miercuri, 18 noiembrie 2009

De la Goya la Băsescu

În urmă cu vreo două sute de ani, pictorul spaniol Francisco Goya o trîntea: „somnul raţiunii naşte monştri”. Două secole mai tîrziu avea să vină, pe cheiuri dîmboviţene, o parafrază al naibii de adevărată: somnul naţiunii naşte monştri. Iar naţiunea română este într-o profundă stare de somnolenţă. După 50 de ani de hibernare – stare prescrisă de don’ doctor, pentru o viaţă sănătoasă, adică de dr. Petru Groza – credeam, speram, că, în conformitate cu ceea ce avea să ne devină imn naţional, ne vom deştepta. Eroare, cel puţin la scară socială generală. Le dormim în continuare, le dormim adînc, care în cizme, care la birou, care în pat, care la bodegă, care prin comite şi comiţii. Şi, din 1990 încoace, somnul naţiunii a fătat, pe bandă rulantă monştri şi monstruozităţi. Primele „născări” semnificative s-au înfipt, cum era şi firesc pentru pedigriul lor, la conducerea ţării. Şi au reuşit să conserve, sub farduri ieftine şi urît mirositoare, centralismul democratic. Adică acea formă de conducere în care poporul român conduce, ia decizii, mănîncă bine şi trăieşte bine, dar numai prin reprezentanţii lui. De data asta aleşi de o naţiune care le doarme zdravăn. Aşa am reuşit să ne pricopsim cu un Iliescu a la long, aşa ne-am trezit pe cap cu un Băsescu. Ambii, generaţi de reţeta de trai sănătos prescrisă, în fond, de don’ doctor. Dr. Petru Groza. Evident, românii le-au soilit, în tot acest timp, sănătos. Ce a născut somnul lor s-a văzut şi se vede, pentru că nu e vorba doar de cei doi mai sus numiţi ci şi de tot ce au generat ei, toţii cozmâncii, hrebenciucii, agatonii, vanghelii, bocii, videnii, pogii şi mai ştiu eu care. Că un rău nu vine niciodată de unul singur.
Desigur, a mai existat, între timp şi un Constantinescu. Un Constantinescu pe care nu îl mai contabilizez, dat fiind faptul că a fost un patetic accident în starea de somn a naţiunii. Un fel de vis din categoria „bă, parcă am visat ceva azi-noapte, dar nu-mi mai aduc aminte ce”. Altfel însă, le dormim ţapăn. Şi, dacă ar fi să mă iau după sondajele publicate în ritm de cufureală, nici de data asta nu părem a ne trezi. Nici la realitate, nici din somn. Aşa că avem toate şansele ca, în somnambulsimul nostru, să ne alegem iarăşi cu subproduse ale sistemului totalitar. Un sistem pe care îl înjurăm la unison, dar îl perpetuăm cu sîrg şi tenacitate. Noapte bună, România şi nu uita de Goya!

miercuri, 11 noiembrie 2009

O ţară ruptă-n fund

Spunea, la Craiova, Traian Băsescu că lasă, la sfîrşit de mandat, o ţară mai mare cu nu ştiu cîte mii de kilometri pătraţi, suprafaţă găsibilă în Marea Neagră. Măreaţă realizare. Mai cu seamă că, pe fond, acea parte de platou continental nu înseamnă nimic mai mult decît visul românului de a cîştiga la loterie marele pot, chiar dacă nu joacă. Asta apropo de ce grozavi am fi dacă s-ar găsi acolo cîndva petrol şi gaze. În realitate, la sfîrşit de mandat, Traian Băsescu lasă o ţară ruptă-n fund. Spoliată. Cu un popor dominat de şomeri şi pensionari. Şi nu numai cu o visterie goală, ci şi cu un viitor amanetat pe mulţi ani. Bunul gospodar portocaliu – respectiv guvernul Băsescu-Boc – a ruinat gospodăria numită România. Dincolo de încercările patetice ale preşedintelui în exerciţiu de a prezenta eşecul drept reuşită – vezi faimoasa creştere a producţiei agricole cu un procent în 2009 faţă de 2008 (chiar dacă uită că 2009 a fost un an climatelic normal, în timp ce 2008 a fost unul lovit de o secetă năpraznică) – adevărul este incontestabil: 120.000 de întreprinderi mici şi mijlocii falimentate, o rată a şomajului dublată, o datorie externă de 70 miliarde de euro, plus una către băncile din România necuantificabilă în realitate. Guvernul Băsescu-Boc nu a fost capabil să facă economia României să producă plus-valoare, să producă avuţie naţională, să producă PIB. Nu a fost capabil nici măcar să o lase să producă la nivelul anului precedent. Nu criza este vinovată, ci sistemul implementat de cei doi şi ciracii lor. Cuantumul împrumuturilor de pe piaţa internă de capital – unică realizare într-adevăr de proporţii a guvernului Băsescu-Boc – reprezintă, la ora actuală, o imensă povară publică. Numai costul acestor împrumuturi la băncile interne a ajuns la 1,5% din PIB. Şi asta a spus-o chiar marele Pogea. Asta înseamnă că noi, contribuabilii, trebuie să scoatem din buzunare, numai pentru dobânzile acestor credite, 1,73 miliarde de euro. Adică echivalentul a 12 milioane de pensii medii. Şi de aici este suficient doar un banal calcul. Dacă la actualii cinci milioane de pensionari (aproape) mai adăugăm costurile creditelor guvernamentale interne, luate pentru pensii, salarii, cheltuieli publice, adică echivalentul a alte 12 milioane de pensii, rezultă că România ar fi putut plăti 17 milioane de oameni fără ca aceştia să mai facă ceva. În realitate, creditele interne, adăugate celor 70 miliarde de euro credite externe nu au ajuns nici la cetăţeni sub formă de ”primă de român”, nici la dezvoltare, adică la investiţii care să producă locuri de muncă, plus-valoare, avuţie naţională. Unde au ajuns aceşti bani numai bunul Dumnezeu ştie. Şi poate nici El, ci doar Băsescu şi Boc. Plus pleiada de pogi, videni, fluturi şi alţi îndolofăniţi asemeni lor. Cei care lasă moştenire o Românie sărăcită. Ruinată. Ruptă-n fund.

marți, 3 noiembrie 2009

Gripa electorală

Întîmplată în urmă cu vreo trei ani şi jumătate, gripa aviară – the aviara grip, vorba prim-ministrului demis şi interimar – a rămas o mare enigmă. O isterizare în masă a dus la uciderea a sute de mii de galinacee şi la punerea pe butuci, pe lungi perioade de timp, a principalelor ferme de profil din preajma marilor aglomeraţii urbane. Desigur, este o simplă coincidenţă faptul că prefecturile erau portocalii (la Braşov prefect era Aurelian Danu) şi că a fost un moment benefic pentru importatorii de carne de pasăre. Cert este că peste poveste s-a aşezat o suspectă tăcere şi nici pînă azi nu se ştiie cît a fost aviară, cît a fost isterie voit indusă în mase şi cît pură afacere. Atît pentru importatorii care trebuie, cît şi pentru cei care, pe bani grei de la buget, au mimat dezinfecţiile de pe şosele patriei.
Acum, într-un moment tensionat al jocurilor electorale, în România explodează o nouă isterie de tip gripal. Nu mai este aviară, este porcină. Sau, elevat zis, AH1N1. Epidemia de isterie explodează la ţanc. Adică într-un moment delicat pentru preşedintele în exerciţiu, taman cînd societatea civilă a României se dumireşte că faimosul referndum pentru „reformarea statului român” este, în realitate, un bluf jenant, menit a manipula votul din 22 noiembrie. Şi cînd începe a acţiona în consecinţă. Gripa porcină, sub forma ei isterizantă, apare exact cînd rachetele sol-sol (opoziţie democratică – Băsescu) încep să explodeze una după alta. A se vedea afacerea Morar şi punerea pe tapet a legăturii Morar-Băsescu-Flota. Isterizanta porcină apare taman la timp, în momentul în care, erodat de societatea civilă, dar şi de contracandidaţii săi Geoană şi Antonescu, Traian Băsescu începe să piardă teren masiv şi, în premieră, cedează şefia plutonului aflat în cursa pentru Cotroceni.
Ca şi în cazul aviarei, porcina vine la momentul oportun pentru a fixa o nouă agendă a atenţiei publice. Panica lansată – în România ar putea muri 20.000 de oameni de porcină – lasă în umbră interesul pentru discursul electoral. Desigur, sîntem nepregătiţi pentru pandemie. Dar vina aparţine politicienilor, parlamentarilor şi, evident, fostului ministru al sănătăţii, social-democratul Bazac. În plus, de ce să se vorbească despre ilegalitatea alegerilor din 22 noiembrie (suprapunerea cu un referendum, adică exact ceea ce U.E. recomandă a NU se face), cînd se poate vorbi despre cei 20.000 de români care vor muri de porcină? Şi de ce să nu aibă alegătorii români subiect de meditaţie – gripa şi lipsa vaccinului – în loc de a înţelege că preşedintele în exerciţiu nu are argumente pentru a cere un nou mandat şi atunci recurge la diversiunea cu referendumul? Totul evident, brodat pe gripa devenită fundamental electorală.

luni, 26 octombrie 2009

Atac la sistem

Debutul de campanie a fost de urmărit. Aceasta mai cu seamă pentru maniera în care preşedintele în exerciţiu a abordat această campanie. Absolut întîmplător, Traian Băsescu a atacat, în precampanie, un altfel de registru. Mai un „Divertis” pe ici, mai un „Happy Hour”, pe dincolo, fără pic de politică, derulînd cu măiestrie actoricească poveşti romantice, ba un interviu de vreo juma’ de oră pe un alt post generalist, relativ izolat de mesajul politic, la oră de maximă audienţă, taman în calupul principal al ştirilor, răspunzînd cu tandreţe paternă unor interpelări din familia „domnule preşedinte, eu sînt convinsă că sînteţi un suflet simţitor şi nu un actor”. Nu a ezitat nici a se deda la tandreţuri majore cu postul public de radio, tot la o emisiune de mare audienţă şi fără de tangenţe cu politicul, „Semnături celebre”, de la orele 21,00. Asta în loc de „Noapte bună, copii”, altă emisiune de băsmuit rivalizîndă cu povestirile de pe mare ale neînfricatului căpitan de cursă lungă. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, în momentul declanşării oficiale a campaniei, Traian Băsescu a renunţat subit a-l mai lua pe Geoană peste picior, iar pe Antonescu şi Oprescu nici nu îi mai bagă în seamă. A renunţat chiar la poza de cavaler Roland, fără de teamă şi prihană, călare pe cal alb şi salvator al naţiunii. Lupta sa, dusă de unul singur – brav Don Quijote, neînfricat Lancelot – cu sistemul corupt, demult erodată deja, a fost pînă şi ea lăsată la spate. Băsescu şi-a construit o campanie parşivă: sub masca referndumului el dă impresia că a înarmat poporul român şi a dat chemarea acestuia la lupta împotriva unui politic ticăloşit şi îmbuibat. Sloganul „De ce le e frică nu scapă” nu este întîmplător. Băsescu a creat o ţintă detestată: parlamentarii. A conturat, cu răbdare şi perseverenţă, tabloul unui parlament de prisos, al unui parlament corupt. L-a identificat, în ochii poporului, cu suma tuturor relelelor. Apoi a focalizat întreaga campanie în acest făgaş. Referendumul are menirea de a crea alegătorilor iluzia că aşa vor da EI lovitura de graţie unui sistem corupt. Că, pe hoitul legislativului actual va veni EL, salvatorul, şi va construi o Românie curată şi modernă. Un adevărat falanster, mai al naibii ca ăla de la Scăieni. Nu promite, nu se angajează, doar sugerează alegătorului, în mod pervers, această proiecţie. Şi suprapune „da-ul” pentru zdrobirea „balaurului” cu „da-ul” pentru propria-i persoană. Este o stratagemă pe care ceilalţi competitori semnificativi o neglijează însă. Sau căreia nu au fost încă capabili a-i găsi antidot.
Ceea ce însă nu lasă a se întrevedea abila (dar perversa) campanie a preşedintelui în exerciţiu este consecinţa deloc îndepărtată a unui eventual vot favorabil pentru Traian Băsescu: în numele reformei instituţiilor statului se radiază singurul garant autentic al democraţiei în România: parlamentul. Reducerea sa la o mînă de oameni, transformarea în mare Adunare Naţională ca anexă de formă a preşediniţiei ne readuce în epoca centralismului democratic. Adică în epoca puterii unipersonale. Şi discreţionare. A dictaturii cu faţă mai mult sau mai puţin umană. Am zis!

miercuri, 14 octombrie 2009

Fundătura Johannis

Propunerea venită iniţial din partea PNL, apoi însuşită şi de celelalte partide din noua coaliţie, respectiv PSD, PC, UDMR, respectiv nominalizarea primarului de Sibiu, Klaus Johannis, pentru funcţia de premier, ar putea reprezenta şi lozul cel mare. Desigur, ca imagine în afară dă bine: sasul numit premier al României. Bunînţeles, cu reculul de rigoare pentru cîrcotaşi: da, asta pentru că românii nu sînt în stare să se administreze ei înşişi. Şi nu că nu ar fi adevărat. Plus că istoria – afurisita de ea! - iarăşi se repetă. Evident, păstrînd proporţiile: 1866 redivivus. Şi cam cu aceeaşi actori. Regimul autoritar al lui Cuza a deranjat un politic naţional inflamat de ideile revoluţiei de la 1848 şi de parisienismele vremii. Aşa s-a născut şi „monstruoasa coaliţie”, cu liberalii vremii la timonă. Iar în momentul loviturii lui Cuza (debarcarea guvernului Kogălniceanu), liberalii şi conservatorii şi-au dat mîna şi au trecut la treabă: l-au adus pe Carol I la domnie (la propunere liberală). Acum, tot cu liberali la timonă, iarăşi se propune un nume germanic. Nu ca vodă, de data aceasta, ci ca premier. La ora la care scriu aceste rînduri nu ştiu cum se va solda demersul noii coaliţii majoritare. La prima strigare, mişcarea este diabolică: Johannis dă bine în poză, are priză la mai tot românul nostalgic după rigurozitatea germană, dă bine şi în afară – România este în stare să îşi depăşească patimile politice şi mai învaţă o literă din alfabetul democraţiei. Şi aşa mai departe. În plus, propunerea îl bagă pe Traian Băsescu la colţ şi îl transformă din jucător activ în jucător pasiv. Adică într-unul care stă la încasare. Instistînd pe un premier portocaliu, Băsescu şi-ar pune în cap în primul rînd marea masă a votanţilor scîrbiţi de politicul dîmboviţean. I-ar radicaliza şi i-ar aduce la urne, dar cu un vot negativ la adresa sa. Acceptîndu-l, iarăşi are o problemă. În cazul în care ar cîştiga prezidenţialele, i-ar fi aproape imposibil să schimbe premierul. Ar trebui o puternică motivaţie de ordin constituţional. Motivaţie care, sincer să fiu, nu se prea întrevede. Şi mai este un mic şi... „neglijabil” aspect: aşa cum îl cunosc pe primarul Sibiului, el nu va renunţa în ruptul capului la cetatea sa fără garanţii ferme pentru un mandat de trei ani. Adică pînă la următoarele legislative. Iar Băsescu ar fi cu mîinile legate la spate şi cu un premier căruia nu îi prea poate sufla în ciorbă.
Doar că aceleaşi date le sînt opozabile şi lui Geoană şi lui Antonescu: la fel ca şi lui Traian Băsescu: Johannis odată uns, este aproape imposibili de revocat. De debarcat. Chestiune care barează oricărui cîştigător al prezidenţialelor şansa de a-şi unge un premier propriu. Johannis este o lovitură de imagine. Este, probabil, şi o şansă. Dar, cu certitudine, pentru cei trei operatori politici semnificativi, PSD, PNL şi PD-L este şi o fundătură în ceea ce priveşte controlul absolut al executivului.

luni, 12 octombrie 2009

Marţi, pisica 13

Marţi – zi denumită astfel după zeul roman al războiului, Marte (Mars) – este îndeobşte ziua cu trei ceasuri rele. Cînd marţea mai pică şi într-un 13 abia atunci să te ţii superstiţie. Şi dacă în zori a mai cântat şi cucuveaua prin Piaţa Victoriei, iar premierului Boc i-au mai tăiat calea şi o pisică neagră, dar şi un preot în anteriu, nici nu mai ştii la ce să te aştepţi. În mod normal, ai spune că e de rău. Că după toate astea, i-a mai ieşit în cale şi femeia de serviciu cu găleata goală. Şi că astăzi se revarsă pe el ghinioanele mai abitir ca rodiile din Cornul abundenţei. Dar, dacă e să stau precum Turnul de la Pisa, adică strîmb, pentru a judeca drept, mai că-mi vine a zice că e de bine. E de bine pentru că un marţi 13, coroborat cu pisica neagră, găleata goala şi cucuveaua la ureche ar putea trage pe linie moartă un premier care şi-a trecut în palmares un trist record naţional: cea mai slabă guvernare a României din ultimii 50 de ani. Sau, ca s-o spun mai pe şleau, marţi 13 ar putea fi cu noroc pentru mediul de afaceri din România, axfisiat în acest an. Ar putea fi cu noroc pentru educaţia naţională. Ar putea fi cu noroc pentru agricultura din România. Pentru cultură şi pentru cercetare. Pentru românii sărăciţi ca nici unii alţii din Europa în aceste nouă luni de guvernare Boc.
Dar, în acelaşi timp, marţi 13 ar putea fi şi cu ghinion. Cu ghinion nu pentru Boc şi „unsprezecele” său portocaliu, ci pentru Geoană şi Antonescu. Există – teoretic vorbind, în funcţie de racolări, şpăguiri şi fluturări de dosare – şi posibilitatea ca moţiunea de cenzură să nu treacă. Acest lucru nu înseamnă, în primul rînd, întărirea guvernului Boc II, ci, înseamnă practic desemnarea preşedintelui României. Marţi 13 este o zi decisivă: ori la bal, ori la spital. Căzînd moţiunea, Geonă şi Antonescu îşi pierd credibilitatea, îşi văd rărit numărul susţinătorilor, îl lasă pe Băsescu unic alergător în cursa din 22 noiembrie. Dacă moţiunea trece, Băsescu va juca finala în deplasare. Dacă pică, nu va mai avea adversar. De fapt, bătălia aici se dă într-un marţi, zi dedicată zeului Marte. Într-un marţi, 13. Rămîne de văzut cui i se va sparge – evident, marţi după-amiază - oglinda. Nu de alta, dar asta înseamnă şapte ani de ghinion. Am zis!

duminică, 4 octombrie 2009

Eternul şi fascinantul Băsescu

Scriam în urmă cu vreo trei ani că Traian Băsescu este un histrion greu de egalat. Era cam pe timpul cu suspendările şi angajamentele cu ţepe în Piaţa Constituţiei. Era, în acelaşi timp, momentul în care Traian Băsescu, omul care şi-a trecut în palmares buşitul a trei guverne, urca pe cote greu de imaginat de popularitate: 60%. Histrionul jucase perfect şi cucerise stalurile cu un public la rîndu-i visceral în emoţii. Spuneam, în urmă cu trei ani, că Traian Băsescu este fascinant. Este adevărat, şi şarpele îşi fascinează victima înainte de a o înghiţi, o hipnotizează, o paralizează dar, desigur, nu e cazul să ne pretăm la asemenea comparaţii, vorba lui Adrian Năstase, inelegante. Este fascinant pentru că ştie să jongleze cu emoţiile oamenilor. Este suficient a urma sfatul preşedintelui şi a-ţi băga picioarele. Cum în ce? În ligheanul cu apă rece, bineînţeles, şi vei desluşi, din totalul discursurilor sale – şi nu numai cele prezidenţiale, ci şi cele de primar ori ministru al transporturilor – că el, fascinantul Băsescu, nu se adresează logicii. Nu are nici un dialog cu inteligenţa interlocutorilor. Dimpotrivă, o evită cu maximă măiestrie pentru că altfel s-ar da de gol. Băsescu creează emoţii, le manipulează, extrage maximul de folos din asta. Ceea ce nici nu este foarte greu cînd, fire histrionică fiind, te adresezi unui public în cea mai mare parte spărgător de seminţe şi adus în postura de consumator de telenovele.
Pe astfel de jocuri emoţionale, Traian Băsescu, a reuşit să rupă trei guverne: guvernul CDR – PD, neantizînd un partid istoric, PNŢCD-ul, partid care vine astăzi patetic să cerşească cîteva firimituri de la masa celui care a fost, pentru ţărănişti, mai devastator decît comunismul, guvernul PNL – PD, iar acum guvernul PD-L – PSD. Pe jocuri emoţionale, Băsescu s-a făcut preşedinte, vărsînd trei lacrimi de mare actor la proaspăt construitul copîrşeu al lui Theodor Stolojan. Iar acum, tot pe astfel de jocuri emoţionale, acelaşi Traian Băsescu încearcă să convingă, oftînd la greutatea poverii, că sub fluxul apelurilor populaţiei a acceptat să mai candideze încă o dată. A fost... fundamental spontan pentru că poporul, nu e aşa, i-a cerut să se mai sacrifice o tură de cinci ani. Chit că el, preşedintele în exerciţiu, s-ar vrea mai degrabă asemenea albumului omonim: nu numai fascinant, ci şi etern. Etern în funcţia de preşedinte al României. Însă un preşedinte secondat de un guvern marionetă (pe care deja îl are) şi de o Mare Adunare Naţională servilă (pe care o pregăteşte). Un Băsescu etern şi fascinant care nu facde altceva decît să îşi hipnotizeze victimele înainte de a le înghiţi. Măcar pentru o nouă epocă de aur. Am zis!