marți, 22 decembrie 2009
Pe-a dreaptă!
Ca s-o spun pe-a dreaptă, La mulţi ani şi să fiţi iubiţi! Să vă aducă Moş Crăciun tot ce vă doriţi (dar şi mie, că doar n-oi fi scutit de don' doctor!) şi să ne vedem (pe blog) sănătoşi şi după Crăciun!
miercuri, 16 decembrie 2009
Somonii de partid
Absolut întîmplător, somonul este un peşte cu carnea de culoare portocalie. Fie proaspăt, fie afumat, el, cum i-ai dat pielea jos, devine portocaliu. Desigur, este o simplă şi banală coincidenţă. În fond, somonii nu sînt singurele vieţuitoare care migrează dintr-un loc în altul. De migrat mai migrează şi o specie de reptile. Şi astea, ca şi somonii, înoată tot prin ape ciudate. Dar mai migrează şi berzele, în fond. Sau presurile. Cu „s”, nu cu „ş”. M-am oprit însă asupra somonilor, dar nu pentru culoarea lor portocalie. Am făcut acest lucru pentru că, în politicul României, descoperim că există o specie care este îndeaproape înrudită cu somonul. Nu pentru că repectivii politicieni ar deveni neapărat afumaţi. Pur şi simplu, pentru că şi ei, ca şi somonii, au cicluri de migraţie. La politicianus somonus dîmboviţeanus ciclul de migraţie este îndeobşte un pic mai mare ca la somon. Acest ciclu, coincizînd în mod absolut întîmplător cu cel electoral, se împlineşte la patru sau la cinci ani. Ceea ce se întîmplă chiar în aceste zile: a început migraţia somonilor. Este drept, a somonilor de partid: Laurenţiu Chirvăsuţă, Sorin Savu, Gabriel Tiţa şi Răzvan Ţurlea (PSD) sînt deschizătorii de pîrtii. Peştii pilot. Cînd au văzut cum au început a se forma curenţii marini, hop şi ei, şi-au început migraţia spre ape mai line. Şi mai pline de păpică. Că doar n-or să se condamne la abstinenţă, să devină, bieţii de ei, biafrezi. Anorexici. Somonul de partid trebuie să se hrănească. Să fie rumen în obrăjori. Dolofănuţ. Atare performanţă nu o poţi obţine în ruptul capului de pe băncile opoziţiei. Bănci care nici măcar nu îţi mai garantează încă un mandat de... somon. Aşa că s-au dat de trei ori peste cap şi au început a deveni portocalii, ca orice somon care se respectă. Din cîte ştiu de la zoologie comparată migraţia somonilor este una amplă. După peştii pilot urmează bancurile. Adică marea migraţiune: somonii parlamentari şi somonii primari. Cu toţii spre ape mult mai bogate în plancton.
vineri, 11 decembrie 2009
E jale: vin bancurile!
E jale mare! Au reapărut bancurile politice. Şi încă bune de tot. Savuroase. Superficial vorbind, acest lucru ar trebui să bucure: avem umor, ne-am reintrat în formă. Numai că, sincer să fiu, toate astea îmi dau fiori pe şira spinării. Când aud bancuri de genul „Culmea somnului: te culci seara preşedinte şi te trezeşti dimineaţa prostănac” ori „ce înseamnă PSD şi ce înseamnă PD-L” numai de râs nu îmi mai arde. Şi nu pentru că aş fi un suporter al domnului Geoană. După gafele făcute de domnia sa în ritm de expres prin gara Chichiş numai aşa ceva nu aş mai putea fi numit. Dar – o spun din experienţa recentei istorii – bancuri politice bune apar, la români, doar în momentele grele. De criză şi de opresiune. Vezi ultimii ani ai epocii Ceauşescu. Erau frigiderele goale, dar avem mintea plină de bancuri. Ne întâmpinau alimentarele cu cârlige la liber, dar ne tăvăleam de râs, la un nechezol (cafea cu înlocuitori, pentru cei mai juniori) la bancuri cu Nicuşor şi cu Lenuţa. Or, pentru mine, bancurile care încep a se revărsa (şi pe seama lui Băselu, nu vă impacientaţi!) sunt semn de rău. Nu râd, ci îmi scuip în sân şi zic: piei drace! Apropo: ştiaţi că Băsescu a recunoscut că a bătut un copil? Pe Geoană!
Telectualu' de la propagandă
Intelectual, - ă, intelectuali – e, adj., s.m. Şi f. 1. Care aparţine intelectului, care se referă la activitatea minţii, la intelect. 2. S.m. Şi f. Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică şi lucrează în domeniul artei, ştiinţei, tehnicii etc., persoană care aparţine intelectualităţii. Din franceză – intellectuel, latină – intellectualis.
Aceasta este definiţia dată de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. În popor, prin intelectual se înţelege însă, într-un sens cinstit, dar lărgit, posesor de diplomă de studii superioare. Şi mai există încă o accepţiune a termenului: aceea de persoană cu carte, aparţinând elitelor gândirii şi conduitei. Vă mărturisesc însă că, de câteva zile, mă tot uit peste aceste definiţii şi îmi fac cruci cu limba în cerul gurii. Nu de alta, dar nu reuşesc să îl încadrez pe marele Horia Roman Patapievici în vreuna din aceste definiţii. Evident, cu excepţia celei „poporane”, adică de posesor de diplomă universitară. Numai că, în ziua de azi, diplomă de studii universitare au de la tarabagii până la politicieni mai toţi. Care pe bune, care cumpărată de la „facultatea serele”. Ceea ce mie unuia mi se pare însă a fi ridicol de puţin pentru definirea directorului Institutului Cultural Român. Adică pentru Horia Roman Patapievici. Pentru un Patapievici pentru care, în urmă cu nişte anişori – nu foarte mulţi – mai toate domnişoarele de provincie, între două vârste, cu pretenţii de fete fine, picau pe spate ca muştele pe caniculă, într-o profundă admiraţie: „Ai citit, dragă?” „Ce, fato?” „Cum ce? Omul recent, soro, Omul recent a' lu' Patapievici... Vaaaaaiiiii, e fenomenal....” Dialogul de mai sus nu e o exagerare, este o realitate auzită de la Moroeni până la Rupea-gară.
Ei, bine, acest Patapievici adulat de respectivele, şi-a dat arama pe faţă. Nu eu, ci el s-a încadrat în vulgarizanta definire a intelectualului. Asta pentru că Patapieviciul de azi s-a arătat a fi nu intelectualul din fruntea Institutului Cultural Român, ci tovarăşul de la Propagandă, de la judeţeana de partid. Nici măcar nu are importanţă că s-a pus a pupa izmenele lui Traian Băsescu, într-un exces de zel care denotă mai degrabă dorinţa de a-şi menţine scaunul cu orice preţ. Ca, de altminteri, orice activist pcr al timpurilor pe care le credeam lejer apuse. Putea să dea năvală să pupe la cele ale lui Geoană. Sau Vanghelie ori Jiji. Descalificant este zelul cu care a pus botul la sexul oral al lui Mircea Geoană. Savoarea cu care intelectualul Patapievici dă cu palma mâniei proletare, pardon, 'telectuale, de sar stropii în toate părţile. Implicarea lui în mizeriile politicului. De la un intelectual rasat te aştepţi la un exemplu de moralitate şi etică. Te aştepţi la izvorâri de înţelepciune. La Horia Roman Patapievici nu a fost însă cazul. Horia Roman Patapievici s-a arătat a fi ceea ce este: 'telectualu' de la propagandă. De la judeţeana de partid. Iute şi de grabă mâncătoriu de ceea ce numai a liliac nu miroase.
Aceasta este definiţia dată de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. În popor, prin intelectual se înţelege însă, într-un sens cinstit, dar lărgit, posesor de diplomă de studii superioare. Şi mai există încă o accepţiune a termenului: aceea de persoană cu carte, aparţinând elitelor gândirii şi conduitei. Vă mărturisesc însă că, de câteva zile, mă tot uit peste aceste definiţii şi îmi fac cruci cu limba în cerul gurii. Nu de alta, dar nu reuşesc să îl încadrez pe marele Horia Roman Patapievici în vreuna din aceste definiţii. Evident, cu excepţia celei „poporane”, adică de posesor de diplomă universitară. Numai că, în ziua de azi, diplomă de studii universitare au de la tarabagii până la politicieni mai toţi. Care pe bune, care cumpărată de la „facultatea serele”. Ceea ce mie unuia mi se pare însă a fi ridicol de puţin pentru definirea directorului Institutului Cultural Român. Adică pentru Horia Roman Patapievici. Pentru un Patapievici pentru care, în urmă cu nişte anişori – nu foarte mulţi – mai toate domnişoarele de provincie, între două vârste, cu pretenţii de fete fine, picau pe spate ca muştele pe caniculă, într-o profundă admiraţie: „Ai citit, dragă?” „Ce, fato?” „Cum ce? Omul recent, soro, Omul recent a' lu' Patapievici... Vaaaaaiiiii, e fenomenal....” Dialogul de mai sus nu e o exagerare, este o realitate auzită de la Moroeni până la Rupea-gară.
Ei, bine, acest Patapievici adulat de respectivele, şi-a dat arama pe faţă. Nu eu, ci el s-a încadrat în vulgarizanta definire a intelectualului. Asta pentru că Patapieviciul de azi s-a arătat a fi nu intelectualul din fruntea Institutului Cultural Român, ci tovarăşul de la Propagandă, de la judeţeana de partid. Nici măcar nu are importanţă că s-a pus a pupa izmenele lui Traian Băsescu, într-un exces de zel care denotă mai degrabă dorinţa de a-şi menţine scaunul cu orice preţ. Ca, de altminteri, orice activist pcr al timpurilor pe care le credeam lejer apuse. Putea să dea năvală să pupe la cele ale lui Geoană. Sau Vanghelie ori Jiji. Descalificant este zelul cu care a pus botul la sexul oral al lui Mircea Geoană. Savoarea cu care intelectualul Patapievici dă cu palma mâniei proletare, pardon, 'telectuale, de sar stropii în toate părţile. Implicarea lui în mizeriile politicului. De la un intelectual rasat te aştepţi la un exemplu de moralitate şi etică. Te aştepţi la izvorâri de înţelepciune. La Horia Roman Patapievici nu a fost însă cazul. Horia Roman Patapievici s-a arătat a fi ceea ce este: 'telectualu' de la propagandă. De la judeţeana de partid. Iute şi de grabă mâncătoriu de ceea ce numai a liliac nu miroase.
miercuri, 2 decembrie 2009
România divizată
Acesta este blestemul României. Cel mai greu dintre toate, aş spune: perpetuarea unei Românii divizate. A unei Românii ruptă întotdeauna în două tabere antagoniste. Aşa am cunoscut-o încă din primii ani în care începusem a percepe ce se întîmplă în jurul meu. Aşa este şi acum. Ba chiar cu un plus de ură şi intoleranţă, în aceste zile. La început era chiar simplu: cele două tabere erau vădit demarcate: nomenclaturiştii, îmbuibaţi, dar, atenţie, cu măsură, apartamentul la casă, automobilul Dacia şi haina de nutrie pentru nevastă fiind maximum vizibil, alături de frigiderele burduşite, pe de o parte şi, pe de altă parte, mulţii amărăşteni, purtători de sacoşe fluturînde în vînt în goana de la o alimentară la alta, căutînd şi altceva decît cîrlige goale şi adidaşi ori calculatoare (picioare şi capete) de porc.
A venit momentul decembrie 1989. Cele cîteva zile urmînde Crăciunului în care România nu mai era divizată. În care oamenii îşi zîmbeau la unison unii altora, se îmbrăţişau şi chiar se iubeau. Dar a durat doar cîteva zile. Aşa, mai pînă pe la Boboteaza lui 1990. După care a apărut iarăşi falia. La început între „boşorogii fără dinţi vor s-ajungă preşedinţi” şi „nu ne vindem ţara”. Apoi între coridoarele politice din ce în ce mai adînc săpate şi, de fiecare dată, cu un plus de ură şi intoleranţă. A relua istoria ultimelor două decenii nu ar însemna decît a inventaria rupturile dintre români şi români. Rupturi între care cea mai nevinovată şi mai inofensivă, aş zice, este aceea dintre săraci şi bogaţi.
Paroxismul s-a atins însă în aceşti ultimi ani. Ani în care Traian Băsescu a reuşit să ridice la grad de absolut divizarea României. Niciodată nu a fost mai tranşantă şi mai otrăvitoare această ruptură dintre „ai noştri” şi „ai lor”. Niciodată nu a fost mai reactualizată emblematica deviză a obsedantului deceniu al stalinismului de Bucureşti – da, exact, acel deceniu marcat de „Luca, Pauker şi cu Dej bagă spaima în burgheji” - şi anume: „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Încercînd să absolutizeze „divide et impera”, Traian Băsescu a învrăşmăşit România – Româniile – pînă dincolo de suportabilitate. Populaţia activă contra pensionarilor. Productivii contra bugetarilor. Justiţiabilii contra justiţiei. Masele contra politicienilor. Alegătorii contra aleşilor. Românii contra românilor. Este suficient a privi în jurul nostru. Nu vedem decît o Românie ruptă în falii şi români care, fără motivaţii personale, au ajuns să se urască unii pe alţii. Şi care, dintr-o clipă în alta, pot începe a-şi da la cap. Prieten contra prieten, vecin contra vecin, frate contra frate. Acesta este marele merit al lui Traian Băsescu şi al clasei politice pe care a născut-o în aceşti ani. Aceasta este marea lui victorie împotriva unei Românii şi aşa lovite de soartă şi de români.
A venit momentul decembrie 1989. Cele cîteva zile urmînde Crăciunului în care România nu mai era divizată. În care oamenii îşi zîmbeau la unison unii altora, se îmbrăţişau şi chiar se iubeau. Dar a durat doar cîteva zile. Aşa, mai pînă pe la Boboteaza lui 1990. După care a apărut iarăşi falia. La început între „boşorogii fără dinţi vor s-ajungă preşedinţi” şi „nu ne vindem ţara”. Apoi între coridoarele politice din ce în ce mai adînc săpate şi, de fiecare dată, cu un plus de ură şi intoleranţă. A relua istoria ultimelor două decenii nu ar însemna decît a inventaria rupturile dintre români şi români. Rupturi între care cea mai nevinovată şi mai inofensivă, aş zice, este aceea dintre săraci şi bogaţi.
Paroxismul s-a atins însă în aceşti ultimi ani. Ani în care Traian Băsescu a reuşit să ridice la grad de absolut divizarea României. Niciodată nu a fost mai tranşantă şi mai otrăvitoare această ruptură dintre „ai noştri” şi „ai lor”. Niciodată nu a fost mai reactualizată emblematica deviză a obsedantului deceniu al stalinismului de Bucureşti – da, exact, acel deceniu marcat de „Luca, Pauker şi cu Dej bagă spaima în burgheji” - şi anume: „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Încercînd să absolutizeze „divide et impera”, Traian Băsescu a învrăşmăşit România – Româniile – pînă dincolo de suportabilitate. Populaţia activă contra pensionarilor. Productivii contra bugetarilor. Justiţiabilii contra justiţiei. Masele contra politicienilor. Alegătorii contra aleşilor. Românii contra românilor. Este suficient a privi în jurul nostru. Nu vedem decît o Românie ruptă în falii şi români care, fără motivaţii personale, au ajuns să se urască unii pe alţii. Şi care, dintr-o clipă în alta, pot începe a-şi da la cap. Prieten contra prieten, vecin contra vecin, frate contra frate. Acesta este marele merit al lui Traian Băsescu şi al clasei politice pe care a născut-o în aceşti ani. Aceasta este marea lui victorie împotriva unei Românii şi aşa lovite de soartă şi de români.
miercuri, 25 noiembrie 2009
Căpitan de cursă scurtă
Am nu o senzaţie, ci o certitudine: nu mai este cazul a vorbi despre turul doi de scrutin pentru că aici jocurile sînt deja făcute. Nu pentru că PSD-ul a bătut palma cu PNL-ul şi cu UDMR-ul, pentru că nu este neapărat necesar ca ceea ce stabilesc ştabii de partid să facă şi trupeţii. Adică cetăţenii alegători. Spun asta pentru că suita protocoalelor de colaborare vine într-un asemenea vîrtej încît a indus deja ideea victoriei anti-Băsescu. Şi de aici efectele: cei care l-ar mai fi susţinut simt că nu mai are rost, că barca s-a scufundat deja şi atunci nu mai fac efortul de a se mai duce spre secţiile de votare. Mai mult, lucrurile încep a se tulbura şi la nivel de echipaje politice. Corabia începînd a avea găuri cît mai mari şi la babord şi la tribord, şobolanii înghit cît pot de mult pe ultima sută de metri după care părăsesc vasul în căutarea unei alte flotile ce se anunţă din ce în ce mai doldora de saci cu grăunţe. Şobolanii nu pier niciodată, ei doar schimbă barca.
Acesta este peisajul pe care se proiectează un alt fel de Băsescu. El nu mai este căpitanul de cursă lungă de pe petrolierul „Biruinţa”. Mai mult, realizează deja că între biruinţa – ca substantiv comun – şi semnificaţia acestuia distanţa se face din ce în ce mai mare. Cel puţin pentru el. În numai cîteva zile, Traian Băsescu a devenit un individ izolat. Nu l-au izolat d-alde Hrebenciuc, Orban ori Marko Bela, ci chiar paparudele pe care le-a promovat cu sîrg. Este suficient a te uita pe harta electorală unde, cu stridenţă, acest adevăr iese la iveală: judeţul Buzău, judeţul Elenei Udrea, este roşu, nu portocaliu. Hunedoara, municipiu condus de dl. Ridzi, soţul pupatei ex-ministrese, este tot roşu. Doljul lui Berceanu este cît se poate de roşu şi nu portocaliu. Despre Neamţul lui Pinalti nici nu mai are rost a vorbi. Or, în acest context, Băsescu izolat de proprii lui piţiflenderi, izolat de cei cinci ani în care a dovedit că nu ştie în ruptul capului a sta pe un alt fel de punte de comandă, se dovedeşte a fi exact ceea ce este: un căpitan de cursă scurtă.
Acesta este peisajul pe care se proiectează un alt fel de Băsescu. El nu mai este căpitanul de cursă lungă de pe petrolierul „Biruinţa”. Mai mult, realizează deja că între biruinţa – ca substantiv comun – şi semnificaţia acestuia distanţa se face din ce în ce mai mare. Cel puţin pentru el. În numai cîteva zile, Traian Băsescu a devenit un individ izolat. Nu l-au izolat d-alde Hrebenciuc, Orban ori Marko Bela, ci chiar paparudele pe care le-a promovat cu sîrg. Este suficient a te uita pe harta electorală unde, cu stridenţă, acest adevăr iese la iveală: judeţul Buzău, judeţul Elenei Udrea, este roşu, nu portocaliu. Hunedoara, municipiu condus de dl. Ridzi, soţul pupatei ex-ministrese, este tot roşu. Doljul lui Berceanu este cît se poate de roşu şi nu portocaliu. Despre Neamţul lui Pinalti nici nu mai are rost a vorbi. Or, în acest context, Băsescu izolat de proprii lui piţiflenderi, izolat de cei cinci ani în care a dovedit că nu ştie în ruptul capului a sta pe un alt fel de punte de comandă, se dovedeşte a fi exact ceea ce este: un căpitan de cursă scurtă.
miercuri, 18 noiembrie 2009
De la Goya la Băsescu
În urmă cu vreo două sute de ani, pictorul spaniol Francisco Goya o trîntea: „somnul raţiunii naşte monştri”. Două secole mai tîrziu avea să vină, pe cheiuri dîmboviţene, o parafrază al naibii de adevărată: somnul naţiunii naşte monştri. Iar naţiunea română este într-o profundă stare de somnolenţă. După 50 de ani de hibernare – stare prescrisă de don’ doctor, pentru o viaţă sănătoasă, adică de dr. Petru Groza – credeam, speram, că, în conformitate cu ceea ce avea să ne devină imn naţional, ne vom deştepta. Eroare, cel puţin la scară socială generală. Le dormim în continuare, le dormim adînc, care în cizme, care la birou, care în pat, care la bodegă, care prin comite şi comiţii. Şi, din 1990 încoace, somnul naţiunii a fătat, pe bandă rulantă monştri şi monstruozităţi. Primele „născări” semnificative s-au înfipt, cum era şi firesc pentru pedigriul lor, la conducerea ţării. Şi au reuşit să conserve, sub farduri ieftine şi urît mirositoare, centralismul democratic. Adică acea formă de conducere în care poporul român conduce, ia decizii, mănîncă bine şi trăieşte bine, dar numai prin reprezentanţii lui. De data asta aleşi de o naţiune care le doarme zdravăn. Aşa am reuşit să ne pricopsim cu un Iliescu a la long, aşa ne-am trezit pe cap cu un Băsescu. Ambii, generaţi de reţeta de trai sănătos prescrisă, în fond, de don’ doctor. Dr. Petru Groza. Evident, românii le-au soilit, în tot acest timp, sănătos. Ce a născut somnul lor s-a văzut şi se vede, pentru că nu e vorba doar de cei doi mai sus numiţi ci şi de tot ce au generat ei, toţii cozmâncii, hrebenciucii, agatonii, vanghelii, bocii, videnii, pogii şi mai ştiu eu care. Că un rău nu vine niciodată de unul singur.
Desigur, a mai existat, între timp şi un Constantinescu. Un Constantinescu pe care nu îl mai contabilizez, dat fiind faptul că a fost un patetic accident în starea de somn a naţiunii. Un fel de vis din categoria „bă, parcă am visat ceva azi-noapte, dar nu-mi mai aduc aminte ce”. Altfel însă, le dormim ţapăn. Şi, dacă ar fi să mă iau după sondajele publicate în ritm de cufureală, nici de data asta nu părem a ne trezi. Nici la realitate, nici din somn. Aşa că avem toate şansele ca, în somnambulsimul nostru, să ne alegem iarăşi cu subproduse ale sistemului totalitar. Un sistem pe care îl înjurăm la unison, dar îl perpetuăm cu sîrg şi tenacitate. Noapte bună, România şi nu uita de Goya!
Desigur, a mai existat, între timp şi un Constantinescu. Un Constantinescu pe care nu îl mai contabilizez, dat fiind faptul că a fost un patetic accident în starea de somn a naţiunii. Un fel de vis din categoria „bă, parcă am visat ceva azi-noapte, dar nu-mi mai aduc aminte ce”. Altfel însă, le dormim ţapăn. Şi, dacă ar fi să mă iau după sondajele publicate în ritm de cufureală, nici de data asta nu părem a ne trezi. Nici la realitate, nici din somn. Aşa că avem toate şansele ca, în somnambulsimul nostru, să ne alegem iarăşi cu subproduse ale sistemului totalitar. Un sistem pe care îl înjurăm la unison, dar îl perpetuăm cu sîrg şi tenacitate. Noapte bună, România şi nu uita de Goya!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)