sâmbătă, 24 august 2013
Guvernul din opoziție
Clasicul democrației mondiale, Regatul Unit, are, prin intermediul opoziției, și un guvern din umbră. Sau guvern fantomă. Perdanții electoral își alcătuiesc, la fiecare ciclu electoral, un guvern al opoziției. Evident, nu guvernează. Dar stă cu ochii pe Cabinet ca pe butelie, îl taxează la cele mai firave abateri de la normalitate, lansează proiecții și propune variante pe care și le argumentează. Acesta este guvernul din opoziție. Un fin, competent și atent observator al actului de guvernare al puterii. Un lansator constant al alternativelor și un corector al actului de putere.
Ei bine, noi, românii, i-am tăiat pe britanici. Guvernul nostru din opoziție este mult mai mult decît al lor. Nu vă gîndiți la un cabinet fantomă proiectat de Vasile Blaga și dinamizat de Monica Macovei. Nici poveste. PDL, principala forță motrice a opoziției (ca număr de scaune ocupate în Parlament) este fundamental inactiv din acest punct de vedere. La cîte tîmpenii a lansat guvernarea Ponta, lipsa de reacție a democrat-liberalilor denotă orice altceva numai vitalitate politică nu. Și nici valențe democratice. ”Pachetul” valențelor opoziționale marchează mai degrabă, ca să spicuim numai cîteva, o fundamentală incapacitate politică, un marcant interes strict pentru gușa individuală, pe principiul ”mănîncă cine poate” și o lene în gîndire și acțiune politică de-a dreptul atavice.
Dar să revenim la adevăratul nostru guvern din opoziție. La guvernul care funcționează pe principiul pliculețului cu nesscafe: doi în unul. Căci guvernul din opoziție al României este chiar guvernul Ponta. Este un guvern la putere aflat în opoziție pentru că principalul lui instrument de lucru este critica. Critica vocală. Deși cabinetul are la îndemînă toate instrumentele guvernării, inclusiv o zdrobitoare majoritate parlamentară, instrumentul de lucru folosit este doar cel vocal. În mai mult de anul scurs de la ”prima ungere”, în mai mult de jumătatea de an de la... a doua, nu am văzut nici un proiect pe termen scurt, mediu sau lung, nici o proiecție de arhitectură economică. De altfel, în paranteză fie spus, cuvîntul ”economie” a dispărut din vocabularul puterii. Se sonorizează umori, frustrări, dar nu se construiește nimic. Se raportează rezultate mirobolante, dar oamenii sărăcesc. Agenții economici se prăbușesc într-o sarabandă turbată de piese de domino măiestrit bușite. Numărul firmelor intrate în insolvență crește în progresie geometrică de la lună la lună. În termeni reali, șomajul declarat la șapte la sută a trecut de 15 procente și virează spectaculos spre 20%. Șpăguirea a devenit sport național, de la agentul comunitar din piață care își umple sarsanaua dimineață pentru locul la tarabă al precupeților și pînă la judecătorii cu peste un milion de euro pe dosar, ori procurorii care transformă beciul instituției în depozit de vinuri și cîrnați, de la medicul care condiționează la profesorii care industrializează peșcheșul pentru bacalaureat.
Asta ar fi una. În al doilea rînd, dar, de fapt, tot în primul, guvernul Ponta este în evidentă opoziție cu România. Cu cetățenii contribuabili pe care îi jupoaie inventînd săptămînal taxe noi. Iar la acest capitol inventarul este mult prea lung pentru a-l mai parcurge. Așa că trec direct la concluzie. O concluzie rezumabilă la o simplă sintagmă: România browniană.
P.S. Sîntem, totuși, soectaculoși și gena migratoare ne este puternică. Asta în sensul că România se află veșnic pe drumuri. Eram pe drumul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării spre comunism. Ne-am circumscris, pentru o scurtă perioadă, pe drumul făuririi societății capitaliste și ne-am cantonat, în anii din urmă, pe drumul dezagregării morale și materiale. Dar despre asta vom mai vorbi.
joi, 22 august 2013
Odiseea minciunii la români
Motto (din folcorul românesc):
Cu-o minciună aleasă stai la masă boierească;
Ulciorul nu merge de multe ori la apă;
Minte de-ngheață apele;
Vezi că-i albă, zici că-i neagră;
L-a prins cu mîța-n sac;
Umblă cu cioara vopsită;
Minciună stă cu regele la masă
Nu sufăr de narcisism, Doamne-ferește. Dar mi-a picat, absolut întîmplător, sub ochi un editorial propriu și personal din 2009. De acum taman patru ani: De ce sîntem tîmpiți, se intitula. L-am recitit oarecum mirat, nefiindu-mi în stil nici un fel de agresivitate. Și nu am putut să nu constat că e este încă actual. Dureros de actual. Ca argumen mă... autocitez:
”De ce sîntem tîmpiți. Dacă propoziţia de mai sus ar fi interogativă, ar fi, categoric, o întrebare retorică. Oricum, o explicaţie se cere. Şi este extrem de simplă, de la îndemînă. În primul rînd sîntem tîmpiţi pentru că ne place să ne complacem în această situaţie. În al doilea rînd pentru că, lăsîndu-ne purtaţi în valul de tîmpire (tîmpitizare?) ne-au înţepenit creierele. Şi uite aşa am ajuns să înghiţim cele mai tembele gogoşi, am ajuns să ne lăsăm duşi de nas mai uşor decît turma de oi la abatorizare. Pornind de la titlul de mai sus, aş putea spune că nu este nici măcar o banală propoziţie afirmativă, ci este de-a dreptul un postulat. Şi mă tem că nu exagerez. Sincer să fiu, aş deborda de fericire dacă aş fi contrazis cu argumente serioase şi sănătoase.
Bineînţeles, tot ceea ce am spus pînă acum ar putea fi considerat ca opinia proprie şi personală. Ceea ce înseamnă că, pentru susţinere, trebuie şi un argument. Iată-l: sîntem tîmpiţi pentru că înghiţim pe nerăsuflate şi nemestecate întregul bîlci politic al coaliţiei la guvernare.”
Și mă opresc aici. La acea vreme, coaliția era una condusă de PDL Și era pe val aproape la fel ca USL-ul de azi. Linia politică de forță a guvernului Boc, nu este cazul să reamintesc, a fost minciuna. Dublată de sfidare. Linia de forță a guvernului Ponta este minciuna. Dublată de sfidare. Nu mai e cazul a exemplifica, asta ar însemna a cita (a lua cu copy-paste) toate declarațiile premierului. Și sînt cîteva mii. Sau zeci de mii? Evident, ca și în repauzata guvernare, turma crede. Crede orbește. Este încă vară, căldura nu merge, piața este plină, mațul națiunii nu a început să sufere vizibil. În concluzie, guvernul este, în continuare, iubibil. Ce va fi în crucea iernii, vom vedea atunci. Nu de alta, dar românul trăiește clipa. Iar în clipa de față mațul îi este plin și facturile sînt de vară. Mici.
Îmi ziceam, în urmă cu patru ani, că guvernul Boc ne insultă inteligența. Aceeași constatare este valabilă și azi: guvernul Ponta ne insultă inteligența. Dar am început să am serioase semne de îndoială. Infracțiunea de insultă nu cred a exista. Ar trebui receptată de subiectul ei pasiv. Adică de bravul nostru popor. Or el, poporul-turmă, este insensibil. Nu se simte mințit. Nu se simte înșelat. Nu se simte insultat în inteligență. Și cum refuz să cred că sîntem o nație lobotomizată, mă văd silit a găsi explicația în altă parte: minciuna nu ne deranjează. Nici măcar nu o sesizam. Și este logic așa, întrucît face parte din firescul nostru de fiecare zi. O avem adînc implantată în codul nostru genetic național. Mințim cu nonșalanță că sîntem născuți creștini, deși ne dedăm la cele mai grave încălcări ale poruncilor biblice. Mințim cu nesimțire că sîntem prietenoși și ospitalieri, deși trîntim ușa în nasul oricui, pe motiv că ne deranjează și trecem nepăsători pe lîngă omul căzut în stradă zicîndu-ne că nu e treaba noastră, că de aia avem organe. Organe de stat, să fie treaba lor. Mințim că sîntem un neam de eroi, deși bravii răzăși o tundeau din fața turcilor prin codri, lăsînd în urma lor doar femeile. De unde și onomastica zonei: Amariei, Afrusinei, Adomniței. Căci eroii o ștergeau la viziuină. Mințim că domnitorii noștri erau rolanzi fără teamă și reproș și ne lăudăm cum Mircea cel Bătrîn îi smintea pe turci la Rovine. Dar nu spunem că, după Rovine, biruitorul a tăiat-o în exil. Ne făloșim cu bravii haiduci. Dar ne mințim cu sîrg că erau viteji și inimoși, dînd la spate că, de fapt, jefuiau și ucideau la drumul mare.
Zicem, unii dintre noi, că Ponta minte cum respiră. Dar nu este unicul. Minciuna este sport național. Este parte nesmintită a existenței noastre. Altfel cum de foclorul românesc ar fi doldora de proverbe, zicători, țîpurituri despre minciună? Nu despre adevăr, ci despre minciună.
De unde și concluzia: minciuna ne este în fire. Adînc prinsă în ADN-ul național. Cele cîteva proverbe din mottoul de mai sus sînt desprinse din bogatul pachet al folclorului românesc. Datează de secole, semn că minciuna nu este o pervertire recentă. Dimpotrivă. Iar în această situație faptul că alde Roman, Văcăroiu, Stolojan, Năstase, Boc, Ponta toarnă minciuni la foc automat (scuze pentru premierii CDR, dar succesiunea lor a fost atît de rapidă încît mi-au căzut din inventar, deși chestiile alea ale lor cu o mie de specialiști și cu luminița și capul tunelului au deja iz de folclor) nu trebuie nici să surprindă, nici să mire, nici să ne umple de indignare. Guvernanții nu sînt altceva decît proiecția națiunii. Nici mai buni, nici mai răi. Este suficient a te uita la un exponent al politicului și ai radiografia nației. În ambele cazuri, excepțiile sînt excepții. Rare și insesizabile.
Apropo de asta: nu cumva prima poezie învățată de Ponta în copilăria a fost celebra ”Cățeluș cu părul creț / Fură rața din coteț / Și se jură că n-o fură / Și l-am prins cu rața-n gură!”. Și, cu permisiunea dumneavoastră, nici nu mai întreb: dar de ce naiba asta e prima poezie pe care o învățam cam pe la trei ani?
marți, 20 decembrie 2011
Cu dragoste, de la Moș Crăciun
”Alo? 112? Sînt Moș Crăciun! Am avut un accident pe DN1 și... Am nevoie de descarcerare pentru sacul de cadouri pentru cei care au fost harnici și cuminți! Cum ce s-a întîmplat? Păi Rudolf, renul cu nas roșu, nu a avut copitele de iarnă și a derapat...”
”SMURD? Avem raportat un accident pe DN 1 la intrarea în Brașov. Este nevoie de descarcerare și și un SMURD de urgență. Este accident... Cine este victima? Moș Crăciun!”
”01, sînt dispeceratul, un SMURD în urgență pe DN1, la intrarea în Brașov, este un accident cu Moș Crăciun și riscă să nu mai ajungă cu darurile la timp”!
Pe poarta Inspectoratului pentru Situații de Urgență din Brașov iese în regim de maximă urgență a ambulanță SMURD, urmată de mașina de descarcerare special echipată, în urlet de sirene. Televiziunile naționale și locale dau năvală după echipajele de intervenții...
* * *
Nu este o anecdotă. Și nici un scenariu de serial tv. Toate acestea s-au întîmplat marți, 20 decembrie, în jurul orei 10,30, la Brașov. Moș Crăciun a cerut ajutorul SMURD, iar echipajele de aici, mai eficiente decît elfii Moșului, au sărit imediat. Doar nu era ca cei care au fost cuminți și harnici peste an să rămînă fără răsplată...
Desigur, aceasta este realitatea celor întîmplate. O realitate care ascunde în spatele ei tripla înțelegere – categoric secretă – între Moș Crăciun, Centrul teritorial Brașov al Patronatului medicinei Integrative, Centrul pentru Nevăzători Rază de Lumină și Inspectoratul pentru Situații de Urgență Brașov, cu echipajele SMURD. O acțiune derulată în viteză și cu maximă eficiență pentru a-i răsplăti, pentru inimile lor largi, pe beneficiarii proiectului “Reţea regională pentru promovarea şi aplicarea conceptelor economiei sociale în vederea creşterii şanselor de reinserţie socială a persoanelor cu dizabilităţi”, dar și pe copiii și adolescenții aparținînd Centrului de Nevăzători Rază de Lumină Brașov.
”Sînt extrem de fericită pentru că acest eveniment a avut loc – ne spune directorul executiv al Centrului Rază de lumină, psiholog Milena Popa. Cei de la ISU și SMURD sînt niște oameni de excepție, nu știu cum vom reuși să le mulțumim vreodată pentru căldura lor sufletească, pentru că dovedesc neîntrerupt că iubesc oamenii. Ce au făcut ei astăzi, alături de coordonatorul Centrului teritorial Brașov al patronatului Medicinei Integrative, alături de artiștii Liceului de Muzică Brașov și ai Școala Populară de Arte și Meserii Tiberiu Brediceanu, care ne-au oferit și un mirific concert de Crăciun, este greu de descris în cuvinte. De fapt, toți acești oameni ne-au mai predat, în ajunul Nașterii Domnului, încă o lecție – curs practic – de iubire!”
”Acum asta este, în lege se vorbește doar de cauciucuri de iarnă, nu și de copitele de iarnă ale renilor lui Moș Crăciun – ne spune și Moșul, de fapt Cornelius Popa, coorodnatorul Centrului teritorial Brașov al PMI. Grație ISU și SMURD am ajuns la timp cu darurile către acești minunați oameni, adolescenți și copii ai Centrului rază de Lumină și către beneficiarii proiectului nostru, “Reţea regională pentru promovarea şi aplicarea conceptelor economiei sociale în vederea creşterii şanselor de reinserţie socială a persoanelor cu dizabilităţi”. Și ceea ce s-a întîmplat astăzi, aici, a fost, zic eu, unul dintre cele mai frumoase momente din activitatea acestui an. Am văzut fețe senine, fețe fericite. Toți cei prezenți azi, la această sărbătoatre au redescoperit un mare Adevăr: Moș Crăciun chiar există...”
Da, chiar există. Și – ca să îl citez pe Moș Crăciun de azi, respectiv pe coordonatorul centrului teritorial Brașov al PMI – spun și eu: ”Da, există. Și, oameni buni, nu uitați niciodată: cel mai de preț dar din lume este IUBIREA...!”
”SMURD? Avem raportat un accident pe DN 1 la intrarea în Brașov. Este nevoie de descarcerare și și un SMURD de urgență. Este accident... Cine este victima? Moș Crăciun!”
”01, sînt dispeceratul, un SMURD în urgență pe DN1, la intrarea în Brașov, este un accident cu Moș Crăciun și riscă să nu mai ajungă cu darurile la timp”!
Pe poarta Inspectoratului pentru Situații de Urgență din Brașov iese în regim de maximă urgență a ambulanță SMURD, urmată de mașina de descarcerare special echipată, în urlet de sirene. Televiziunile naționale și locale dau năvală după echipajele de intervenții...
* * *
Nu este o anecdotă. Și nici un scenariu de serial tv. Toate acestea s-au întîmplat marți, 20 decembrie, în jurul orei 10,30, la Brașov. Moș Crăciun a cerut ajutorul SMURD, iar echipajele de aici, mai eficiente decît elfii Moșului, au sărit imediat. Doar nu era ca cei care au fost cuminți și harnici peste an să rămînă fără răsplată...
Desigur, aceasta este realitatea celor întîmplate. O realitate care ascunde în spatele ei tripla înțelegere – categoric secretă – între Moș Crăciun, Centrul teritorial Brașov al Patronatului medicinei Integrative, Centrul pentru Nevăzători Rază de Lumină și Inspectoratul pentru Situații de Urgență Brașov, cu echipajele SMURD. O acțiune derulată în viteză și cu maximă eficiență pentru a-i răsplăti, pentru inimile lor largi, pe beneficiarii proiectului “Reţea regională pentru promovarea şi aplicarea conceptelor economiei sociale în vederea creşterii şanselor de reinserţie socială a persoanelor cu dizabilităţi”, dar și pe copiii și adolescenții aparținînd Centrului de Nevăzători Rază de Lumină Brașov.
”Sînt extrem de fericită pentru că acest eveniment a avut loc – ne spune directorul executiv al Centrului Rază de lumină, psiholog Milena Popa. Cei de la ISU și SMURD sînt niște oameni de excepție, nu știu cum vom reuși să le mulțumim vreodată pentru căldura lor sufletească, pentru că dovedesc neîntrerupt că iubesc oamenii. Ce au făcut ei astăzi, alături de coordonatorul Centrului teritorial Brașov al patronatului Medicinei Integrative, alături de artiștii Liceului de Muzică Brașov și ai Școala Populară de Arte și Meserii Tiberiu Brediceanu, care ne-au oferit și un mirific concert de Crăciun, este greu de descris în cuvinte. De fapt, toți acești oameni ne-au mai predat, în ajunul Nașterii Domnului, încă o lecție – curs practic – de iubire!”
”Acum asta este, în lege se vorbește doar de cauciucuri de iarnă, nu și de copitele de iarnă ale renilor lui Moș Crăciun – ne spune și Moșul, de fapt Cornelius Popa, coorodnatorul Centrului teritorial Brașov al PMI. Grație ISU și SMURD am ajuns la timp cu darurile către acești minunați oameni, adolescenți și copii ai Centrului rază de Lumină și către beneficiarii proiectului nostru, “Reţea regională pentru promovarea şi aplicarea conceptelor economiei sociale în vederea creşterii şanselor de reinserţie socială a persoanelor cu dizabilităţi”. Și ceea ce s-a întîmplat astăzi, aici, a fost, zic eu, unul dintre cele mai frumoase momente din activitatea acestui an. Am văzut fețe senine, fețe fericite. Toți cei prezenți azi, la această sărbătoatre au redescoperit un mare Adevăr: Moș Crăciun chiar există...”
Da, chiar există. Și – ca să îl citez pe Moș Crăciun de azi, respectiv pe coordonatorul centrului teritorial Brașov al PMI – spun și eu: ”Da, există. Și, oameni buni, nu uitați niciodată: cel mai de preț dar din lume este IUBIREA...!”
marți, 13 decembrie 2011
Neamul lui Maț
Era cît pe ce să mă lovească panica. Sîntem deja la jumătatea lui decembrie și bravele televiziuni comerciale nu începuseră a se plînge de costurile coșului de Crăciun. Dar nu este vina lor, ci a acutei mele lipse de vigilență: ”televizoriștii” de serviciu au prins deja a presta corespunzător. Și, cel puțin de data asta, nu este vina lor. Sau nu exclusiv. Rațiunea este extrem de simplă: marile sărbători se traduc, în limbajul românesc comun nu prin evenimente aniversar-istorice sau religioase, ci prin ce trece prin maț. Dacă e Crăciun, nu este nașterea Domnului. Nici măcar Moș Crăciun cu renii lui și cu tolba plină. Asta cu cadourile este, mai degrabă, un subsidiar. La noi Crăciun înseamnă nu zîmbete curate, nu daruri din inimă, ci cîrnați, sarmale, porcul întins pe masă. Iar Paștele nu înseamnă nici pe departe sărbătoarea Învierii. Nici măcar cea precreștină a intrării în primăvară, a intrării într-un nou ciclu de viață. Înseamnă miel, drob, cozonaci la greu. Și, evident, șprițuri. Adică iarăși băgatul la maț. Așa că demersurile televizoriste nu mă miră. Viața românilor se derulează, nesmintit, între porc și miel. Cu cîte o salată de boeuf de aniversări în familie, plus nelipsitele grătare la margine de șosea în mai fiecare sfîrșit de săptămînă.
Acestea ar fi reperele în timp. ”Bornele” existenței multianuale. Evident, viața noastră nu se reduce numai la atîta. Printre ghiogîlțuri avem și preocupări de finețe: ne călcăm pe picioare prin hipermarketuri, ne lovim cu sîrg țurloaiele cu coșurile doldora de de-ale mațului și ne smulgem părul din cap (sau, mă rog, fiecare în funcție de gradul de calviție cu care a fost dotat de natura mamă) că iar s-au scumpit cele dedicate pîntecului. Numai că, oricît s-ar scumpi, nu prea văd românași renunțînd la tradiționalii cîrnați. Că, deh, așa TREBUIE, este Crăciunul.
Dimeniunea MAȚULUI este ceea ce ne caracterizează. Dublată de mîna veșnic întinsă, că doar CINEVA trebuie să ne dea. De preferință statul. Iar dacă ticălosul ăsta de stat nu ne mai bagă în seamă, nu ne mai umflă gușile, e ticălos, corupt, mîrșav. Și la asta se mai adaugă încă oarece: nesfîrșita nemulțumire. Sîntem nemulțumiți pentru că plouă. Pentru că nu plouă. Pentru că nu ni se dă. Și dacă ni se dă, pentru că nu ni se dă suficient. Sau dacă se dă suficient, că de ce i s-a dat și lu’ ăla, că doar ăla nu merită. Dar asta face parte tot din filosofia mațului. A unui maț bine umflat, care se dezvoltă, se hipertrofiază, evident în defavoarea creierului. A rațiunii și a simțirii. Sîntem dominați de zeul Maț și asta ne place. Intrăm în fibrilație că vine Crăciunul și ascuțim cu sîrg cuțitele pentru hăcuit carne. Pregătim cratițele pentru sarmale și cîrnați. Și cînd mațul este plin, mațul este fericit. Un singur lucru ne face mai fericți de atît: raportarea prea plinului din mațul nostru la mațe mai puțin umflate. Atunci căpătăm rumeneală în obrajori și țîțîim nemulțumiți din buzele lejer unse de untura defunctului și cel puțin parțial mîncatului porc: al dracu’ statu’ ăsta, uite cum nu umple el mațul la bieții oameni care...
Trai-ne-ar mațul. Și noi pe lîngă el! Neamul lui Maț...
P.S. Desigur, că dacă maț nu e nimic nu e. Și viața nu mai are nici un rost. Așa că din teamă că ne pierdem mațul bine umflat și în continuare umflabil, ne mai și căim. Și atunci neamul lui Maț se pune să ridice noi temple. De-ale mîntuirii neamului Maț. Am zis!
Era cît pe ce să mă lovească panica. Sîntem deja la jumătatea lui decembrie și bravele televiziuni comerciale nu începuseră a se plînge de costurile coșului de Crăciun. Dar nu este vina lor, ci a acutei mele lipse de vigilență: ”televizoriștii” de serviciu au prins deja a presta corespunzător. Și, cel puțin de data asta, nu este vina lor. Sau nu exclusiv. Rațiunea este extrem de simplă: marile sărbători se traduc, în limbajul românesc comun nu prin evenimente aniversar-istorice sau religioase, ci prin ce trece prin maț. Dacă e Crăciun, nu este nașterea Domnului. Nici măcar Moș Crăciun cu renii lui și cu tolba plină. Asta cu cadourile este, mai degrabă, un subsidiar. La noi Crăciun înseamnă nu zîmbete curate, nu daruri din inimă, ci cîrnați, sarmale, porcul întins pe masă. Iar Paștele nu înseamnă nici pe departe sărbătoarea Învierii. Nici măcar cea precreștină a intrării în primăvară, a intrării într-un nou ciclu de viață. Înseamnă miel, drob, cozonaci la greu. Și, evident, șprițuri. Adică iarăși băgatul la maț. Așa că demersurile televizoriste nu mă miră. Viața românilor se derulează, nesmintit, între porc și miel. Cu cîte o salată de boeuf de aniversări în familie, plus nelipsitele grătare la margine de șosea în mai fiecare sfîrșit de săptămînă.
Acestea ar fi reperele în timp. ”Bornele” existenței multianuale. Evident, viața noastră nu se reduce numai la atîta. Printre ghiogîlțuri avem și preocupări de finețe: ne călcăm pe picioare prin hipermarketuri, ne lovim cu sîrg țurloaiele cu coșurile doldora de de-ale mațului și ne smulgem părul din cap (sau, mă rog, fiecare în funcție de gradul de calviție cu care a fost dotat de natura mamă) că iar s-au scumpit cele dedicate pîntecului. Numai că, oricît s-ar scumpi, nu prea văd românași renunțînd la tradiționalii cîrnați. Că, deh, așa TREBUIE, este Crăciunul.
Dimeniunea MAȚULUI este ceea ce ne caracterizează. Dublată de mîna veșnic întinsă, că doar CINEVA trebuie să ne dea. De preferință statul. Iar dacă ticălosul ăsta de stat nu ne mai bagă în seamă, nu ne mai umflă gușile, e ticălos, corupt, mîrșav. Și la asta se mai adaugă încă oarece: nesfîrșita nemulțumire. Sîntem nemulțumiți pentru că plouă. Pentru că nu plouă. Pentru că nu ni se dă. Și dacă ni se dă, pentru că nu ni se dă suficient. Sau dacă se dă suficient, că de ce i s-a dat și lu’ ăla, că doar ăla nu merită. Dar asta face parte tot din filosofia mațului. A unui maț bine umflat, care se dezvoltă, se hipertrofiază, evident în defavoarea creierului. A rațiunii și a simțirii. Sîntem dominați de zeul Maț și asta ne place. Intrăm în fibrilație că vine Crăciunul și ascuțim cu sîrg cuțitele pentru hăcuit carne. Pregătim cratițele pentru sarmale și cîrnați. Și cînd mațul este plin, mațul este fericit. Un singur lucru ne face mai fericți de atît: raportarea prea plinului din mațul nostru la mațe mai puțin umflate. Atunci căpătăm rumeneală în obrajori și țîțîim nemulțumiți din buzele lejer unse de untura defunctului și cel puțin parțial mîncatului porc: al dracu’ statu’ ăsta, uite cum nu umple el mațul la bieții oameni care...
Trai-ne-ar mațul. Și noi pe lîngă el! Neamul lui Maț...
P.S. Desigur, că dacă maț nu e nimic nu e. Și viața nu mai are nici un rost. Așa că din teamă că ne pierdem mațul bine umflat și în continuare umflabil, ne mai și căim. Și atunci neamul lui Maț se pune să ridice noi temple. De-ale mîntuirii neamului Maț. Am zis!
luni, 12 decembrie 2011
Întoarcerea din grevă
În urmă cu 22 de luni îmi anunțam intrarea în grevă gazetărească. Motivul? Îl anunțam atunci: în fața degradării morale a peisajului media, am renunțat. Am renunțat să mai fac parte, după ce ani de zile am luptat pentru demnitatea jurnalistică, dintr-un corp profesional în care etica și respectul față de inteligența cititorilor / ascultătorilor /telespectatorilor au ajuns excepția. Am făcut-o cu speranța că noul val al jurnaliștilor va reuși să readucă această profesiune în rîndul elitelor sociale. Nu are rost a vă mai spune că dezamăgirea este imensă. Nu așa s-a întîmplat. Dimpotrivă. În fine, nu are rost a relua cele spuse atunci cînd mi-am pus condeiul în sertar și am renunțat la ”sticlă”.
Acum însă, după 22 de luni de grevă jurnalistică, îmi dau seama că demersul meu a fost absolut inutil. Și, sincer să fiu, cvasineobservat. Așa că mă întorc în lumea cuvîntului scris. Mă întorc pentru că în tot acest interval am învățat cîteva lecții de viață greu de descris. Nu de la profesori universitari, ci din universul ființelor cu disabilități de care m-am apropiat foarte mult, învățînd să lucrez cu acești oameni și pentru ei. De la ei am învățat ce înseamnă bucuria unor lucruri mărunte pentru cei mai mulți, dar care pentru ei pot însemna victorii uriașe.
Pornind de la această experiență pe care nu am de gînd să o întrerup, revin la cuvîntul scris. Deocamdată, în ceea ce privește ieșirea pe ”sticlă”, mă mai gîndesc. Îmi dau seama că, într-o societate bolnavă, în care valorile s-au răsturnat irevocabil, a sta pe margine este fundamental greșit. Iar a aștepta asanarea peisajului media ar însemna să sper absurd în... nemurire. Pentru că, îmi dau seama, va trebui să dispară o generație întreagă pentru ca presa românească să redevină credibilă. Și morală. Ca și politicul, media românească este atinsă de mizerul putregai. Nu discut despre excepții. Sînt rare și mă plec cu respect în fața lor.
Așa că, fraților, m-am întors. M-am întors și redeschid, pentru început, Recursul la morală. Poate urnesc, poate urnim, împreună, ceva. Măcar un pic, oricît de mic ar fi el.
Acum însă, după 22 de luni de grevă jurnalistică, îmi dau seama că demersul meu a fost absolut inutil. Și, sincer să fiu, cvasineobservat. Așa că mă întorc în lumea cuvîntului scris. Mă întorc pentru că în tot acest interval am învățat cîteva lecții de viață greu de descris. Nu de la profesori universitari, ci din universul ființelor cu disabilități de care m-am apropiat foarte mult, învățînd să lucrez cu acești oameni și pentru ei. De la ei am învățat ce înseamnă bucuria unor lucruri mărunte pentru cei mai mulți, dar care pentru ei pot însemna victorii uriașe.
Pornind de la această experiență pe care nu am de gînd să o întrerup, revin la cuvîntul scris. Deocamdată, în ceea ce privește ieșirea pe ”sticlă”, mă mai gîndesc. Îmi dau seama că, într-o societate bolnavă, în care valorile s-au răsturnat irevocabil, a sta pe margine este fundamental greșit. Iar a aștepta asanarea peisajului media ar însemna să sper absurd în... nemurire. Pentru că, îmi dau seama, va trebui să dispară o generație întreagă pentru ca presa românească să redevină credibilă. Și morală. Ca și politicul, media românească este atinsă de mizerul putregai. Nu discut despre excepții. Sînt rare și mă plec cu respect în fața lor.
Așa că, fraților, m-am întors. M-am întors și redeschid, pentru început, Recursul la morală. Poate urnesc, poate urnim, împreună, ceva. Măcar un pic, oricît de mic ar fi el.
luni, 8 februarie 2010
Boul şi căţelul
Nu, nu este vorba despre o fabulă. Şi, oricum, acest gen al literaturii, fabula, şi-a dat de multă vreme obştescul sfîrşit. Asta se întîmpla cam prin vremea în care se dădea liber la înjurătura pe faţă, fără jenă. Vreme care, de altminetri, avea să pună cot la cot mai toată turma naţională. Dar să nu divaghez. Titlul de fabulă de mai sus mi-a venit în minte pe pilot automat în timp ce priveam siderat un talk-show difuzat de un post comercial. Specimenul care apărea pe generic ca realizator al emisiunii se înconjurase de oarece invitaţi, inşi cu cevaşlea competenţe în domeniul temei enunţate. Ei bine, preţ de mai bine de o jumătate de oră – atîta cît am rezistat fără să apelez la telecomandă, dar eram şi eu curios să văd pînă unde se întinde retardul profesional în noua medie – specimenul realizator a lătrat non-stop (iertat să fiu pentru termen, dar, subliniez, specimenul realizator nu vorbea, nu întreba, nu îşi valorifica într-un fel sau altul – adică pozitiv sau negativ – invitaţii, ci doar lătra propoziţii şi „judecăţi de valoare”, retezînd din capul locului orice silabă ar fi încercat a rosti cei ce aveau chiar dreptul la a se numi specialişti în domeniu). Dacă ar fi doar un caz izolat, un incident în peisajul media contemporane, aş trata acest caz ca atare. Probabil aş fi fost tentat la a mă deda la ironii. Numai că nu este o excepţie, chestiunea tinde a deveni regulă generală. Iar numărul „realizatorilor” care nu au habar de meserie, nu au habar de ceea ce se întîmplă în viaţa reală – şi nici nu se ostenesc a învăţă, fiindu-le suficientă doar propria lor făptură biologică – creşte exponenţial. Un asemenea gen de presă TV, sincer să fiu, nu am văzut nicăieri în lume. Nicăieri în lume nu am reuşit să descopăr – excepţie face, fireşte, România – un atare ritm de promovare a incompetenţei ca în presa de la noi. Şi, la fel de sincer, mărturisesc că am obosit să mai caut explicaţii logice pentru acest fenomen, explicaţii din familia „este normal, ăştia sînt ieftini şi pot fi lesne manipulaţi şi schimbaţi de patronate”. Adevărul este doar unul singur: cu excepţiile de rigoare – tragedie este că aceste excepţii sînt din ce în ce mai rare – în preasa contemporană din România au început să colcăie două categorii: boii, care se reped să ia orbeşte în coarne, neînţelegînd nimic şi căţeii care latră sîrguincios pentru a fi cît mai pe placul celui/celor care le aruncă, din cînd în cînd, cîte un os, colo. După care indivizii cu pricina se gudură patetic, arătînd cît de credincoşi sînt ei stăpînirii. Cît despre noţiuni din categoria „etică profesională”, „adevăr”, „intersul suprem al opiniei publice de a fi prompt şi corect informate”, zic eu, nici nu mai are rost a vorbi în contextul actual.
Nici măcar nu are sensul a ne mai întreba cum de a fost posbil a se ajunge în atare situaţie atîta timp cît în România profund democratică şi-a putut înfiinţa întreprindere de presă orice cîrnăţar şi, ceea ce este cu adevărat grav, a putut angaja non-profesionişti, oameni fără pregătire, fără cultură, fără carte, fără morală. Şi fără a avea girul unei organizaţii cu adevărat profesionale care să le acorde şi să le verifice licenţele profesionale. Sînt lucruri pe care nu le-am inventat eu, doar le-am constatat a exista în lumea civilizată.
Rezultatul acestui fenomen îl vedem cu toţii. Şi nu neapărat în faptul că ajungem să folosim tot mai des telecomanda, schimbînd frenetic canalele, ci constatînd că am ajuns a trăi într-o Românie a prostul-gust, a lipsei bunului-simţ, a manelelor şi retardului. Am zis!
N.B. Revenind la subiectul iniţial: nenorocirea a mare se petrece atunci cînd, în acelaşi individ, îşi dau întîlnire şi boul şi căţelul. Trăi-mi-ar telecomanda!
Nici măcar nu are sensul a ne mai întreba cum de a fost posbil a se ajunge în atare situaţie atîta timp cît în România profund democratică şi-a putut înfiinţa întreprindere de presă orice cîrnăţar şi, ceea ce este cu adevărat grav, a putut angaja non-profesionişti, oameni fără pregătire, fără cultură, fără carte, fără morală. Şi fără a avea girul unei organizaţii cu adevărat profesionale care să le acorde şi să le verifice licenţele profesionale. Sînt lucruri pe care nu le-am inventat eu, doar le-am constatat a exista în lumea civilizată.
Rezultatul acestui fenomen îl vedem cu toţii. Şi nu neapărat în faptul că ajungem să folosim tot mai des telecomanda, schimbînd frenetic canalele, ci constatînd că am ajuns a trăi într-o Românie a prostul-gust, a lipsei bunului-simţ, a manelelor şi retardului. Am zis!
N.B. Revenind la subiectul iniţial: nenorocirea a mare se petrece atunci cînd, în acelaşi individ, îşi dau întîlnire şi boul şi căţelul. Trăi-mi-ar telecomanda!
miercuri, 3 februarie 2010
România datului în gropi
România dă în gropi. De fapt, nu neapărat România, cît românii. Românii se înghesuie, care mai de care, la datul în gropi. Şi la Bucureşti, că, deh, aici e Capitala, şi la Ploieşti, şi la Bacău, şi la Arad, şi la Timişoara, şi la Constanţa. Şi la Braşov, evident. Ca să nu mai vorbesc de Piteşti, Tîrgovişte ori Craiova. Başca pe drumurile naţionale. Românii dau în gropi pentru că ele există. Există şi se înmulţesc mai abitir ca populaţia canină comunitară din Capitala condusă de primarul general Băsescu într-o perioadă cînd acesta tocmai declarase război pe viaţă şi pe moarte celui mai bun prieten al omului. Şi ele, gropile, există şi se înmulţesc nu pentru că iarna nu e ca vara – am tot ascultat motivaţii de genul „frigul şi ninsoare strică asfaltarea” – ci pentru că lucrările cu pricina (fie că sînt reparaţii, fie noi covoare asfaltice) sînt prost făcute. Prost şi scump. Dacă ar fi să cităm un raport al Băncii Mondiale, făcut public anul trecut, aceste lucrări „sînt printre cele mai costisitoare din Europa, ajungîndu-se la de două-trei ori peste preţul real”. Sînt prost făcute pentru că este folosit un bitum de proastă calitate. Şi este folosit un bitum de proastă calitate pentru că, de pe urma acestuia, trebuie să trăiască (să trăiască bine, în fond!) o mulţime de tovarăşi: şi cei care îl importă, şi cei care îl comercializează, şi cei care îl transportă, şi cei care îl toarnă (pe şuşele, tovarăşi, nu la organe!). Başca mai marii lor de partid şi stat că şi gura lor trebuie să mănînce, nu?!?
Motivaţiile lansate de administratorii drumurilor, în frunte cu cetăţeanca Piron sau Tiron, cum că temperaturile scăzute iarna şi crescute vara degradează covorul asfaltic nu stau deloc în picioare. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: nu am văzut gropi în carosabilul tovarăşilor suedezi, norvegieni ori finlandezi în ruptul capului. Şi m-am dat din plin cu maşina şi pe la respectivii. Aşa cum nu am văzut nici la greci ori la sicilieni, unde temperaturile, afurisitele de ele, urcă vara cu nesimţire. Numai că nici nordicii şi nici meridionalii nu au avut plăcerea de a asculta pînă în prezent explicaţiile doamnei Tiron sau Piron. În schimb, respectivii au muncit cu sîrg şi onorabilitate la drumurile lor. Şi nu ţine, ca să fiu sincer, nici recenta vrăjeală a numitei, cum că şi în Austria colcăie gropanele în carosabil. Nu numai că nu le-am prea văzut pe la faţa locului, dar stau şi mă uit la tronsonul de DN 13 făcut, cu vreo zece ani în urmă de o companie austriacă de drumuri. Mă uit şi mă mir: dom’le, ăla nu vrea să se degradeze. Să se îngropeze! Afurisiţii de drumari austrieci nu au ţinut cont că în România vara nu-i ca iarna. Sau invers! Dar ăsta-i doar unul şi cu o şuşea nu faci infrastructură în România. Drept pentru care, sîrguincioşi, românii dau în gropi. Şi cu maşina, dar şi individual ori la scară de comunitate. Cu maşina cînd circulă, individual sau în grup cînd votează. Şi atunci se întîmplă ceea ce se întîmplă. Am zis!
Motivaţiile lansate de administratorii drumurilor, în frunte cu cetăţeanca Piron sau Tiron, cum că temperaturile scăzute iarna şi crescute vara degradează covorul asfaltic nu stau deloc în picioare. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: nu am văzut gropi în carosabilul tovarăşilor suedezi, norvegieni ori finlandezi în ruptul capului. Şi m-am dat din plin cu maşina şi pe la respectivii. Aşa cum nu am văzut nici la greci ori la sicilieni, unde temperaturile, afurisitele de ele, urcă vara cu nesimţire. Numai că nici nordicii şi nici meridionalii nu au avut plăcerea de a asculta pînă în prezent explicaţiile doamnei Tiron sau Piron. În schimb, respectivii au muncit cu sîrg şi onorabilitate la drumurile lor. Şi nu ţine, ca să fiu sincer, nici recenta vrăjeală a numitei, cum că şi în Austria colcăie gropanele în carosabil. Nu numai că nu le-am prea văzut pe la faţa locului, dar stau şi mă uit la tronsonul de DN 13 făcut, cu vreo zece ani în urmă de o companie austriacă de drumuri. Mă uit şi mă mir: dom’le, ăla nu vrea să se degradeze. Să se îngropeze! Afurisiţii de drumari austrieci nu au ţinut cont că în România vara nu-i ca iarna. Sau invers! Dar ăsta-i doar unul şi cu o şuşea nu faci infrastructură în România. Drept pentru care, sîrguincioşi, românii dau în gropi. Şi cu maşina, dar şi individual ori la scară de comunitate. Cu maşina cînd circulă, individual sau în grup cînd votează. Şi atunci se întîmplă ceea ce se întîmplă. Am zis!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)