se mai umplea cu ceva. Dar doamna ministru de finanțe a lipsit de lecția aceasta. Sau a avut notă și nu a mai învățat. Mai mult, creșterea salariului minim pe economie la nivelul a 1200 lei, de la 1 ianuarie 2016, nu ar avea un impact negativ pe cheltuielile bugetare, date fiind majorările salariale în zonă deja cuprinse în proiectul de buget de stat pe anul viitor. Dar draga doamnă Dragu nu a luat în calcul așa ceva. Este drept, aritmetica poate fi, de multe ori, grea, chiar dacă ai la îndemînă abacul cu rîndunele. Și să ne oprim aici la zona de gîndire finanțistă. Mult mai grav îmi apare celălalt aspect care se revarsă din jenanta ei declarație (vă rog, apreciați delicatețea eufemismului). Și aceasta pentră că draga doamnă Dragu demonstrează limpede cum îl apreciază ea pe cetățeanul român. Ca ministru, citez, draga Dragu ”are datoria morală de a încuraja politicile de incluziune socială și combatere a sărăciei în rândul celor mai vulnerabili dintre cetățenii României, care, deși muncesc, nu pot ieși din capcana precarității”. Nici poveste de așa ceva. Membra cabinetului Cioloș este fundamental dezinteresată de aceste aspecte. Membra cabinetului Cioloș pare a nu avea habar de faptul că proape 5 milioane de români se află sub pragul sărăciei (calculat după metoda Eurostat, în funcţie de nivelul şi distribuţia veniturilor). Adică 22,6% din populația țării. Nu știe, sau și mai grav, nu îi pasă. Dragii doamne Dragu nu îi pasă nici de prevederile art. 47, alin. 1 din Constituția României: ”Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. Și dacă nu îi pasă de cetățeanul român, care ar trebui., zice draga doamnă ministru Dragu, să se mulțumească cu un venit de 2 lei pe zi, că dacă indianul poate, trebuie să poată și românul, încep să mă întreb ce caută respectiva doamnă în țară, ce caută în guvern, ce caută la vîrful deciziei politicilor financiare? Pentru că draga doamnă Dragu ar trebui să își muncească materia cenușie pentru a dezvolta zona economică, pentru a găsi politici fiscale generatoare de prosperitate, pentru a aduce nivelul de trai al românilor la nivelul UE, nu al Indiei și Africii. Taman ceea ce draga doamnă Dragu ne-a anunțat limpede că nu intenționează a face. Exact de asta doamna Dragu nu îmi mai este deloc dragă. Am zis!

Europa înfrîntă

De data aceasta, Europa a fost îngenuncheată. Pusă față în față cu realitatea, Europa a pierdut la prima confruntare cu adevărat serioasă. Este adevărat, înfrîngerea apare abia acum, la a doua invazie venită din Orient. Acum șapte-opt secole – și mă refer la marea invazie mongolă de la mijlocul secolului al XII-lea – Europa a supraviețuit. Și geopolitic, și economic și cultural. Dar a supraviețuit pentru că imperiul mongol, mai exact Hoarda de Aur, viza alte obiective: nordul Chinei, cu Manciuria, actualul Iran, cnezatele rusești. Batu Han a renunțat, după cucerirea Ploniei și Ungariei să mai atace Austria și statele Sfîntului Imperiu Roman, considerînd vestul Europei un teatru de operațiuni de importanță minoră față de de Orientul Mijlociu și China dinastiei Song. Aceasta este istoria anilor 1227-1258. Istoria contemporană, mai exact a anului 2015, pune Europa față în față cu unda de șoc a noii invazii din Orient. Din Orientul Mijlociu de data aceasta. O migrație stîrnită nu de nevoia de expansiune a orientalilor, ci chiar de zgîndăreala zonei de către Europa. Invazia arabă în Europa – cea adevărată, nu cea a maurilor din 711 – a fost generată de Franța. Franța care a adus în metropolă mînă ieftină de lucru din coloniile ei nord-africane: Algeria, Maroc. Din zona magrebiană în întregul ei, de fapt. Și, odată deschisă poarta migrației, fenomenul nu a mai putut fi stopat. Franța fost colonizată de propriile ei colonii. Și tot Franța a agitat apele în Orientul Mijlociu, amestecîndu-se agresiv în zonă. Căci Franța l-a găzduit și l-a ocrotit pe Ayatollahul Ruhollah Khomeini, conducătorul revoluției islamice din Iran. Și l-a sprijinit. Ținta a fost clară: petrolul Iranului. Și Iranul a fost dat cu un secol în urmă, ajungînd dintr-un stat modern, cu o mentalitate deschisă, un stat al islamului ultraconservator. Cu tot ce decurge de aici. Și aceeași Franță a făcut pasul în a interveni manu militari în Siria. Tot mare producător de petrol. Acum, ca să lupte, a zis, împotriva ISIS. Și ISIS a lovit în Franța. În Paris. Năpraznic și ucigaș. Diagrama făcută aici Orientului Mijlociu actual este una extrem de rezumativă. Rezultatul este vizibil: pe fondul sau sub pretextul insecurității vieții în Orient, invazia Europei a fost și este ajunsă la un volum infinit mai mare decît precedentele istorice. Și fundamental eficientă. Europa este colonizată de imigrația orientală. Nu doar ca structură demografică, ci a început să fie și cultural. Chiar reducîndu-se actualul nivel al imigrației, cultural vorbind, Europa este deja colonizată. Însă, ceea ce este cu adevărat grav, este că Europa, de data aceasta, a fost îngenuncheată. Și mă refer aici la spiritul Europei. Europa unită, pornind de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, trecînd prin forma Comunității Economice Europene și ajungînd la Europa tratatelor de la Maastricht și Lisabona. Europa în forma ei de Uniune Europeană, în esența ei, înseamnă în primul rînd principiul fundamental al liberei circulații. A mărfurilor. A persoanelor. A forței de muncă. Or, actuala invazie orientală a Europei exact aici a lovit. Colonizarea culturală a Europei poate fi privită, în cele din urmă, ca multiculturalitate. Chiar dacă cea invadatoare, mult mai energică – în sensul darwinismului social – o înghite pe cea europeană pas cu pas. Dar principiul fundamental al liberei circulații a fost ucis. Actuala Europă este una a gardurilor din sîrmă ghimpată. A granițelor care încep a se închide ermetic. A revenirii la ură și intoleranță. Căci toleranța era al doilea principiu fundamental al Europei Unite. Uniunea Europeană, în întreaga sa arhitectură a fost gîndită și proiectată tocmai pentru a pune capăt rîcilor și războaielor dintre statele sale. Aceasta a fost logica inițială. Și este un al doilea eșec al construcției. Criza contemporană a imigrației a destupat toate animozitățile istorice: dintre sîrbi și croați, dintre unguri și români, dintre polonezi și ucrainieni. Și așa mai departe. A exacerbat toate pornirile secesioniste: catalanii vor desprindere. Scoțienii vor secesiune. Nordul Italiei vrea desprinderea de sud, secuii vor autonomie, flamanzii vor și ei secesiune. Și mă opresc aici. Europa unită nu mai există. Acum există o Europă a gardurilor de sîrmă ghimpată, a separatismului, a urei, a intoleranței. Principiile genereoase ale Uniunii au fost sufocate. Și Europa a fost înfrîntă de noua migrație orientală exact în temelia ei. Am zis!

Armaghedon, bătălia finală

Nu, nu mă refer la filmul regizat de Michael Bay, ci la celălalt Armaghedon, Har Meghiddốn, în ebraică. La cel pe care îl trăim în vremurile noastre. La ceea ce a devenit vizibil odată cu 11 septembrie, la New York, 11 martie, la Madrid, 7 iulie, la metroul londonez. Și 13 septembrie, la Paris. Cel de acum. Și nu, nu mă refer la atentatul din 23 octombrie 2002, de la Teatrul Dubrovka, din Moscova, cu toate că acolo au fost, în final, 130 de morți, pentru că acolo a fost altceva, deși Kremlinul a făcut tot timpul referire la 18 femei înarmate, îmbrăcate în voaluri islamice. Armaghedonul, bătălia finală, de fapt nu se dă între grupări teroriste, cu precădere islamice și restul lumii. Acesta este doar facilul aparent. Fronturile, două la număr, sînt mult mai adînci iar izvoarele conflictuale sînt greu, dacă nu chiar imposibil, de stins. Aș spune că frontul secundar se desfășoară pe axa Nord – Sud. Sudul, sărac, flămînd, băloșește la bunăstarea Nordului. Doar că cel sătul nu îl prea crede pe ăl sărac. Eventual, îi mai întinde cîte un coltuc de pîine. Sau mimează un ajutor de formă. Nu intervine pe fondul chestiunii, iar separația Nord – Sud, bogat – sărac se menține, se perpetuează. Acesta este un front secundar. Uneori folosit și ca vehicul pentru tabără agresivă a celuilalt front, cel principal. Și devastator: Est – Vest. Căci aici este marea confruntare. O confruntare între două sisteme fundamental incompatibile și aflate în imposibilitatea conviețuirii. Actorii sînt sistemul occidental, de factură liberală, democratică, care are ca valori fundamentale drepturile și libertățile cetățenești. Verbul de bază este a alege. Opozant agresiv al acestuia este sistemul estic. Totalitar, rigid, autoritar, al cărui verb este a dicta. Și a cărui valoare fundamentală este despotismul. Sistemele sînt antagonice. Conflictul este deschis. Deschis, sîngeros și, cel puțin aparent, ireversibil. Desigur, este tragic că în confruntarea dintre cele două sisteme mor oameni. Mor din ce în ce mai mulți oameni. Dar mai dramatic este că Estul cîștigă această bătălie pas cu pas. Sistemul totalitar se impune cu fiecare zi. Nu cucerește teritorii. Nu își impune liderii în capitalele Vestului. Victoria nu se măsoară în numărul morților. Ci, mai grav, mai profund, în distrugerea valorilor democrației, liberalismului conceptual. Fiecare atentat lasă în urmă sînge, cadavre, jale. Dar mai lasă ceva: îngrădirea din ce în ce mai accentuată exact a valorilor fundamentale. A drepturilor și libertăților cetățenești. Fiecare atentat mai anulează o libertate. Inventarul succint este cutremurător: dreptul la intimitate a dispărut. Pentru a se opune Estului – brațului său înarmat, terorismul – legile tip Big Brother s-au impus în lumea liberă. Sau deja viitoare fostă liberă. Dreptul la liberă circulație se ofilește pe zi ce trece. Libertatea de a alege – și nu mă refer la alegerile politice, ci la conjugarea de fiecare zi, a fiecăruia dintre noi, a verbului a alege – dispare. Teroarea, abil dirijată și manipularea eficient făcută erodează Vestul în însăși valoarea sa fundamentală, în chintesența intimității sale. Și naște ceea ce dictatura iubește: intoleranță, agresivitate, ură. Atentatele teroriste înseamnă sînge, răniți, morți. Panică, înstrăinare. Dar, mai grav, înseamnă instituirea, pas cu pas, a despotismului ca sistem. Nu prin cucerire de teritorii, ci prin erodarea libertăților fundamentale și înlocuirea lor cu pîrgiile sistemului totalitar în întreaga lume liberă. Armaghedonul este între noi. Și bătălia finală este în plină desfășurare. Și nu se duce numai la poalele munților Meghiddốn. Și nu este nici între religii și culturi. Ci între două sisteme fundamental ostile unul altuia. Am zis.

Pseudorevoluția ”supapă”

”Laboratoarele” lucrează nesmintit. Și lucrează bine. Pretextul oferit de starea emoțională creată de nenorocirea de la ”Colectiv” a venit ca o mănușă. Refuz teoriile conspiraționiste potrivit cărora tragedia a fost manipulant-premeditată. Dar nu pot să nu constat efectul pervers al fructificării ”Revoluției Colectiv”. Visceral, zeci de mii de tineri (și nu neapărat doar tineri) au ieșit în stradă, defulînd pe o clasă politică putredă. Și cerînd resetarea din temelii a poiliticului. În cele trei zile cît a ținut minunea, părea că STRADA se va impune. Că - nu după douăzeci de ani, cum spunea răposatul Brucan, ci după 25 - vom porni spre o normalizare. Eroare. Sintagma ”alegeri anticipate” a creat valuri de euforie. Dar numai în stradă. Președintele și partidele au eschivat-o fără jenă, bazîndu-se – și ”laboratoarele” au anticipat corect – pe emoționalitatea românilor care nu poate depăși cele trei zile. Durata maximă a cît ține o minune, adică. Apoi STRADA s-a dezumflat. Nu insist asupra fenomenului și a izvoarelor. Iar resetarea clasei politice, vînturată pentru cîteva momente, a fost reintrodusă în jobenul scamatorilor, dîndu-și adevărata măsură: funcția de supapă pentru salvarea actualilor actori politici. Este adevărat, binomul Ponta-Oprea a fost eliminat. O măruntă pierdere colaterală, absolut nesemnificativă, în contextul imensei mize: salvarea adevăraților actori ai politicului românesc. Efectul pseudorevoluției ”Colectiv” s-a relevat: corupția endemică este salvată. Vaca de muls a banului public este conservată. Da, o scurtă perioadă de timp, politicul infestat va ține post. Nu neapărat post negru. O ușoară dietă doar. Supapa care salvează acest politic și degajează masa critică acumulată se numește guvern tehnocrat și premier tehnocrat (deși această din urmă sintagmă este discutabilă, dincolo de competențele sau capacitățile franco-sălăjanului Cioloș). Guvernul tehnocrat urmează a fi, pentru cam un an, vitrina lucioasă care are rolul ascunderii marilor mizerii contemporane. Nemulțumirile următoarelor luni vor fluidiza spre tehnocrata guvernare, timp în care, cei care au generat mizeria națională, intră în conservare, într-un con de umbră, bazîndu-se pe indubitabila realitate: memoria colectivă este de scurtă durată. Cam ca a veverițelor. Scamatorul a jonglat cu abilitate. În anul ce va fi acoperit de un executiv neimplicat politic, chipurile, cenzura atenției publice va fi eludată de tehnocrația care guvernează România (scuzați, nu m-am putut abține). Iar la alegerile legislative, frumos îmbăiat în uitare și parfumat în ascundere, politicul infestat va răsări precum brîndușa de toamnă (și exact ca aceasta, aromitor, dar otrăvitor) și va ocupa iarăși, vorba actorului din film, toate gările. Între timp rulîndu-și la fereală găinările politice, confecționîndu-și listele și, mai cu seamă, conservînd aceleași mutre putrede. Parafrazîndu-l pe Schiller (Johann Christoph Friedrich von Schiller), în (Doamne, predestinat titlu pentru realitatea noastră contemporană) ”Hoții” (Die Räuber), scamatorul cu joben a spus, cu cinsim: STRADA și-a făcut datoria, STRADA poate să piară. Ca fenomen. Și STRADA, ca fenomen, deja a pierit, făcîndu-și datoria nu de a reseta un politic (scuzați) jegos, ci de a-i asigura supapa de salvare, de conservare. ”Contabilitatea” pseudorevoluției este simplă: parlamentul a rămas la fel de gonflat. Parlamentarii, tot ăia (cei ce în largă majoritate au fost și sînt, de-a dreptul repetitivi) generatorii haosului, corupției și mizeriei cronice, și-au conservat mandatele. Partidele – cu sistemul lor intern corupt – intră în refacere de imagine, decontul căzînd pe tehnocrații scoși din jobenul președintelui (cărora nu le contest bunele intenții în ruptul capului). Iar românii, autoprostiți încă o dată, vor prelungi, voinicește, la următoarele alegeri legislative, aceeași mizeră stare de lucruri. Cît despre chestiile extrem de simple, care ar fi dus la un bun început de asanare a mlaștinii politice actuale, gen limitarea oricăror mandate (președinte, parlamantar, consilier, primar, președinte de consiliu județean) la două, nici vorbă. Și rămîne exact ca-n ”Hoții”. Am zis!

Problematica europeană, în variantă băștinașă

De zile bune baleiez mediul informațional din aria politicului. În mod firesc, aș zice, pentru că mai sînt cîteva zile pînă demarează oficial campania electorală pentru europarlamentare. Și, la fel de firesc, mă interesează temele europene abordate de actorii fenomenului. Le caut cu răbdare, cu lupa aș spune, dar fără pic de succes. Și asta nu pentru că nu s-ar fi declanșat lupta, chiar dacă este în afara calendarului oficial. Dar tema și abordarea sînt fundamental neeuropene. În Germania, ca să dau un exemplu, una dintre temele majore vizează inegalitatea dintre bogați și săraci. Pentru britanici, prioritară este migrația și libertatea de mișcare. Iar, în actualul context creat de Federația Rusă, pentru polonezi și baltici viitorul Uniunii a devenit o temă predilectă. În România? Temele europene sînt: controversata candidatură a lui Mircea Diaconu, salutările de... mamă dintre Crin Antonescu și Viroel Ponta, inclusiv din ziua Floriilor, șpițurile pe care clica baronilor încearcă, mai mult sau mai priceput, a le trage în dosul Justiției. Asta fără să mai baleiez expres în zona de spălat creiere ale unor televiziuni comerciale (la propriu și la figurat) consacrate pentru acest... sport. Problematica europeană nu interesează. Nu interesează la nivelul consacratei clase politice autohtone pentru că nu are și nu poate avea o directă și rapidă legătură cu umflatul gușilor proprii și personale. Mai importantă este o deszăpezire care aduce bani mulți la pușculiță, sau un kilometru de ”șușea” care poate vîrî la buzunar și un milion de euro. Bani negri și aromitori. Temele europene nu îi intersează nici pe puținii români care se mai urnesc spre secțiile de votare. Cei mai mulți sînt ținuți la distanță de urnă de imensa stare de greață care i-a năpdit în 25 de ani de așa-zisă democrație (de fapt anarhie, baronocrație etc). Și care le-a demonstrat că procesul electoral se aseamănă cu circuitul peștilor în acvariu: cînd unii, cînd alții sînt sus, dar, peștii care vin la papa rămîn aceeași. Acvariul este strict limitativ. Iar pentru cei care vin la vot, în marea lor majoritate fundamentaliștii de partid, tematica europeană iarăși nu contează. Și aceasta dintr-un foarte simplu motiv: ai mei sînt mai frumoși și mai deștepți decît ai tăi. Iar în rest, e ca la galeriile de la fotbal: pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor! Și, în fine, tematica europeană nu intersează nici la nivel de actor politic, nici la nivel de elector (accidental sau taliban partinic) pentru că, în cultura noastră politică, votul este unul în esență negativ și emoțional. Nu se dezbat proiecte, ci se exacerbează sentimente, nu se abordează teme/tematici, ci un bogat repertoriu de grosolănii, grobianisme, înjurături. Chestiuni care, în mod normal, ar trebui să ne pună pe gînduri, să ne scoată din casă, să ne ducă în fața urnei de votare și să dea un blam decisiv actualei clase politice consacrate care are în comun doar două chestiuni: rădăcina unică în FSN, adică în linia a doua și a treia a veșnicului PCR, și disprețul suveran față de cetățeanul contribuabil privit strict ca o vacă de muls. Mi-aș fi dorit să particip la dezbateri despre soarta și rolul României în Uniunea Europeană. Despre rolul europarlamentarui român față de cetățeanul român din țară și din diasporă. Despre proiecte legislative promovabile în Parlamentul European și beneficiul implicit pentru contribuabilul român la fondurile Uniunii. Despre rolul activ al europarlamentarului român în îndrumarea și vegherea modului în care se accesează și utilizează fondurile europene în România. Numai că, în startul furat de campanie electorală, nu mi-a fost dat să identific nici măcar o vagă urmă din ceea ce mi-aș fi dorit și din ceea ce există într-o lume normală, citovă la cap. Startul furat de campanie – cu o certă promisiune pentru campania propriu-zisă – îmi proiectează ură, nu construcție, sentimente (resentimente), nu rațiune. Totul asezonat cu talibanisme și înjurături. În fond, aceasta este problematica europeană, în variantă băștinașă. Și este tragedia pe care ne-o acceptăm, mioritic resemnați.

Cine nu muncește nu greșește

În politică a devenit o axiomă. În politica românească a ultimilor două decenii și ceva mărunt. Premierul Ponta a dus axioma pe culmile perfecții. De un an și jumătate el nu greșește. Pur și simplu, nu muncește. Nu muncește ca prim-ministru, pentru că prestații are. Mediatice, dar se cheamă că tot prestație este. Plină de transpirație, că or fi acum luminile de studiou reci, dar tot mai apar oarece broboane pe ici, pe colo. Este siderant, este aberant, dar de 18 luni încoace, substantivul ”economie”, cu întreaga sa familie de cuvinte a dispărut din discursul public. Opoziția (Blaga) autointitulată constructivă și locomotivistică și-a șters, așijdelea, termenii din vocabular. Iar țara, pe fondul acestui perpetuu talk show televizistic, înregistrează o continuă și galopantă creștere economică. Fundamental negativă. ”Jaloanele”? Tsunamiul falimentelor, insolvențelor, șomajului. Comentariile sînt de prisos. Statisticile, chiar și cosmetizate în atelierele INS, sînt relevante. Vorbesc de la sine. Ciudat este însă altceva. Poporul (”boborul”), în cvasiunanimitatea sa, tace bourește, în continuare. Și înghite valurile de rahat economic care îl îneacă. Nu că nu ar merita-o atîta timp cît termenul de meritocrație îi este străin. Cît stările emoționale îi dau raționalitatea elementară la o parte. Dar nici chiar logica mațului să nu îi mai funcționeze acestui popor profund patriot, inimos și ospitalier, darnic și prietenos? Brav și harnic? Explicația nu poate fi decît una singură. Și este dureroasă: statistic vorbind, 70 la sută dintre români (așa îmi zice votul de la parlamentarele trecute) sînt frenetici susținători ai nemuncii. Evident, pentru a nu greși, conform axiomei mai sus enunțate, nu pe motive de puturoșenie. Și atunci cum naiba să nu mă uit cu milă majoră în priviri la răsleții din politică care vor relansare economică, dezvoltare, locuri de muncă? Locuri de muncă? Piei drace, îți zice majoritatea de 70 la sută a votaților și votanților. Păi ești nebun, vrei să greșim? Vrei să muncim? Chiar NOI?

Guvernul porcilor

Îmi repugnă visceral orice formă de agresivitate. Inclusiv cea verbală. Titlul de mai sus își are, așadar, rădăcina, nu în impolitețe, agresiune, intenție de a insulta, ci în literatură. ”Vinovatul” nu este altul decît George Orwell. Că tot s-au împlinit, acum vreo două săptămîni, 68 de ani de cînd Orwell a publicat ”Ferma animalelor”, fantasticul roman-fabulă. Nu doresc, în rîndurile de față nici a mă pronunța în legătură cu Roșia-Montană și cu utilitatea/nocivitatea acestei exploatări. Și nici nu fac legătură cu recentele proteste. Subiectul este altul, chit că este direct desprins din Roșia-Montana. În urmă cu un an și jumătate, USL, cu un Ponta social-democrat extrem de vocal, transformau opoziția la proiectul Roșia-Montana în vehicul de erodat guvernarea PDL. ”Roșia Montana – rău” zbiera USL-ul. ”Patru picioare, rău, două picioare bun”, grohăiau porcii din ”Ferma animalelor”, sub conducerea Bătrînului Senior (Un vier premiat, de rasă Middle White, care inspiră de fapt Mișcarea de protest din carte). Și, sub această lozincă, porcii impun mișcarea revoluționară, apoi preiau Puterea în fermă. Instalați, post-revoluție, la putere, cu Napoleon în vîrful piramidei (Un vier de rasă Berkshire gras, mai degrabă fioros, singurul Berkshire de la fermă, nu prea vorbăreț, însă avînd reputația că face tot ce vrea), porcii schimbă treptat regulile pentru propriul lor interes. Pentru interesul direct al lui Napoleon și al apropiaților săi, în fond. Pînă la sfârșitul cărții, Napoleon și ceilalți porci învață să meargă pe două picioare și încep să se comporte asemenea oamenilor împotriva cărora s-au răsculat la început. Iar lozinca devine ”patru picioare rău, două picioare bun”. ”Roșia-Montana – bun”, ar spune noii Napoleon, Squealer ori Minimus. Și o și spun, în varianta contemporană de pe Dîmbovița. Ba o și fac, translatînd lozinca din romanul-fabulă al lui Orwell în realitatea unui act guvernamental al actualei Românii. Departe, așadar, de mine intenția de a insulta. Este o simplă constatare desprinsă din romanul-fabulă al lui Orwell. Două picioare rău, patru picioare bun; patru picioare rău, două picioare bun, spuneau porcii lui Orwell. Roșia-Montana rău, Roșia-Montana bun, spun acum omologii din nefabulă de la Palatul Victoria ca pură esență și emanație a USL. Paralela este logică, banală. Reală.

Statul guraliv

Gîndirea românească a mai repurtat o victorie de imense proporții în universul doctrinelor și politicilor economice mondiale. După faimosul concept al ”României pe drumuri” (pe drumul înfăptuirii socialismul, pe cel al edificării societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării spre comunism, pe drumul făuririi societății capitaliste, pe drumul edificării și consolidării democrației etc), reușim a sparge iarăși tiparele învechite. De data aceasta născînd un nou concept pendinte de teoria generală a statului: statul guraliv. România nu este un stat asistențial. Nu este un stat minimal. Nu este un stat participativ. Nici poveste. România este un stat guraliv. Actualul act de guvernare nu se derulează în cabinetele și laboratoarele din Palatul Victoria, ci în presa – scrisă ori video – de tip tabloid. Gîndirea politică nu se concretizează în strategii de dezvoltare pe termen scurt, mediu sau lung, ci în campanii mediatice. Studiourile televiziunilor comerciale sînt vehiculul actului de guvernare, nu deciziile guvernamentale ori ministeriale. Ședințele de guvern nu au ca scop în sine dirijarea domeniilor economice și sociale ale țării, ci planificarea subiectelor de ”tocșou”. Conceptul, așadar, a fost realizat. Acesta fiind, de altminteri, singurul succes remarcabil al actualului Cabinet. Dar să nu ne lăsăm pradă spiritului gregar și ritmului/stilului impus de guvernare. Căci chestiunea nu este una de simplă bășcălie, ci este extrem de serioasă. Aceasta pentru că efectele ”statului guraliv”, fundamental destructive, nocive, se revarsă asupra noastră, a fraierilor care plătim taxe și impozite. Direct și devastator. În România, guvernările socialiste (noi spunem eufemestic ”social-democrate”) au perorat pe marginea conceptului de stat asistențial. Și au și materializat conceptul într-o sinistră caricatură de politici sociale. Adică au luat tot ce se poate lua, au stors tot ce se poate stoarce, inclsuiv credite externe, pentru a plăti și a încuraja nemunca. S-au tocat miliarde de euro pe așa-zisa asistență socială, nu numai totalmente contraproductivă, ci și prost concepută și aplicată (nu mai dau exemple pentru că sînt mii). Rezultatul? Puturoșirea cvasi-generalizată. De ce să mai muncesc pămîntul, își zice țăranul, dacă ajutorul social îmi ajunge pentru tăria zilnică de la cîrciuma sătească? De ce să mă mai scol cu noapte în cap, își zice proletarul, cînd ajutorul de șomaj și alocația pentru copii mă lasă să puturoșesc în tihnă? De ce să îmi mai folosesc capacitățile fizice și intelectuale dacă statul nu mă lasă să mor? Bune și cele cîteva firimituri primite la cap de lună, își mai zice și românul majoritar. Și care, pe chestia asta, că primește de-o țuică, doi mici și o bere, periodic, în momente electorale, votează socialismul puturoșesc în draci. Ar mai fi statul minimal. Ideal, din punctul meu de vedere, pentru că îmi scutește imense resurse tocate de un aparat administrativ intens gonflat (peste șapte procente din populația activă) și îmi lasă să zburde, cu efecte faste, spiritul liberal antreprenorial. Asta însemnînd dezvoltare. Progres. Bunăstare. Reducînd drastic numărul alăptaților de la banul public scade semnificativ și gradul de poluare corupțională. Numai că, la actuala etapă de prăbușire a României, ca urmare a insistenței în aplicarea principiilor statului asistențial, statul minimal nu și-ar putea face simțite efectele. Ideal pentru actuala Românie ar fi statul participativ. Statul care să dirijeze, prin politici fiscale și de stimulare economică, inclusiv investiționale, dezvoltarea economică. Dezvoltarea productivă, creatoare de plusvaloare. Numai că acest lucru ar presupune ca în subsolurile guvernului să existe echipe de gînditori și de strategi. De oameni care să planifice, să măsoare și să stabilească vectori de dezvoltare. Guvernul ar trebui să aibă ținte clare de investiție de stat care să genereze producție și locuri de muncă. Să acționeze inclusiv ca un investitor strategic. Să își construiască politici integrate de investiții ale capitalului public, ale capitalului privat indigen, ale capitralului privat internațional. Din UE și din zonele emergente. Ar trebui să genereze politici fiscale sectoriale care să genereze dinamism în mediul de afaceri și dezvoltare. Un asemenea stat ar garanta în termeni reali incluziunea socială – nu caricatura de stat asistențial care ni se flutură pe sub nas – și ar construi prosperitate generalizată. Tragedia României actuale este că o atare gîndire lipsește în totalitate. Guvernul în exercițiu gîndește barbar, primitiv: nu politici economice și fiscale integrate, ci taxe și impozite majorate. Și multiplicate. Ceea ce este logic ca venind dinspre un stat guraliv. Am zis!

Guvernul din opoziție

Clasicul democrației mondiale, Regatul Unit, are, prin intermediul opoziției, și un guvern din umbră. Sau guvern fantomă. Perdanții electoral își alcătuiesc, la fiecare ciclu electoral, un guvern al opoziției. Evident, nu guvernează. Dar stă cu ochii pe Cabinet ca pe butelie, îl taxează la cele mai firave abateri de la normalitate, lansează proiecții și propune variante pe care și le argumentează. Acesta este guvernul din opoziție. Un fin, competent și atent observator al actului de guvernare al puterii. Un lansator constant al alternativelor și un corector al actului de putere. Ei bine, noi, românii, i-am tăiat pe britanici. Guvernul nostru din opoziție este mult mai mult decît al lor. Nu vă gîndiți la un cabinet fantomă proiectat de Vasile Blaga și dinamizat de Monica Macovei. Nici poveste. PDL, principala forță motrice a opoziției (ca număr de scaune ocupate în Parlament) este fundamental inactiv din acest punct de vedere. La cîte tîmpenii a lansat guvernarea Ponta, lipsa de reacție a democrat-liberalilor denotă orice altceva numai vitalitate politică nu. Și nici valențe democratice. ”Pachetul” valențelor opoziționale marchează mai degrabă, ca să spicuim numai cîteva, o fundamentală incapacitate politică, un marcant interes strict pentru gușa individuală, pe principiul ”mănîncă cine poate” și o lene în gîndire și acțiune politică de-a dreptul atavice. Dar să revenim la adevăratul nostru guvern din opoziție. La guvernul care funcționează pe principiul pliculețului cu nesscafe: doi în unul. Căci guvernul din opoziție al României este chiar guvernul Ponta. Este un guvern la putere aflat în opoziție pentru că principalul lui instrument de lucru este critica. Critica vocală. Deși cabinetul are la îndemînă toate instrumentele guvernării, inclusiv o zdrobitoare majoritate parlamentară, instrumentul de lucru folosit este doar cel vocal. În mai mult de anul scurs de la ”prima ungere”, în mai mult de jumătatea de an de la... a doua, nu am văzut nici un proiect pe termen scurt, mediu sau lung, nici o proiecție de arhitectură economică. De altfel, în paranteză fie spus, cuvîntul ”economie” a dispărut din vocabularul puterii. Se sonorizează umori, frustrări, dar nu se construiește nimic. Se raportează rezultate mirobolante, dar oamenii sărăcesc. Agenții economici se prăbușesc într-o sarabandă turbată de piese de domino măiestrit bușite. Numărul firmelor intrate în insolvență crește în progresie geometrică de la lună la lună. În termeni reali, șomajul declarat la șapte la sută a trecut de 15 procente și virează spectaculos spre 20%. Șpăguirea a devenit sport național, de la agentul comunitar din piață care își umple sarsanaua dimineață pentru locul la tarabă al precupeților și pînă la judecătorii cu peste un milion de euro pe dosar, ori procurorii care transformă beciul instituției în depozit de vinuri și cîrnați, de la medicul care condiționează la profesorii care industrializează peșcheșul pentru bacalaureat. Asta ar fi una. În al doilea rînd, dar, de fapt, tot în primul, guvernul Ponta este în evidentă opoziție cu România. Cu cetățenii contribuabili pe care îi jupoaie inventînd săptămînal taxe noi. Iar la acest capitol inventarul este mult prea lung pentru a-l mai parcurge. Așa că trec direct la concluzie. O concluzie rezumabilă la o simplă sintagmă: România browniană. P.S. Sîntem, totuși, soectaculoși și gena migratoare ne este puternică. Asta în sensul că România se află veșnic pe drumuri. Eram pe drumul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării spre comunism. Ne-am circumscris, pentru o scurtă perioadă, pe drumul făuririi societății capitaliste și ne-am cantonat, în anii din urmă, pe drumul dezagregării morale și materiale. Dar despre asta vom mai vorbi.

Odiseea minciunii la români

Motto (din folcorul românesc): Cu-o minciună aleasă stai la masă boierească; Ulciorul nu merge de multe ori la apă; Minte de-ngheață apele; Vezi că-i albă, zici că-i neagră; L-a prins cu mîța-n sac; Umblă cu cioara vopsită; Minciună stă cu regele la masă Nu sufăr de narcisism, Doamne-ferește. Dar mi-a picat, absolut întîmplător, sub ochi un editorial propriu și personal din 2009. De acum taman patru ani: De ce sîntem tîmpiți, se intitula. L-am recitit oarecum mirat, nefiindu-mi în stil nici un fel de agresivitate. Și nu am putut să nu constat că e este încă actual. Dureros de actual. Ca argumen mă... autocitez: ”De ce sîntem tîmpiți. Dacă propoziţia de mai sus ar fi interogativă, ar fi, categoric, o întrebare retorică. Oricum, o explicaţie se cere. Şi este extrem de simplă, de la îndemînă. În primul rînd sîntem tîmpiţi pentru că ne place să ne complacem în această situaţie. În al doilea rînd pentru că, lăsîndu-ne purtaţi în valul de tîmpire (tîmpitizare?) ne-au înţepenit creierele. Şi uite aşa am ajuns să înghiţim cele mai tembele gogoşi, am ajuns să ne lăsăm duşi de nas mai uşor decît turma de oi la abatorizare. Pornind de la titlul de mai sus, aş putea spune că nu este nici măcar o banală propoziţie afirmativă, ci este de-a dreptul un postulat. Şi mă tem că nu exagerez. Sincer să fiu, aş deborda de fericire dacă aş fi contrazis cu argumente serioase şi sănătoase. Bineînţeles, tot ceea ce am spus pînă acum ar putea fi considerat ca opinia proprie şi personală. Ceea ce înseamnă că, pentru susţinere, trebuie şi un argument. Iată-l: sîntem tîmpiţi pentru că înghiţim pe nerăsuflate şi nemestecate întregul bîlci politic al coaliţiei la guvernare.” Și mă opresc aici. La acea vreme, coaliția era una condusă de PDL Și era pe val aproape la fel ca USL-ul de azi. Linia politică de forță a guvernului Boc, nu este cazul să reamintesc, a fost minciuna. Dublată de sfidare. Linia de forță a guvernului Ponta este minciuna. Dublată de sfidare. Nu mai e cazul a exemplifica, asta ar însemna a cita (a lua cu copy-paste) toate declarațiile premierului. Și sînt cîteva mii. Sau zeci de mii? Evident, ca și în repauzata guvernare, turma crede. Crede orbește. Este încă vară, căldura nu merge, piața este plină, mațul națiunii nu a început să sufere vizibil. În concluzie, guvernul este, în continuare, iubibil. Ce va fi în crucea iernii, vom vedea atunci. Nu de alta, dar românul trăiește clipa. Iar în clipa de față mațul îi este plin și facturile sînt de vară. Mici. Îmi ziceam, în urmă cu patru ani, că guvernul Boc ne insultă inteligența. Aceeași constatare este valabilă și azi: guvernul Ponta ne insultă inteligența. Dar am început să am serioase semne de îndoială. Infracțiunea de insultă nu cred a exista. Ar trebui receptată de subiectul ei pasiv. Adică de bravul nostru popor. Or el, poporul-turmă, este insensibil. Nu se simte mințit. Nu se simte înșelat. Nu se simte insultat în inteligență. Și cum refuz să cred că sîntem o nație lobotomizată, mă văd silit a găsi explicația în altă parte: minciuna nu ne deranjează. Nici măcar nu o sesizam. Și este logic așa, întrucît face parte din firescul nostru de fiecare zi. O avem adînc implantată în codul nostru genetic național. Mințim cu nonșalanță că sîntem născuți creștini, deși ne dedăm la cele mai grave încălcări ale poruncilor biblice. Mințim cu nesimțire că sîntem prietenoși și ospitalieri, deși trîntim ușa în nasul oricui, pe motiv că ne deranjează și trecem nepăsători pe lîngă omul căzut în stradă zicîndu-ne că nu e treaba noastră, că de aia avem organe. Organe de stat, să fie treaba lor. Mințim că sîntem un neam de eroi, deși bravii răzăși o tundeau din fața turcilor prin codri, lăsînd în urma lor doar femeile. De unde și onomastica zonei: Amariei, Afrusinei, Adomniței. Căci eroii o ștergeau la viziuină. Mințim că domnitorii noștri erau rolanzi fără teamă și reproș și ne lăudăm cum Mircea cel Bătrîn îi smintea pe turci la Rovine. Dar nu spunem că, după Rovine, biruitorul a tăiat-o în exil. Ne făloșim cu bravii haiduci. Dar ne mințim cu sîrg că erau viteji și inimoși, dînd la spate că, de fapt, jefuiau și ucideau la drumul mare. Zicem, unii dintre noi, că Ponta minte cum respiră. Dar nu este unicul. Minciuna este sport național. Este parte nesmintită a existenței noastre. Altfel cum de foclorul românesc ar fi doldora de proverbe, zicători, țîpurituri despre minciună? Nu despre adevăr, ci despre minciună. De unde și concluzia: minciuna ne este în fire. Adînc prinsă în ADN-ul național. Cele cîteva proverbe din mottoul de mai sus sînt desprinse din bogatul pachet al folclorului românesc. Datează de secole, semn că minciuna nu este o pervertire recentă. Dimpotrivă. Iar în această situație faptul că alde Roman, Văcăroiu, Stolojan, Năstase, Boc, Ponta toarnă minciuni la foc automat (scuze pentru premierii CDR, dar succesiunea lor a fost atît de rapidă încît mi-au căzut din inventar, deși chestiile alea ale lor cu o mie de specialiști și cu luminița și capul tunelului au deja iz de folclor) nu trebuie nici să surprindă, nici să mire, nici să ne umple de indignare. Guvernanții nu sînt altceva decît proiecția națiunii. Nici mai buni, nici mai răi. Este suficient a te uita la un exponent al politicului și ai radiografia nației. În ambele cazuri, excepțiile sînt excepții. Rare și insesizabile. Apropo de asta: nu cumva prima poezie învățată de Ponta în copilăria a fost celebra ”Cățeluș cu părul creț / Fură rața din coteț / Și se jură că n-o fură / Și l-am prins cu rața-n gură!”. Și, cu permisiunea dumneavoastră, nici nu mai întreb: dar de ce naiba asta e prima poezie pe care o învățam cam pe la trei ani?

Cu dragoste, de la Moș Crăciun

”Alo? 112? Sînt Moș Crăciun! Am avut un accident pe DN1 și... Am nevoie de descarcerare pentru sacul de cadouri pentru cei care au fost harnici și cuminți! Cum ce s-a întîmplat? Păi Rudolf, renul cu nas roșu, nu a avut copitele de iarnă și a derapat...”
”SMURD? Avem raportat un accident pe DN 1 la intrarea în Brașov. Este nevoie de descarcerare și și un SMURD de urgență. Este accident... Cine este victima? Moș Crăciun!”
”01, sînt dispeceratul, un SMURD în urgență pe DN1, la intrarea în Brașov, este un accident cu Moș Crăciun și riscă să nu mai ajungă cu darurile la timp”!
Pe poarta Inspectoratului pentru Situații de Urgență din Brașov iese în regim de maximă urgență a ambulanță SMURD, urmată de mașina de descarcerare special echipată, în urlet de sirene. Televiziunile naționale și locale dau năvală după echipajele de intervenții...

* * *



Nu este o anecdotă. Și nici un scenariu de serial tv. Toate acestea s-au întîmplat marți, 20 decembrie, în jurul orei 10,30, la Brașov. Moș Crăciun a cerut ajutorul SMURD, iar echipajele de aici, mai eficiente decît elfii Moșului, au sărit imediat. Doar nu era ca cei care au fost cuminți și harnici peste an să rămînă fără răsplată...
Desigur, aceasta este realitatea celor întîmplate. O realitate care ascunde în spatele ei tripla înțelegere – categoric secretă – între Moș Crăciun, Centrul teritorial Brașov al Patronatului medicinei Integrative, Centrul pentru Nevăzători Rază de Lumină și Inspectoratul pentru Situații de Urgență Brașov, cu echipajele SMURD. O acțiune derulată în viteză și cu maximă eficiență pentru a-i răsplăti, pentru inimile lor largi, pe beneficiarii proiectului “Reţea regională pentru promovarea şi aplicarea conceptelor economiei sociale în vederea creşterii şanselor de reinserţie socială a persoanelor cu dizabilităţi”, dar și pe copiii și adolescenții aparținînd Centrului de Nevăzători Rază de Lumină Brașov.
”Sînt extrem de fericită pentru că acest eveniment a avut loc – ne spune directorul executiv al Centrului Rază de lumină, psiholog Milena Popa. Cei de la ISU și SMURD sînt niște oameni de excepție, nu știu cum vom reuși să le mulțumim vreodată pentru căldura lor sufletească, pentru că dovedesc neîntrerupt că iubesc oamenii. Ce au făcut ei astăzi, alături de coordonatorul Centrului teritorial Brașov al patronatului Medicinei Integrative, alături de artiștii Liceului de Muzică Brașov și ai Școala Populară de Arte și Meserii Tiberiu Brediceanu, care ne-au oferit și un mirific concert de Crăciun, este greu de descris în cuvinte. De fapt, toți acești oameni ne-au mai predat, în ajunul Nașterii Domnului, încă o lecție – curs practic – de iubire!”
”Acum asta este, în lege se vorbește doar de cauciucuri de iarnă, nu și de copitele de iarnă ale renilor lui Moș Crăciun – ne spune și Moșul, de fapt Cornelius Popa, coorodnatorul Centrului teritorial Brașov al PMI. Grație ISU și SMURD am ajuns la timp cu darurile către acești minunați oameni, adolescenți și copii ai Centrului rază de Lumină și către beneficiarii proiectului nostru, “Reţea regională pentru promovarea şi aplicarea conceptelor economiei sociale în vederea creşterii şanselor de reinserţie socială a persoanelor cu dizabilităţi”. Și ceea ce s-a întîmplat astăzi, aici, a fost, zic eu, unul dintre cele mai frumoase momente din activitatea acestui an. Am văzut fețe senine, fețe fericite. Toți cei prezenți azi, la această sărbătoatre au redescoperit un mare Adevăr: Moș Crăciun chiar există...”
Da, chiar există. Și – ca să îl citez pe Moș Crăciun de azi, respectiv pe coordonatorul centrului teritorial Brașov al PMI – spun și eu: ”Da, există. Și, oameni buni, nu uitați niciodată: cel mai de preț dar din lume este IUBIREA...!”

Neamul lui Maț
Era cît pe ce să mă lovească panica. Sîntem deja la jumătatea lui decembrie și bravele televiziuni comerciale nu începuseră a se plînge de costurile coșului de Crăciun. Dar nu este vina lor, ci a acutei mele lipse de vigilență: ”televizoriștii” de serviciu au prins deja a presta corespunzător. Și, cel puțin de data asta, nu este vina lor. Sau nu exclusiv. Rațiunea este extrem de simplă: marile sărbători se traduc, în limbajul românesc comun nu prin evenimente aniversar-istorice sau religioase, ci prin ce trece prin maț. Dacă e Crăciun, nu este nașterea Domnului. Nici măcar Moș Crăciun cu renii lui și cu tolba plină. Asta cu cadourile este, mai degrabă, un subsidiar. La noi Crăciun înseamnă nu zîmbete curate, nu daruri din inimă, ci cîrnați, sarmale, porcul întins pe masă. Iar Paștele nu înseamnă nici pe departe sărbătoarea Învierii. Nici măcar cea precreștină a intrării în primăvară, a intrării într-un nou ciclu de viață. Înseamnă miel, drob, cozonaci la greu. Și, evident, șprițuri. Adică iarăși băgatul la maț. Așa că demersurile televizoriste nu mă miră. Viața românilor se derulează, nesmintit, între porc și miel. Cu cîte o salată de boeuf de aniversări în familie, plus nelipsitele grătare la margine de șosea în mai fiecare sfîrșit de săptămînă.
Acestea ar fi reperele în timp. ”Bornele” existenței multianuale. Evident, viața noastră nu se reduce numai la atîta. Printre ghiogîlțuri avem și preocupări de finețe: ne călcăm pe picioare prin hipermarketuri, ne lovim cu sîrg țurloaiele cu coșurile doldora de de-ale mațului și ne smulgem părul din cap (sau, mă rog, fiecare în funcție de gradul de calviție cu care a fost dotat de natura mamă) că iar s-au scumpit cele dedicate pîntecului. Numai că, oricît s-ar scumpi, nu prea văd românași renunțînd la tradiționalii cîrnați. Că, deh, așa TREBUIE, este Crăciunul.
Dimeniunea MAȚULUI este ceea ce ne caracterizează. Dublată de mîna veșnic întinsă, că doar CINEVA trebuie să ne dea. De preferință statul. Iar dacă ticălosul ăsta de stat nu ne mai bagă în seamă, nu ne mai umflă gușile, e ticălos, corupt, mîrșav. Și la asta se mai adaugă încă oarece: nesfîrșita nemulțumire. Sîntem nemulțumiți pentru că plouă. Pentru că nu plouă. Pentru că nu ni se dă. Și dacă ni se dă, pentru că nu ni se dă suficient. Sau dacă se dă suficient, că de ce i s-a dat și lu’ ăla, că doar ăla nu merită. Dar asta face parte tot din filosofia mațului. A unui maț bine umflat, care se dezvoltă, se hipertrofiază, evident în defavoarea creierului. A rațiunii și a simțirii. Sîntem dominați de zeul Maț și asta ne place. Intrăm în fibrilație că vine Crăciunul și ascuțim cu sîrg cuțitele pentru hăcuit carne. Pregătim cratițele pentru sarmale și cîrnați. Și cînd mațul este plin, mațul este fericit. Un singur lucru ne face mai fericți de atît: raportarea prea plinului din mațul nostru la mațe mai puțin umflate. Atunci căpătăm rumeneală în obrajori și țîțîim nemulțumiți din buzele lejer unse de untura defunctului și cel puțin parțial mîncatului porc: al dracu’ statu’ ăsta, uite cum nu umple el mațul la bieții oameni care...
Trai-ne-ar mațul. Și noi pe lîngă el! Neamul lui Maț...

P.S. Desigur, că dacă maț nu e nimic nu e. Și viața nu mai are nici un rost. Așa că din teamă că ne pierdem mațul bine umflat și în continuare umflabil, ne mai și căim. Și atunci neamul lui Maț se pune să ridice noi temple. De-ale mîntuirii neamului Maț. Am zis!

Întoarcerea din grevă

În urmă cu 22 de luni îmi anunțam intrarea în grevă gazetărească. Motivul? Îl anunțam atunci: în fața degradării morale a peisajului media, am renunțat. Am renunțat să mai fac parte, după ce ani de zile am luptat pentru demnitatea jurnalistică, dintr-un corp profesional în care etica și respectul față de inteligența cititorilor / ascultătorilor /telespectatorilor au ajuns excepția. Am făcut-o cu speranța că noul val al jurnaliștilor va reuși să readucă această profesiune în rîndul elitelor sociale. Nu are rost a vă mai spune că dezamăgirea este imensă. Nu așa s-a întîmplat. Dimpotrivă. În fine, nu are rost a relua cele spuse atunci cînd mi-am pus condeiul în sertar și am renunțat la ”sticlă”.
Acum însă, după 22 de luni de grevă jurnalistică, îmi dau seama că demersul meu a fost absolut inutil. Și, sincer să fiu, cvasineobservat. Așa că mă întorc în lumea cuvîntului scris. Mă întorc pentru că în tot acest interval am învățat cîteva lecții de viață greu de descris. Nu de la profesori universitari, ci din universul ființelor cu disabilități de care m-am apropiat foarte mult, învățînd să lucrez cu acești oameni și pentru ei. De la ei am învățat ce înseamnă bucuria unor lucruri mărunte pentru cei mai mulți, dar care pentru ei pot însemna victorii uriașe.
Pornind de la această experiență pe care nu am de gînd să o întrerup, revin la cuvîntul scris. Deocamdată, în ceea ce privește ieșirea pe ”sticlă”, mă mai gîndesc. Îmi dau seama că, într-o societate bolnavă, în care valorile s-au răsturnat irevocabil, a sta pe margine este fundamental greșit. Iar a aștepta asanarea peisajului media ar însemna să sper absurd în... nemurire. Pentru că, îmi dau seama, va trebui să dispară o generație întreagă pentru ca presa românească să redevină credibilă. Și morală. Ca și politicul, media românească este atinsă de mizerul putregai. Nu discut despre excepții. Sînt rare și mă plec cu respect în fața lor.
Așa că, fraților, m-am întors. M-am întors și redeschid, pentru început, Recursul la morală. Poate urnesc, poate urnim, împreună, ceva. Măcar un pic, oricît de mic ar fi el.