luni, 16 noiembrie 2015
Armaghedon, bătălia finală
Nu, nu mă refer la filmul regizat de Michael Bay, ci la celălalt Armaghedon, Har Meghiddốn, în ebraică. La cel pe care îl trăim în vremurile noastre. La ceea ce a devenit vizibil odată cu 11 septembrie, la New York, 11 martie, la Madrid, 7 iulie, la metroul londonez. Și 13 septembrie, la Paris. Cel de acum. Și nu, nu mă refer la atentatul din 23 octombrie 2002, de la Teatrul Dubrovka, din Moscova, cu toate că acolo au fost, în final, 130 de morți, pentru că acolo a fost altceva, deși Kremlinul a făcut tot timpul referire la 18 femei înarmate, îmbrăcate în voaluri islamice.
Armaghedonul, bătălia finală, de fapt nu se dă între grupări teroriste, cu precădere islamice și restul lumii. Acesta este doar facilul aparent. Fronturile, două la număr, sînt mult mai adînci iar izvoarele conflictuale sînt greu, dacă nu chiar imposibil, de stins. Aș spune că frontul secundar se desfășoară pe axa Nord – Sud. Sudul, sărac, flămînd, băloșește la bunăstarea Nordului. Doar că cel sătul nu îl prea crede pe ăl sărac. Eventual, îi mai întinde cîte un coltuc de pîine. Sau mimează un ajutor de formă. Nu intervine pe fondul chestiunii, iar separația Nord – Sud, bogat – sărac se menține, se perpetuează.
Acesta este un front secundar. Uneori folosit și ca vehicul pentru tabără agresivă a celuilalt front, cel principal. Și devastator: Est – Vest. Căci aici este marea confruntare. O confruntare între două sisteme fundamental incompatibile și aflate în imposibilitatea conviețuirii. Actorii sînt sistemul occidental, de factură liberală, democratică, care are ca valori fundamentale drepturile și libertățile cetățenești. Verbul de bază este a alege. Opozant agresiv al acestuia este sistemul estic. Totalitar, rigid, autoritar, al cărui verb este a dicta. Și a cărui valoare fundamentală este despotismul.
Sistemele sînt antagonice. Conflictul este deschis. Deschis, sîngeros și, cel puțin aparent, ireversibil. Desigur, este tragic că în confruntarea dintre cele două sisteme mor oameni. Mor din ce în ce mai mulți oameni. Dar mai dramatic este că Estul cîștigă această bătălie pas cu pas. Sistemul totalitar se impune cu fiecare zi. Nu cucerește teritorii. Nu își impune liderii în capitalele Vestului. Victoria nu se măsoară în numărul morților. Ci, mai grav, mai profund, în distrugerea valorilor democrației, liberalismului conceptual. Fiecare atentat lasă în urmă sînge, cadavre, jale. Dar mai lasă ceva: îngrădirea din ce în ce mai accentuată exact a valorilor fundamentale. A drepturilor și libertăților cetățenești. Fiecare atentat mai anulează o libertate. Inventarul succint este cutremurător: dreptul la intimitate a dispărut. Pentru a se opune Estului – brațului său înarmat, terorismul – legile tip Big Brother s-au impus în lumea liberă. Sau deja viitoare fostă liberă. Dreptul la liberă circulație se ofilește pe zi ce trece. Libertatea de a alege – și nu mă refer la alegerile politice, ci la conjugarea de fiecare zi, a fiecăruia dintre noi, a verbului a alege – dispare. Teroarea, abil dirijată și manipularea eficient făcută erodează Vestul în însăși valoarea sa fundamentală, în chintesența intimității sale. Și naște ceea ce dictatura iubește: intoleranță, agresivitate, ură.
Atentatele teroriste înseamnă sînge, răniți, morți. Panică, înstrăinare. Dar, mai grav, înseamnă instituirea, pas cu pas, a despotismului ca sistem. Nu prin cucerire de teritorii, ci prin erodarea libertăților fundamentale și înlocuirea lor cu pîrgiile sistemului totalitar în întreaga lume liberă.
Armaghedonul este între noi. Și bătălia finală este în plină desfășurare. Și nu se duce numai la poalele munților Meghiddốn. Și nu este nici între religii și culturi. Ci între două sisteme fundamental ostile unul altuia. Am zis.
vineri, 13 noiembrie 2015
Pseudorevoluția ”supapă”
”Laboratoarele” lucrează nesmintit. Și lucrează bine. Pretextul oferit de starea emoțională creată de nenorocirea de la ”Colectiv” a venit ca o mănușă. Refuz teoriile conspiraționiste potrivit cărora tragedia a fost manipulant-premeditată. Dar nu pot să nu constat efectul pervers al fructificării ”Revoluției Colectiv”. Visceral, zeci de mii de tineri (și nu neapărat doar tineri) au ieșit în stradă, defulînd pe o clasă politică putredă. Și cerînd resetarea din temelii a poiliticului. În cele trei zile cît a ținut minunea, părea că STRADA se va impune. Că - nu după douăzeci de ani, cum spunea răposatul Brucan, ci după 25 - vom porni spre o normalizare. Eroare.
Sintagma ”alegeri anticipate” a creat valuri de euforie. Dar numai în stradă. Președintele și partidele au eschivat-o fără jenă, bazîndu-se – și ”laboratoarele” au anticipat corect – pe emoționalitatea românilor care nu poate depăși cele trei zile. Durata maximă a cît ține o minune, adică. Apoi STRADA s-a dezumflat. Nu insist asupra fenomenului și a izvoarelor. Iar resetarea clasei politice, vînturată pentru cîteva momente, a fost reintrodusă în jobenul scamatorilor, dîndu-și adevărata măsură: funcția de supapă pentru salvarea actualilor actori politici.
Este adevărat, binomul Ponta-Oprea a fost eliminat. O măruntă pierdere colaterală, absolut nesemnificativă, în contextul imensei mize: salvarea adevăraților actori ai politicului românesc. Efectul pseudorevoluției ”Colectiv” s-a relevat: corupția endemică este salvată. Vaca de muls a banului public este conservată. Da, o scurtă perioadă de timp, politicul infestat va ține post. Nu neapărat post negru. O ușoară dietă doar.
Supapa care salvează acest politic și degajează masa critică acumulată se numește guvern tehnocrat și premier tehnocrat (deși această din urmă sintagmă este discutabilă, dincolo de competențele sau capacitățile franco-sălăjanului Cioloș). Guvernul tehnocrat urmează a fi, pentru cam un an, vitrina lucioasă care are rolul ascunderii marilor mizerii contemporane. Nemulțumirile următoarelor luni vor fluidiza spre tehnocrata guvernare, timp în care, cei care au generat mizeria națională, intră în conservare, într-un con de umbră, bazîndu-se pe indubitabila realitate: memoria colectivă este de scurtă durată. Cam ca a veverițelor.
Scamatorul a jonglat cu abilitate. În anul ce va fi acoperit de un executiv neimplicat politic, chipurile, cenzura atenției publice va fi eludată de tehnocrația care guvernează România (scuzați, nu m-am putut abține). Iar la alegerile legislative, frumos îmbăiat în uitare și parfumat în ascundere, politicul infestat va răsări precum brîndușa de toamnă (și exact ca aceasta, aromitor, dar otrăvitor) și va ocupa iarăși, vorba actorului din film, toate gările. Între timp rulîndu-și la fereală găinările politice, confecționîndu-și listele și, mai cu seamă, conservînd aceleași mutre putrede.
Parafrazîndu-l pe Schiller (Johann Christoph Friedrich von Schiller), în (Doamne, predestinat titlu pentru realitatea noastră contemporană) ”Hoții” (Die Räuber), scamatorul cu joben a spus, cu cinsim: STRADA și-a făcut datoria, STRADA poate să piară. Ca fenomen. Și STRADA, ca fenomen, deja a pierit, făcîndu-și datoria nu de a reseta un politic (scuzați) jegos, ci de a-i asigura supapa de salvare, de conservare.
”Contabilitatea” pseudorevoluției este simplă: parlamentul a rămas la fel de gonflat. Parlamentarii, tot ăia (cei ce în largă majoritate au fost și sînt, de-a dreptul repetitivi) generatorii haosului, corupției și mizeriei cronice, și-au conservat mandatele. Partidele – cu sistemul lor intern corupt – intră în refacere de imagine, decontul căzînd pe tehnocrații scoși din jobenul președintelui (cărora nu le contest bunele intenții în ruptul capului). Iar românii, autoprostiți încă o dată, vor prelungi, voinicește, la următoarele alegeri legislative, aceeași mizeră stare de lucruri.
Cît despre chestiile extrem de simple, care ar fi dus la un bun început de asanare a mlaștinii politice actuale, gen limitarea oricăror mandate (președinte, parlamantar, consilier, primar, președinte de consiliu județean) la două, nici vorbă. Și rămîne exact ca-n ”Hoții”.
Am zis!
marți, 15 aprilie 2014
Problematica europeană, în variantă băștinașă
De zile bune baleiez mediul informațional din aria politicului. În mod firesc, aș zice, pentru că mai sînt cîteva zile pînă demarează oficial campania electorală pentru europarlamentare. Și, la fel de firesc, mă interesează temele europene abordate de actorii fenomenului. Le caut cu răbdare, cu lupa aș spune, dar fără pic de succes. Și asta nu pentru că nu s-ar fi declanșat lupta, chiar dacă este în afara calendarului oficial. Dar tema și abordarea sînt fundamental neeuropene. În Germania, ca să dau un exemplu, una dintre temele majore vizează inegalitatea dintre bogați și săraci. Pentru britanici, prioritară este migrația și libertatea de mișcare. Iar, în actualul context creat de Federația Rusă, pentru polonezi și baltici viitorul Uniunii a devenit o temă predilectă.
În România? Temele europene sînt: controversata candidatură a lui Mircea Diaconu, salutările de... mamă dintre Crin Antonescu și Viroel Ponta, inclusiv din ziua Floriilor, șpițurile pe care clica baronilor încearcă, mai mult sau mai priceput, a le trage în dosul Justiției. Asta fără să mai baleiez expres în zona de spălat creiere ale unor televiziuni comerciale (la propriu și la figurat) consacrate pentru acest... sport.
Problematica europeană nu interesează. Nu interesează la nivelul consacratei clase politice autohtone pentru că nu are și nu poate avea o directă și rapidă legătură cu umflatul gușilor proprii și personale. Mai importantă este o deszăpezire care aduce bani mulți la pușculiță, sau un kilometru de ”șușea” care poate vîrî la buzunar și un milion de euro. Bani negri și aromitori. Temele europene nu îi intersează nici pe puținii români care se mai urnesc spre secțiile de votare. Cei mai mulți sînt ținuți la distanță de urnă de imensa stare de greață care i-a năpdit în 25 de ani de așa-zisă democrație (de fapt anarhie, baronocrație etc). Și care le-a demonstrat că procesul electoral se aseamănă cu circuitul peștilor în acvariu: cînd unii, cînd alții sînt sus, dar, peștii care vin la papa rămîn aceeași. Acvariul este strict limitativ. Iar pentru cei care vin la vot, în marea lor majoritate fundamentaliștii de partid, tematica europeană iarăși nu contează. Și aceasta dintr-un foarte simplu motiv: ai mei sînt mai frumoși și mai deștepți decît ai tăi. Iar în rest, e ca la galeriile de la fotbal: pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor!
Și, în fine, tematica europeană nu intersează nici la nivel de actor politic, nici la nivel de elector (accidental sau taliban partinic) pentru că, în cultura noastră politică, votul este unul în esență negativ și emoțional. Nu se dezbat proiecte, ci se exacerbează sentimente, nu se abordează teme/tematici, ci un bogat repertoriu de grosolănii, grobianisme, înjurături. Chestiuni care, în mod normal, ar trebui să ne pună pe gînduri, să ne scoată din casă, să ne ducă în fața urnei de votare și să dea un blam decisiv actualei clase politice consacrate care are în comun doar două chestiuni: rădăcina unică în FSN, adică în linia a doua și a treia a veșnicului PCR, și disprețul suveran față de cetățeanul contribuabil privit strict ca o vacă de muls.
Mi-aș fi dorit să particip la dezbateri despre soarta și rolul României în Uniunea Europeană. Despre rolul europarlamentarui român față de cetățeanul român din țară și din diasporă. Despre proiecte legislative promovabile în Parlamentul European și beneficiul implicit pentru contribuabilul român la fondurile Uniunii. Despre rolul activ al europarlamentarului român în îndrumarea și vegherea modului în care se accesează și utilizează fondurile europene în România.
Numai că, în startul furat de campanie electorală, nu mi-a fost dat să identific nici măcar o vagă urmă din ceea ce mi-aș fi dorit și din ceea ce există într-o lume normală, citovă la cap. Startul furat de campanie – cu o certă promisiune pentru campania propriu-zisă – îmi proiectează ură, nu construcție, sentimente (resentimente), nu rațiune. Totul asezonat cu talibanisme și înjurături. În fond, aceasta este problematica europeană, în variantă băștinașă. Și este tragedia pe care ne-o acceptăm, mioritic resemnați.
luni, 9 septembrie 2013
Cine nu muncește nu greșește
În politică a devenit o axiomă. În politica românească a ultimilor două decenii și ceva mărunt. Premierul Ponta a dus axioma pe culmile perfecții. De un an și jumătate el nu greșește. Pur și simplu, nu muncește. Nu muncește ca prim-ministru, pentru că prestații are. Mediatice, dar se cheamă că tot prestație este. Plină de transpirație, că or fi acum luminile de studiou reci, dar tot mai apar oarece broboane pe ici, pe colo.
Este siderant, este aberant, dar de 18 luni încoace, substantivul ”economie”, cu întreaga sa familie de cuvinte a dispărut din discursul public. Opoziția (Blaga) autointitulată constructivă și locomotivistică și-a șters, așijdelea, termenii din vocabular. Iar țara, pe fondul acestui perpetuu talk show televizistic, înregistrează o continuă și galopantă creștere economică. Fundamental negativă. ”Jaloanele”? Tsunamiul falimentelor, insolvențelor, șomajului. Comentariile sînt de prisos. Statisticile, chiar și cosmetizate în atelierele INS, sînt relevante. Vorbesc de la sine.
Ciudat este însă altceva. Poporul (”boborul”), în cvasiunanimitatea sa, tace bourește, în continuare. Și înghite valurile de rahat economic care îl îneacă. Nu că nu ar merita-o atîta timp cît termenul de meritocrație îi este străin. Cît stările emoționale îi dau raționalitatea elementară la o parte. Dar nici chiar logica mațului să nu îi mai funcționeze acestui popor profund patriot, inimos și ospitalier, darnic și prietenos? Brav și harnic? Explicația nu poate fi decît una singură. Și este dureroasă: statistic vorbind, 70 la sută dintre români (așa îmi zice votul de la parlamentarele trecute) sînt frenetici susținători ai nemuncii. Evident, pentru a nu greși, conform axiomei mai sus enunțate, nu pe motive de puturoșenie. Și atunci cum naiba să nu mă uit cu milă majoră în priviri la răsleții din politică care vor relansare economică, dezvoltare, locuri de muncă? Locuri de muncă? Piei drace, îți zice majoritatea de 70 la sută a votaților și votanților. Păi ești nebun, vrei să greșim? Vrei să muncim? Chiar NOI?
luni, 2 septembrie 2013
Guvernul porcilor
Îmi repugnă visceral orice formă de agresivitate. Inclusiv cea verbală. Titlul de mai sus își are, așadar, rădăcina, nu în impolitețe, agresiune, intenție de a insulta, ci în literatură. ”Vinovatul” nu este altul decît George Orwell. Că tot s-au împlinit, acum vreo două săptămîni, 68 de ani de cînd Orwell a publicat ”Ferma animalelor”, fantasticul roman-fabulă.
Nu doresc, în rîndurile de față nici a mă pronunța în legătură cu Roșia-Montană și cu utilitatea/nocivitatea acestei exploatări. Și nici nu fac legătură cu recentele proteste. Subiectul este altul, chit că este direct desprins din Roșia-Montana. În urmă cu un an și jumătate, USL, cu un Ponta social-democrat extrem de vocal, transformau opoziția la proiectul Roșia-Montana în vehicul de erodat guvernarea PDL. ”Roșia Montana – rău” zbiera USL-ul. ”Patru picioare, rău, două picioare bun”, grohăiau porcii din ”Ferma animalelor”, sub conducerea Bătrînului Senior (Un vier premiat, de rasă Middle White, care inspiră de fapt Mișcarea de protest din carte). Și, sub această lozincă, porcii impun mișcarea revoluționară, apoi preiau Puterea în fermă.
Instalați, post-revoluție, la putere, cu Napoleon în vîrful piramidei (Un vier de rasă Berkshire gras, mai degrabă fioros, singurul Berkshire de la fermă, nu prea vorbăreț, însă avînd reputația că face tot ce vrea), porcii schimbă treptat regulile pentru propriul lor interes. Pentru interesul direct al lui Napoleon și al apropiaților săi, în fond. Pînă la sfârșitul cărții, Napoleon și ceilalți porci învață să meargă pe două picioare și încep să se comporte asemenea oamenilor împotriva cărora s-au răsculat la început. Iar lozinca devine ”patru picioare rău, două picioare bun”. ”Roșia-Montana – bun”, ar spune noii Napoleon, Squealer ori Minimus. Și o și spun, în varianta contemporană de pe Dîmbovița. Ba o și fac, translatînd lozinca din romanul-fabulă al lui Orwell în realitatea unui act guvernamental al actualei Românii.
Departe, așadar, de mine intenția de a insulta. Este o simplă constatare desprinsă din romanul-fabulă al lui Orwell. Două picioare rău, patru picioare bun; patru picioare rău, două picioare bun, spuneau porcii lui Orwell. Roșia-Montana rău, Roșia-Montana bun, spun acum omologii din nefabulă de la Palatul Victoria ca pură esență și emanație a USL. Paralela este logică, banală. Reală.
joi, 29 august 2013
Statul guraliv
Gîndirea românească a mai repurtat o victorie de imense proporții în universul doctrinelor și politicilor economice mondiale. După faimosul concept al ”României pe drumuri” (pe drumul înfăptuirii socialismul, pe cel al edificării societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării spre comunism, pe drumul făuririi societății capitaliste, pe drumul edificării și consolidării democrației etc), reușim a sparge iarăși tiparele învechite. De data aceasta născînd un nou concept pendinte de teoria generală a statului: statul guraliv. România nu este un stat asistențial. Nu este un stat minimal. Nu este un stat participativ. Nici poveste. România este un stat guraliv.
Actualul act de guvernare nu se derulează în cabinetele și laboratoarele din Palatul Victoria, ci în presa – scrisă ori video – de tip tabloid. Gîndirea politică nu se concretizează în strategii de dezvoltare pe termen scurt, mediu sau lung, ci în campanii mediatice. Studiourile televiziunilor comerciale sînt vehiculul actului de guvernare, nu deciziile guvernamentale ori ministeriale. Ședințele de guvern nu au ca scop în sine dirijarea domeniilor economice și sociale ale țării, ci planificarea subiectelor de ”tocșou”. Conceptul, așadar, a fost realizat. Acesta fiind, de altminteri, singurul succes remarcabil al actualului Cabinet.
Dar să nu ne lăsăm pradă spiritului gregar și ritmului/stilului impus de guvernare. Căci chestiunea nu este una de simplă bășcălie, ci este extrem de serioasă. Aceasta pentru că efectele ”statului guraliv”, fundamental destructive, nocive, se revarsă asupra noastră, a fraierilor care plătim taxe și impozite. Direct și devastator.
În România, guvernările socialiste (noi spunem eufemestic ”social-democrate”) au perorat pe marginea conceptului de stat asistențial. Și au și materializat conceptul într-o sinistră caricatură de politici sociale. Adică au luat tot ce se poate lua, au stors tot ce se poate stoarce, inclsuiv credite externe, pentru a plăti și a încuraja nemunca. S-au tocat miliarde de euro pe așa-zisa asistență socială, nu numai totalmente contraproductivă, ci și prost concepută și aplicată (nu mai dau exemple pentru că sînt mii). Rezultatul? Puturoșirea cvasi-generalizată. De ce să mai muncesc pămîntul, își zice țăranul, dacă ajutorul social îmi ajunge pentru tăria zilnică de la cîrciuma sătească? De ce să mă mai scol cu noapte în cap, își zice proletarul, cînd ajutorul de șomaj și alocația pentru copii mă lasă să puturoșesc în tihnă? De ce să îmi mai folosesc capacitățile fizice și intelectuale dacă statul nu mă lasă să mor? Bune și cele cîteva firimituri primite la cap de lună, își mai zice și românul majoritar. Și care, pe chestia asta, că primește de-o țuică, doi mici și o bere, periodic, în momente electorale, votează socialismul puturoșesc în draci.
Ar mai fi statul minimal. Ideal, din punctul meu de vedere, pentru că îmi scutește imense resurse tocate de un aparat administrativ intens gonflat (peste șapte procente din populația activă) și îmi lasă să zburde, cu efecte faste, spiritul liberal antreprenorial. Asta însemnînd dezvoltare. Progres. Bunăstare. Reducînd drastic numărul alăptaților de la banul public scade semnificativ și gradul de poluare corupțională. Numai că, la actuala etapă de prăbușire a României, ca urmare a insistenței în aplicarea principiilor statului asistențial, statul minimal nu și-ar putea face simțite efectele.
Ideal pentru actuala Românie ar fi statul participativ. Statul care să dirijeze, prin politici fiscale și de stimulare economică, inclusiv investiționale, dezvoltarea economică. Dezvoltarea productivă, creatoare de plusvaloare. Numai că acest lucru ar presupune ca în subsolurile guvernului să existe echipe de gînditori și de strategi. De oameni care să planifice, să măsoare și să stabilească vectori de dezvoltare. Guvernul ar trebui să aibă ținte clare de investiție de stat care să genereze producție și locuri de muncă. Să acționeze inclusiv ca un investitor strategic. Să își construiască politici integrate de investiții ale capitalului public, ale capitalului privat indigen, ale capitralului privat internațional. Din UE și din zonele emergente. Ar trebui să genereze politici fiscale sectoriale care să genereze dinamism în mediul de afaceri și dezvoltare. Un asemenea stat ar garanta în termeni reali incluziunea socială – nu caricatura de stat asistențial care ni se flutură pe sub nas – și ar construi prosperitate generalizată.
Tragedia României actuale este că o atare gîndire lipsește în totalitate. Guvernul în exercițiu gîndește barbar, primitiv: nu politici economice și fiscale integrate, ci taxe și impozite majorate. Și multiplicate. Ceea ce este logic ca venind dinspre un stat guraliv. Am zis!
sâmbătă, 24 august 2013
Guvernul din opoziție
Clasicul democrației mondiale, Regatul Unit, are, prin intermediul opoziției, și un guvern din umbră. Sau guvern fantomă. Perdanții electoral își alcătuiesc, la fiecare ciclu electoral, un guvern al opoziției. Evident, nu guvernează. Dar stă cu ochii pe Cabinet ca pe butelie, îl taxează la cele mai firave abateri de la normalitate, lansează proiecții și propune variante pe care și le argumentează. Acesta este guvernul din opoziție. Un fin, competent și atent observator al actului de guvernare al puterii. Un lansator constant al alternativelor și un corector al actului de putere.
Ei bine, noi, românii, i-am tăiat pe britanici. Guvernul nostru din opoziție este mult mai mult decît al lor. Nu vă gîndiți la un cabinet fantomă proiectat de Vasile Blaga și dinamizat de Monica Macovei. Nici poveste. PDL, principala forță motrice a opoziției (ca număr de scaune ocupate în Parlament) este fundamental inactiv din acest punct de vedere. La cîte tîmpenii a lansat guvernarea Ponta, lipsa de reacție a democrat-liberalilor denotă orice altceva numai vitalitate politică nu. Și nici valențe democratice. ”Pachetul” valențelor opoziționale marchează mai degrabă, ca să spicuim numai cîteva, o fundamentală incapacitate politică, un marcant interes strict pentru gușa individuală, pe principiul ”mănîncă cine poate” și o lene în gîndire și acțiune politică de-a dreptul atavice.
Dar să revenim la adevăratul nostru guvern din opoziție. La guvernul care funcționează pe principiul pliculețului cu nesscafe: doi în unul. Căci guvernul din opoziție al României este chiar guvernul Ponta. Este un guvern la putere aflat în opoziție pentru că principalul lui instrument de lucru este critica. Critica vocală. Deși cabinetul are la îndemînă toate instrumentele guvernării, inclusiv o zdrobitoare majoritate parlamentară, instrumentul de lucru folosit este doar cel vocal. În mai mult de anul scurs de la ”prima ungere”, în mai mult de jumătatea de an de la... a doua, nu am văzut nici un proiect pe termen scurt, mediu sau lung, nici o proiecție de arhitectură economică. De altfel, în paranteză fie spus, cuvîntul ”economie” a dispărut din vocabularul puterii. Se sonorizează umori, frustrări, dar nu se construiește nimic. Se raportează rezultate mirobolante, dar oamenii sărăcesc. Agenții economici se prăbușesc într-o sarabandă turbată de piese de domino măiestrit bușite. Numărul firmelor intrate în insolvență crește în progresie geometrică de la lună la lună. În termeni reali, șomajul declarat la șapte la sută a trecut de 15 procente și virează spectaculos spre 20%. Șpăguirea a devenit sport național, de la agentul comunitar din piață care își umple sarsanaua dimineață pentru locul la tarabă al precupeților și pînă la judecătorii cu peste un milion de euro pe dosar, ori procurorii care transformă beciul instituției în depozit de vinuri și cîrnați, de la medicul care condiționează la profesorii care industrializează peșcheșul pentru bacalaureat.
Asta ar fi una. În al doilea rînd, dar, de fapt, tot în primul, guvernul Ponta este în evidentă opoziție cu România. Cu cetățenii contribuabili pe care îi jupoaie inventînd săptămînal taxe noi. Iar la acest capitol inventarul este mult prea lung pentru a-l mai parcurge. Așa că trec direct la concluzie. O concluzie rezumabilă la o simplă sintagmă: România browniană.
P.S. Sîntem, totuși, soectaculoși și gena migratoare ne este puternică. Asta în sensul că România se află veșnic pe drumuri. Eram pe drumul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării spre comunism. Ne-am circumscris, pentru o scurtă perioadă, pe drumul făuririi societății capitaliste și ne-am cantonat, în anii din urmă, pe drumul dezagregării morale și materiale. Dar despre asta vom mai vorbi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)