luni, 31 august 2009

Moartea unui preşedinte

Din capul locului o spun: nu este vorba de cartea lui William Manchester. Şi nici de evenimentul acestei cărţi, moartea preşedintelui SUA, JFK. Singura asemănare se opreşte la titlu. De aici încolo curg deosebirile. John Fitzgerald Kennedy, fost altceva decît Traian Băsescu. JFK spunea: „nu te întreba ce face ţara pentru tine, întreabă-te ce faci tu pentru ţară”. Traian Băsescu nu are asemenea drame existenţialiste. Nu lansează întrebări de acest gen. Simplu, cu cinism, preşedintele autodeclarat jucător, trece de la lacrima stoarsă din colţul ochiului la un alt gen de afirmaţie: degeaba vreţi voi salarii mai mari că, după prezidenţiale, oricum veţi fi şi mai săraci. Kennedy a fost asasinat. Băsescu se sinucide. Evident, este vorba despre sinucidere politică. Traian Băsescu face asemenea afirmaţii şi rînjeşte. Timp de patru ani, Traian Băsescu s-a luat la trîntă cu Tăriceanu pentru a putea guverna efectiv. De aproape un an, pe mandatul Boc, preşedintele Băsescu s-a dat peste cap pentru a se identifica ca şef al executivului. Pentru a implanta în memoria colectivă că el, jucătorul activ, este cel care guvernează. A fost primul pas spre sinuciderea politică. Din decembrie 2008 începînd, România este în cădere liberă. În prăbuşire. Traian Băsescu şi guvernul marionetă au demonstrat că pot depăşi lejer „performanţele” unui Ciorbea ori Radu Vasile. Perioadele Roman, Văcăroiu, CDR au însemnat şi costuri ale tranziţiei spre Europa. Costuri, în mare parte, suportabile. Decembrie 2008 - septembrie 2009 înseamnă costuri imense, insuportabile deja, puse în spinarea românilor, fără măcar e exista vreo ţintă. Altfel tradus, înseamnă costuri ale neputinţei de a guverna. Ale incapacităţii. Rezultatul este resimţit de românul căruia acum i se ia pînă şi dreptul la muncă.
Acesta este peisajul în care preşedintele Băsescu îşi anunţă propria-i moarte politică. Propria-i sinucidere. După nouă luni în care preşedintele jucător şi guvernul marionetă au pus pe butuci o ţară întreagă, cu cinism, Traian Băsescu o spune - votaţi-mă şi vă garantez: după alegeri o veţi duce şi mai rău. Veţi fi mai săraci. Traian Băsescu, în fapt, proiectează peste dezastrele prezente, peste dezastrele ultimelor nouă luni, imaginea dezastrelor viitoare. Dezastre pentru care el, preşedintele-jucător, se anunţă a fi un garant.

miercuri, 19 august 2009

De ce sîntem tîmpiţi

Dacă propoziţia de mai sus ar fi interogativă, ar fi, categoric, o întrebare retorică. Oricum, o explicaţie se cere. Şi este extrem de simplă, de la îndemînă. În primul rînd sîntem tîmpiţi pentru că ne place să ne complacem în această situaţie. În al doilea rînd pentru că, lăsîndu-ne purtaţi în valul de tîmpire (tîmpitizare?) ne-au înţepenit creierele. Şi uite aşa am ajuns să înghiţim cele mai tembele gogoşi, am ajuns să ne lăsăm duşi de nas mai uşor decît turma de oi la abatorizare. Pornind de la titlul de mai sus, aş putea spune că nu este nici măcar o banală propoziţie afirmativă, ci este de-a dreptul un postulat. Şi mă tem că nu exagerez. Sincer să fiu, aş deborda de fericire dacă aş fi contrazis cu argumente serioase şi sănătoase.
Bineînţeles, tot ceea ce am spus pînă acum ar putea fi considerat ca opinia proprie şi personală. Ceea ce înseamnă că, pentru susţinere, trebuie şi un argument. Iată-l: sîntem tîmpiţi pentru că înghiţim pe nerăsuflate şi nemestecate întregul bîlci politic al coaliţiei la guvernare. Toată circoteca legată de pachetul reformei din educaţie, de concedierile din sectorul public, tot tembelismul cu cele zece zile de concediu fără plată pentru angajaţii din administraţie, învăţămînt, cultură, sănătate, poliţie, pompieri, jandarmi etc., etc. Înghiţim scuipăturile politice ale celor numiţi să guverneze şi care, taman asta nu fac. Dacă nu am suferi de acest retard naţional nu am mai lua pe nemestecate toate aceste porcării. Şi am vedea ceea ce este vizibil de la o poştă: datoria publică a României a ajuns la 123,6 miliarde. În primele şase luni ale anului în curs, guvernul a împrumutat 14 miliarde de euro. Bani care nu se regăsesc nicăieri, în nici o dezvoltare de infrastructură, în nici o conservare sau – poveşti cu pajuri şi zmei – creare de locuri de muncă. Practic, dacă nu am fi naţional tîmpiţi, nu am pune botul la circăreala celor aflaţi la guvernare şi am vedea ceea ce se vede din avion: nu sîntem guvernaţi, ci jefuiţi. Nu sîntem susţinuţi de stat, ci abatorizaţi de indivizii care nu mai ştiu cum şi cît să bage la maţ. Circoteca naţională – care ne mai şi divide în tabere partizane, căci altfel tîmpitizarea (scuzaţi noul termen) nu ar fi deplină – nu este altceva decît o perdea de fum. Fum gros, menit a ascunde incompetenţa, furtul, jaful naţional. Am zis!

luni, 10 august 2009

Concedii fără plată

România nu cere cu necesitate să fie salvată de faliment. Nu cere să fie salvată nici din criza economică ori financiară. În schimb, România urlă să fie salvată de cei ce o conduc. Nu este o metaforă. Pur şi simplu, după nouă luni de guvernare Boc, s-a demonstrat că cel mai mare pericol pentru România nu îl reprezintă nici criza mondială – o criză căreia îi eram colaterali în cazul unei guvernări normale, cu pierderi minime pentru populaţie şi pentru agenţii economici – nici crima organizată, nici globalizarea, nici actualele tendinţe geopolitice. Cel mai mare pericol pentru România îl reprezintă guvernarea Băsescu-Boc. Criza financiară mondială a reuşit să dea peste cap, în România, piaţa imobiliară şi dezvoltările imobiliare. Criza economică mondială a redus, în cote suportabile, consumul românilor. În schimb, cabinetul Boc a reuşit, în termen de nouă luni, să desfiinţeze peste 300.000 de agenţi economici. Ceea ce a însemnat lăsarea pe drumuri a circa un milion de oameni. Şi, implicit, transformarea lor din furnizori ai bugetului de stat în asistaţi de la buget. În nouă luni, guvernul Băsescu-Boc şi-a trecut în palmares o singură măsură economică. Nu atenuatoare, ci generatoare de criză: impozitul minim alias forfetar. În rest, de nouă luni, acelaşi guvern nu a fost capabil să ia nici o hotărîre cu efecte economice benefice. Nu a fost capabil să pună în operă şantiere pentru lucrări de infrastructură. Şantiere care ar fi însemnat locuri de muncă, plus valoare, salarii, taxe, impozite la buget, consum al populaţiei, adică menţinerea şi a altor ramuri economice şi iarăşi venituri la bugetul statului din TVA plus conexele.
În nouă luni, guvernul Băsescu-Boc a dus o viaţă fundamental paralelă cu realităţile social-economice ale României. Actului de guvernare i s-a substituit mahalagismul ca stare a naţiunii. Un mahalagism lansat de la vîrful statului. Şi, în acelaşi timp, un mahalagism care a adus România de la o dinamică a creşterii economice de peste 6% la una... negativă de 8%. Şi la un deficit bugetar de peste şapte procente. Pe acest fond, tandemul de la conducerea României, Băsescu-Boc, vine cu măsuri de salvare a PATRIEI: trimiterea în şomaj (adică în postura de asistaţi de la buget) a 150.000 de salariaţi ai statului, plus o primă pentru norocoşii care îşi păstrează locul de muncă: cîteva săptămâni de conceiu fără plată. Desigur, alte soluţii nici nu ar putea sta în picioare. Să porneşti acum marile investiţii este imposibil: vine toamnă şi numai pînă să derulezi procedura licitaţiilor deja dă îngheţul. Aşa că rămîne varianta cu tocatul banilor din credite guvernamentale interne şi externe. Că doar nu om fi atît de absurzi încît să pretindem celor doi să gîndească şi să aplice proiecte de relansare economică de genul celor fabricate de echipele Angelei Merkel, sau ale lui Gordon Brown, Silvio Berlusconi ori Donald Tusk al Poloniei. Măsuri care au scos ţările respective din recesiune şi le-au împins la periferia crizei. Deşi, dacă mă gîndesc bine, o soluţie facilă ar fi şi la noi: trimiterea respectivilor doi, cu echipele lor cu tot, în conedii fără plată pe termen nelimitat. S-ar face şi economii la buget şi s-ar limita şi pagubele la nivelul a ceea ce s-a distrus deja pînă azi. Am zis!

joi, 6 august 2009

De la leu la mahmudea

Clasicii economiei politice au relevat ecuaţia ciclului de dezvoltare economică: bani – marfă – bani. Formula nu are nici o legătură cu Marx, Engels ori Heckscher sau Samuelson. Ea este perenă indiferent de sistemul politico-economic. Noi, românii secolului XXI, graţie contemporanei guvernări, reuşim însă, să dăm peste cap pînă şi legile obiective ale ştiinţei economice. Şi nu oricum, ci săpînd la temelia naţiunii. România primului deceniu al secolului XX a fost unul dintre cele mai dinamice state europene. De la o economie de tarabă, de la precupeţi şi zarafi, de la glod şi plug cu un brăzdar de lemn, de la cel mai mic PIB din Europa de sfîrşit de secol XIX, România trece la un PIB peste al Greciei şi Poloniei, la un sistem financiar modern, la dezvoltare agricolă şi industrială. La exporturi masive. Şi la o monedă puternică. Trece de la mahmudea la leu. De la lampa cu gaz la curentul electric. De la spălatul la lighean la băile publice şi la băile de apartament. Toate astea se întîmplau la începutul secolului XX. Acum, cu un secol mai în faţă, guvernarea Boc face trecerea în regres. Practic, economia României trece înapoi, de la leu la mahmudea. Şi cînd spun mahmudea, gîndul nu mă duce deloc la o metaforă care să indice moneda unică europeană. Practic, economia naţională revine, pe fondul unei lipse de coerenţă guvernamentală, la nivel feudalo-oriental. La ritmuri de manele, la zarafi şi cămătari. La schimbul de mărfuri. Un sistem economic coerent se bazează pe ciclul bani-marfă-bani. Cabinetul Boc ne-a reîntors la stadiul de marfă-marfă. De troc. La agricultura cu plug cu un brăzdar, tras de cal sau de vacă. Carol reuşea să construiască drumuri şi să le pietruiască pe cele existente. Guvernul Boc ne întoarce la cele de glod. Carol a dezvoltat România pentru că a sprijinit dezvoltarea unei economii sănătoase care i-a produs ban public. Tandemul Băsescu-Boc o prăbuşeşte pentru că au secat izvoarele de ban public năruind sute de mii de mici întreprinderi. Carol a avut bani pentru că banii au venit graţie sporului de educaţie al unei naţiuni care a fost purtată – prin educaţie - de la mahmudea şi manea spre bursă, bănci, industrie, agricultură modernă. Tandemul Băsescu-Boc distruge pînă şi resturile rămase în sistemul educaţional naţional, distruge prin subfinanţare învăţămîntul şi cultura. Şi realizează o nouă tranziţie în istoria României: de la leu la mahmudea, de la bursă la manea.

joi, 30 iulie 2009

Foaie verde drum de fier

Vă mărturisesc că, de ani buni, nu mă mai urc în tren. Am devenit, în pofida dorinţei mele, feroviarofob. Deşi, sincer să fiu, de multe ori mă macină dorul de o lungă călătorie cu trenul, cu ochii lipiţi de fereastra vagonului, mînat de nostalgia copilăriei. Fug însă de tren ca dracul de tămîie pentru că acum, dacă vreau să ajung la Bucureşti, fac cam patru ore cu rapidul. Pe vremuri – două ceasuri şi jumătate. Ca să merg la mare ar trebui să fiu un aventurier: sufocare de căldură, sufocare de înghesuială, sufocare de lipsă de condiţii civilizate. Şi toate pe parcursul a nouă-zece ore. Cu expres direct. Pe vremuri – cinci ore şi jumătate, cu schimbare în Bucureşti Nord. Plus că de doăzeci de ani n-am mai văzut o lucrare de întreţinere la calea ferată, ripare de piatră spartă, înlocuire de şină ş.a.m.d. Transportul feroviar s-a dus naibii. Îmi place în schimb să mă dau cu maşina. Partea proastă este că nu am atâţia bani pentru asta. Nu pentru benzină, ci pentru înlocuit, la mai fiecare an, „otomobilul”. Sau, în cel mai fericit caz, bielete, planetare, capete de bară. Nu îmi stă în fire să dau în gropi, dar pe DN-urile noastre nu ai alternativă. Că autostrăzi nu am avut, nu avem şi nici nu vom avea. Are două bucăţi Bucureştiul, dar strict pentru uz propriu. Mie, contribuabilului ardelean nu îmi folosesc la absolut nimic. Deşi noi dăm o bască de bani ca taxe şi impozite dîmboviţenilor de Ferentari de la Victoria (palatul, nu oraşul). Plus că a început să mă cam părăsească dorinţa de cascadorii. Şi nevoia de adrenalină. Asta pentru că e o adevărată aventură să mergi pe drumurile noastre cu o singură bandă pe sens, fără marcaje, sufocate de un trafic care l-ar umple de invidie şi pe nenea Scaraoschi. Şi vă mai mărturisec un lucru: tot pe vremuri, pe cînd eram un mucea într-ale gazetăriei, am avut ocazia documentării unor reportaje pe pescadoarele noastre şi pe navele de adus peştele congelat, faimoasele Polar. Mi-aş dori iarăşi o asemenea ieşire în largul Mării Negre, dar nu mai avem nici pescadoare, nici transportoarele Polar, nici mineraliere, nici petroliere, nici cargouri. Cu alte cuvinte, la capitolul transporturi sîntem pe nicăieri. Ne uităm cu pizmă în istorie, la drumurile din Imperiul Roman. La cele făcute sub ocupaţie austriacă în Transilvania. La cele făcute de Carol I. În rest... Putem doar să ne uităm la istoria modernă: în ultimii douăzeci de ani, democraţii (actualmente PD-L) au avut opt mandate. Cinci ani a fost boss peste transporturi chiar EL, adică preşedintele Băsescu. Rezultatul nu mai trebuie comentat: flotă ioc, autostrăzi idem, infrastructură feroviară – Dumnezeu cu mila. România s-a întors în barbaria pre-romană. Cei care au de călătorit înţeleg perfect de ce.

luni, 27 iulie 2009

Poveşti la gura ţevii

De ce la gura ţevii şi nu a sobei? În primul rînd pentru că e vară. Şi numai de căldura din sobe nu mai ai chef pe aşa vreme. În al doilea rînd, pentru că ţevile sînt goale. Alea de apă caldă, bineînţeles. Şi se holbează la tine cu ochi chior, aşa cum chioare sînt şi ţuţuroaiele cu bulină roşie de băile şi bucătăriile a vreo sută de mii de braşoveni. Oricum, poveştile sînt interesante. Şi nu tocmai puţine. Şi una dintre ele sună aşa: este o dată ca altă dată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, o centrală mare, înaltă şi tare, cu mulţi angajaţi şi mulţi bani neluaţi. O centrală ce ar trebui să dea cu agentul termic în populaţie de să n-o putem duce, şi cu energia electrică în sistemul naţional de ar fi luminate ca ziua pînă şi drumurile judeţene. Numai că, zice basmul, centrala asta era păstorită de o turmă de vreo 27 de zmei, care mai de care mai agamani. Şi de ceva balauri, fiecare dotat cu un număr oarecare de capete, după putinţă şi posibilităţi. Şi mai zice rapsodul popular, autor de folclor care merge din gură în gură precum altă minune, că unde sînt capete multe e şi deşteptăciune multă. Iar unde este deşteptăciune multă este şi multă prostie (apud rapsod). Drept pentru care centrala cea mare s-a conformat matricei generale mioritice şi s-a dus, an de an, tot mai la fund. De a strîns robinetul pînă şi la fraierii care au plătit întocmai şi la timp facturile, unele mai aberante ca altele. Iar datoriile au ajuns mai mari ca avuţiile lui Roşu Împărat. Plus Verde Împărat, Galben Împărat, Albastru Împărat. Portocaliu Împărat, Violet Împărat, Indigo Împărat. Că ăsta e tot spectrul, dacă nu mă înşel. Dar despre cum s-a ajuns aici, cum s-a împiedicat nu mai ştiu care cu subvenţiile de au ajuns prin alte părţi anatomice ale cetăţii şi alte cele, mai sînt basme destule de spus la gura ţevii. Acu’ e altul, la fel de tare: cică zmeii, în înţelepciunea lor fără de graniţe, au zis că e timpul de economii. Şi au decis să restructureze vreo sută de lucrători ai centralei. Nu oricum, ci cu cîte 18 salarii compensatorii de căciulă. Şi n-ai decît să dai cu cuşma după cîini să înţelegi economia: 18 luni plăteşti o sută de oameni care nu muncesc nimic în loc să îi plăteşti pentru că muncesc. Cît despre economie... ioc! Numai că basmul dă bine la cei ce stau la gura ţevii goale: vai, săracii zmei şi balauri, uite cum se mai dau cu amigdalele de asfalt să ne fie nouă bine, fac şi dreg pe capete. Capete lejeri seci, ar zice povestitorul, pentru că de aici nu se salvează nici un leu. Aşa cum nu s-a salvat nici de-a lungul anilor, zic poveştile.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am zis povestea mea. Dar dacă nu e doar o poveste?

luni, 20 iulie 2009

Apocalipsa după Boc

Madam de Pompadour are de ce să fie fericită pînă şi pe lumea ailaltă. Celebra ei replică (greşit atribuită lui Ludovic al XV-lea!) rostită după înfrîngerea în bătălia de Rosbach (1757) este mai actuală ca oricînd. „După noi potopul” face prozelitism, nu glumă. Nu în Franţa, unde lucrurile merg – apropo de criză – spre bine, ci la noi, popor, de altminteri, cel puţin oficial, francofon. „După noi potopul” poate deveni, fără de greşeală, lozinca – şi blazonul – premierului Boc. Nu pentru că l-ar fi ţintit (vorba vine „ţintit”) timişorenii cu ouă. Nu pentru că exponenţii actualei puteri au început să fie huiduiţi pe unde sînt prinşi. Ci pentru că România se prăbuşeşte, pe zi ce trece, în marasm economic, pentru că România a fost şi este împinsă pe o pantă ireversibilă a crahului generalizat. Nu este vorba despre opinii subiective. Datele reci o dovedesc cu prisosinţă. Un studiu al Băncii Mondiale afirmă că, în anul de graţie 2009, în România, 1,6 milioane de români sînt siliţi să supravieţuiască cu 3 dolari pe zi. Adică cu cel mult 9 lei. Aici intrînd toate cheltuielile lor: casă, mîncare, facturi, medicamente, îmbrăcăminte, încălţăminte. Şi tot de la Banca Mondială citire: în 2009, procentul românilor care trăiesc în sărăcie absolută a ajuns la 7,4%, faţă de 5,7% în 2008. Asta în timp ce numărul săracilor scăzuse, în 2008, faţă de 2007, de la 2,1 milioane de români la 1,2 milioane în 2008. Pentru a reveni acum, de-a dreptul spectaculos. Iar numărul copiilor trăind în sărăcie absolută este, la rîndul său, în creştere: de la 7,8% în 2008, la 10,7% în 2009. Apud Banca Mondială, bineînţeles. Raportul nu apare oriunde, ci în Strategia de Parteneriat cu România. Ceea ce este, de altfel, normal în contextul în care guvernul Boc nu numai că este în urma crizei cu mai bine de jumătate de an, dar este fundamental lipsit de reacţie. Practic, în cele opt luni de guvernare singura constantă – şi singura materializare, în acelaşi timp, a unei linii guvernamentale – a fost împărţirea caşcavalului. Pardon, a funcţiilor. După care totul s-a redus doar la jocuri de imagine, indiferent de costuri. Costuri pe care, bineînţeles, noi le plătim. Aşa că marchiza de Pompadur are de ce să fie mîndră. Sau, eventual, pizmaşă. Boc e mult mai tare.