luni, 12 octombrie 2009

Marţi, pisica 13

Marţi – zi denumită astfel după zeul roman al războiului, Marte (Mars) – este îndeobşte ziua cu trei ceasuri rele. Cînd marţea mai pică şi într-un 13 abia atunci să te ţii superstiţie. Şi dacă în zori a mai cântat şi cucuveaua prin Piaţa Victoriei, iar premierului Boc i-au mai tăiat calea şi o pisică neagră, dar şi un preot în anteriu, nici nu mai ştii la ce să te aştepţi. În mod normal, ai spune că e de rău. Că după toate astea, i-a mai ieşit în cale şi femeia de serviciu cu găleata goală. Şi că astăzi se revarsă pe el ghinioanele mai abitir ca rodiile din Cornul abundenţei. Dar, dacă e să stau precum Turnul de la Pisa, adică strîmb, pentru a judeca drept, mai că-mi vine a zice că e de bine. E de bine pentru că un marţi 13, coroborat cu pisica neagră, găleata goala şi cucuveaua la ureche ar putea trage pe linie moartă un premier care şi-a trecut în palmares un trist record naţional: cea mai slabă guvernare a României din ultimii 50 de ani. Sau, ca s-o spun mai pe şleau, marţi 13 ar putea fi cu noroc pentru mediul de afaceri din România, axfisiat în acest an. Ar putea fi cu noroc pentru educaţia naţională. Ar putea fi cu noroc pentru agricultura din România. Pentru cultură şi pentru cercetare. Pentru românii sărăciţi ca nici unii alţii din Europa în aceste nouă luni de guvernare Boc.
Dar, în acelaşi timp, marţi 13 ar putea fi şi cu ghinion. Cu ghinion nu pentru Boc şi „unsprezecele” său portocaliu, ci pentru Geoană şi Antonescu. Există – teoretic vorbind, în funcţie de racolări, şpăguiri şi fluturări de dosare – şi posibilitatea ca moţiunea de cenzură să nu treacă. Acest lucru nu înseamnă, în primul rînd, întărirea guvernului Boc II, ci, înseamnă practic desemnarea preşedintelui României. Marţi 13 este o zi decisivă: ori la bal, ori la spital. Căzînd moţiunea, Geonă şi Antonescu îşi pierd credibilitatea, îşi văd rărit numărul susţinătorilor, îl lasă pe Băsescu unic alergător în cursa din 22 noiembrie. Dacă moţiunea trece, Băsescu va juca finala în deplasare. Dacă pică, nu va mai avea adversar. De fapt, bătălia aici se dă într-un marţi, zi dedicată zeului Marte. Într-un marţi, 13. Rămîne de văzut cui i se va sparge – evident, marţi după-amiază - oglinda. Nu de alta, dar asta înseamnă şapte ani de ghinion. Am zis!

duminică, 4 octombrie 2009

Eternul şi fascinantul Băsescu

Scriam în urmă cu vreo trei ani că Traian Băsescu este un histrion greu de egalat. Era cam pe timpul cu suspendările şi angajamentele cu ţepe în Piaţa Constituţiei. Era, în acelaşi timp, momentul în care Traian Băsescu, omul care şi-a trecut în palmares buşitul a trei guverne, urca pe cote greu de imaginat de popularitate: 60%. Histrionul jucase perfect şi cucerise stalurile cu un public la rîndu-i visceral în emoţii. Spuneam, în urmă cu trei ani, că Traian Băsescu este fascinant. Este adevărat, şi şarpele îşi fascinează victima înainte de a o înghiţi, o hipnotizează, o paralizează dar, desigur, nu e cazul să ne pretăm la asemenea comparaţii, vorba lui Adrian Năstase, inelegante. Este fascinant pentru că ştie să jongleze cu emoţiile oamenilor. Este suficient a urma sfatul preşedintelui şi a-ţi băga picioarele. Cum în ce? În ligheanul cu apă rece, bineînţeles, şi vei desluşi, din totalul discursurilor sale – şi nu numai cele prezidenţiale, ci şi cele de primar ori ministru al transporturilor – că el, fascinantul Băsescu, nu se adresează logicii. Nu are nici un dialog cu inteligenţa interlocutorilor. Dimpotrivă, o evită cu maximă măiestrie pentru că altfel s-ar da de gol. Băsescu creează emoţii, le manipulează, extrage maximul de folos din asta. Ceea ce nici nu este foarte greu cînd, fire histrionică fiind, te adresezi unui public în cea mai mare parte spărgător de seminţe şi adus în postura de consumator de telenovele.
Pe astfel de jocuri emoţionale, Traian Băsescu, a reuşit să rupă trei guverne: guvernul CDR – PD, neantizînd un partid istoric, PNŢCD-ul, partid care vine astăzi patetic să cerşească cîteva firimituri de la masa celui care a fost, pentru ţărănişti, mai devastator decît comunismul, guvernul PNL – PD, iar acum guvernul PD-L – PSD. Pe jocuri emoţionale, Băsescu s-a făcut preşedinte, vărsînd trei lacrimi de mare actor la proaspăt construitul copîrşeu al lui Theodor Stolojan. Iar acum, tot pe astfel de jocuri emoţionale, acelaşi Traian Băsescu încearcă să convingă, oftînd la greutatea poverii, că sub fluxul apelurilor populaţiei a acceptat să mai candideze încă o dată. A fost... fundamental spontan pentru că poporul, nu e aşa, i-a cerut să se mai sacrifice o tură de cinci ani. Chit că el, preşedintele în exerciţiu, s-ar vrea mai degrabă asemenea albumului omonim: nu numai fascinant, ci şi etern. Etern în funcţia de preşedinte al României. Însă un preşedinte secondat de un guvern marionetă (pe care deja îl are) şi de o Mare Adunare Naţională servilă (pe care o pregăteşte). Un Băsescu etern şi fascinant care nu facde altceva decît să îşi hipnotizeze victimele înainte de a le înghiţi. Măcar pentru o nouă epocă de aur. Am zis!

miercuri, 23 septembrie 2009

Sex, Drogs & Base'n'roll

Şed şi cuget. Cuget, deci exist. Nu eu am inventat vorba, aşa cum nu am inventat nici roata rotundă şi nici apa caldă. Deşi pe-asta din urmă mai că mi-aş fi dorit s-o inventez eu cu aplicaţie dincolo de ibricul de îmbăiat de pe aragaz. Asta cu cugetatul trebuie s-o lăsăm în seama lui Descartes (Rene, pentru prieteni).Eu doar exist şi cuget. Cuget la înţelepciunile celui mai iubit Fiu al ţării. Ale măiastrului Cîrmaci. Liber la prostituţie... Nici măcar nu mă pun cu El Însuşi la gîndirea asta. Pe mine m-a învăţat bunica să mă bag doar acolo unde am – cum naiba îi zice acum, modern? - a, expertiză. El a fost marinar. Pe mine nu au vrut părinţii să mă facă marinar, deşi mulţi s-ar fi bucurat în ziua de azi să mă ştie navingînd la canal. Marinarii, de dinainte de vikingi, trăgeau în porturi. Scoteau gologanul şi acostau la femei. Dame de consumaţie. Chestie de expertiză, nu? Oricum, nu eu sînt Cîrmaciul. Nu mie îmi revine Gîndirea Creatoare, ci Lui, celui asemuit cu Zeus. Plus că omul gîndeşte chiar dialectic, în lumina documentelor de partid. Cum care partid? Partidul – barjă, ca să ne păstrăm în terminologie. Adică nu contează ce şi cum bagi, important e ce şi cît scoţi. Or, Cîrmaciul, de aici vrea să şi scoată. Şi încă mult: impozit pe venit. Că el, pardon, El, vrea să legalizeze prostituţia cu casă de marcat fiscală. Chiar şi la cap de pod. O singură nedumerire am, la plata cu cardul, la femei. Hai că prima etapă, cu fanta, o mai nimeresc şi eu. Dar cum tastez codul PIN? Oricum, nu-mi fac probleme, sînt convins că El, Cîrmaciul, are soluţia la îndemînă.
Dar, după cum spuneam, azi am influenţe descartesiene. Aşa că şed şi cuget în continuare. De data asta la chestia cu iarba. Nu e vorba de iarba verde de-acasă. Şi nici de loc cu lumină, loc cu verdeaţă. Ci de droguri. Cică uşoare (asta înseamnă sub gram porţia, nu?). Şi astea legalizate. Şi, de ce nu, fiscalizate. Că de unde să dai bani la turism, un turism care devine dintr-o dată palpabil şi plin de zone erogene nu numai în munţii Vrancei? The Land of Choice. Să tot faci turism, cu femei şi droguri la liber. Şi uite aşa ţi se face bugetul mare şi tare. Plus aritmetica electorală. Nimic mai simplu decît să socoteşti cîte dame de companie sînt la colţ de stradă şi cap de pod. Plus cîţi s-ar duce la femei, dar le e teamă de amendă. Plus peste suta de mii de clienţi fideli ai drogurilor. Evident, uşoare. Parcă ar fi un surplus de siguranţă pentru calificarea în turul doi, la prezidenţiale, nu credeţi? Că vorba baciului mioritic: Sex, Drogs & Băse'n'roll!

joi, 17 septembrie 2009

Codul bunelor manele

Că tot mi-am adus aminte după lungul spici al preşedintelui către ţară: Traian Băsescu evoluează spectaculos. De la chestia aia cu „ţigancă împuţită”, este drept, spusă la adresa unei ziariste, Băsescu a ajuns la „doamna romă” cu care s-a pupat şi a zis că i-a şi plăcut. Fine del primo tempo, vorba lui Zefirelli. Apoi actul doi. Paranghelia de Costeşti, că ne luarăm cu asumarea (asomarea?) şi era să uit de „Ţiganiada” fără Budai-Deleanu. Adică acel Costeşti, unde preşedintele tuturor românilor, împreună cu prima doamnă a ţării, s-au zbenguit alături de petrecăreţii romi de la Costeşti. Cum care petrecăreţi? Ăia cu talăngi de aur masiv la gât şi cu sombrero-uri imense pe creştet. Cadouri, dinspre bobor spre cel mai iubit fiu al ţării şi spre prima doamnă, ţoale şi salbe, purceluşi la cuptor, boi la proţap de data asta şi nu prin alte posturi, manele şi dănţuială la drumul mare. Plus pupături mai abitir ca în careul mic, la fotbal, când marchează câte un flăcău d-ăla în izmenuţe golul calificării. Braţ la braţ cu petrecăreţii, preşedintele Băsescu s-a socializat la greu cu Bercea Mondialu’ şi compania. Ceea ce nici nu e rău, de altfel. De ce să nu meargă şi domnul preşedinte la o petrecere la iarbă verde, pe acorduri de Adrian Minune, că om e şi el şi nu fier de călcat, în fond... Că după aia snobii de la Sala Palatului, cu Enescu şi Handel în nas, l-au luat cu huo pe preşedintele jucător (Bahtale, nu?), asta dovedeşte cât de recalcitranţi sunt la interculturalitate purtătorii de papioane. Intelectualitatea asta şovăielnică (apud Ana Pauker) a început să se dea în stambă la drumul mare. O fluieră la Gărâna, la Festivalul de jazz, pe blonda de la minister, îl huiduie la uvertură pe preşedinte... Pare că în ţara asta se întâmplă ceva anormal. Cel puţin din punctul de vedere al Cotrocenilor care, cu sondajele în mână, începe să silabisească aritmetica electorală. Aşa că fuguţa la barbecue, la Costeşti, la pupat cu sârg doamne rome şi tovarăşi romi, că voturile lor contează. Oficial, statisticile vorbesc de ceva mai mult de cinci sute de mii de cetăţeni romi în România. Realitatea, bine cunoscută de jucătorul preşedinte, zice însă cifre ceva mai mari. Adică voturi multe, numai bune la disperarea cu care se aleargă după încă un mandat. Deci... janese romanesc, că poate se uită chestia aia cu „ţiganca împuţită”. Şi o juma’ de milion de voturi nu sunt de ici, de colo. Plus salba de la Mondialu, care e başca...

vineri, 11 septembrie 2009

Guvernul de dubă

Nu vă fie pică, guvernul nu pică! Asta este lozinca pe care o poate ţîpuri fitecare dintre membrii executivului. Chiar dacă este ameninţat din toate unghiurile şi din toate poziţiile, cabinetul Boc nu are practic nici un fel de emoţii cum că ar pica în această toamnă. Nici măcar disensiunea cu PSD-ul pe tema reformei din educţaie nu este în stare să alunge dulcele somn de pe genele miniştrilor, secretarilor de stat şi companiei. Explicaţia este de natură bipolară. Pe de o parte, trebuie să ţi se decerneze titlul de fazan emerit dacă nu înţelegi că la asumarea răspunderii pe tema educaţiei nu se va întâmpla nimic, pentru că aici jocurile sunt gata făcute. Tam-tam-ul este de natură electorală şi aici cei doi mari, PSD şi PDL şi-au împărţit frăţeşte partiturile. Dar nu înainte de a se înţelege: eu, PSD, te las pe tine, PDL, să îţi faci medrele cu legea salarizării şi cu amputările de bugetari, iar tu mă laşi să-mi fac de cap cu educaţia şi o laşi şi pe Androneasca să zburde ca o iadă pe câmpii. Pe de altă parte, dincolo de machiavelâcurile de mai sus, guvernul poate sta liniştit în fruntea bucatelor. Nimeni nu este dornic, în acest moment, de seisme politice. Nimeni nu este nebun să vrea să se despartă de fotoliul de ministru, secretar de stat, deputat ori senator mai înainte de a-şi recupera sumele investite pentru cumpărarea demnităţilor respective (spre exemplificare, mi-a şoptit un reprezentant al coaliţiei, un loc de deputat s-a adjudecat la sume cuprinse între trei şi cinci miliarde de lei vechi în judeţele lejer impotente financiar). Recuperare însoţită, bunînţeles, şi de un ce profit. Că de-aia suntem capitalişti, nu?!? Este drept, că în ultimele luni, România a păpat cu sârg multe, al naibii de multe miliarde de euro. Sumă ce nu s-a regăsit cam pe nicăieri în dezvoltare ori în reale măsuri anticriză, în măsuri de factură pur economică. De unde şi concluzia că aici s-a păpat din abundenţă. Dar parcă nu e suficient. Şi mai e un mic detaliu legat tot de bani: cum Doamne iartă-mă să te rişti la pa-tai-tai taman acum, când „cotizaţiile” pentru prezideniale au ajuns la sume exorbitante?

Un guvern penal

Guvernul Boc este un guvern penal. Nu îmi propun să discut în rândurile de faţă faptele unui ministru sau ale altuia. Pentru astea se fac comisii şi comitete, teoretic există o ANI şi un DNA, statul ar avea, cică, diferite organe pentru a descoperi şi sancţiona faptele cu iz de zeghe ale celor ce le fac. De data aceasta vorbesc despre entitatea numită cabinetul Boc, o entitate care se face vinovată de cel puţin două infracţiuni deosebit de grave în detrimetul poporului roman. Faptele criminale vizează domeniul sănătăţii. Dar să prezentăm starea de lucruri. În România anului 2009, speranţa de viaţă a coborât la 69 ani. Spre comparaţie, în Marea Britanie este de 77 ani, în Austria de 80 ani, în Islanda 78 ani, în Olanda 75 ani. În acelaşi timp, România a devenit lider european în ceea ce priveşte consumul de medicamente pe cap de locuitor, dar şi în ceea ce priveşte morbiditatea populaţiei. Tradus, sună astfel: înghiţim din ce în ce mai multe pastile, dar suntem cei mai bolnavi din Europa. Acesta este cadrul general pe care se săvârşeşte cumulul de infracţiuni. Acum să concretizăm: În cea mai bolnavă ţară (ca populaţie) din Uniunea Europeană, suma alocată anual pentru sănătate de cabinetul Boc se ridică la 124 euro. O sută douăzeci şi patru euro pe cap de locuitori, pe an. Tot spre comparaţie să spunem că elveţienii alocă 2.300 euro pe locuitor, iar tovarăşii americani – 6.200 dolari de-ai lor.
Şi acum faptele penale: guvernul Boc, la început de an, a stabilit cuantumul CAS-ului pentru tot angajatul roman: 5,7% angajatul, 5,2 % angajatorul. Salariul brut mediu în România, zice Statistica, este 1.702 lei. Asta înseamnă un CAS total lunar de 182,11 lei. Adică 2.185,32 lei pe an. Atâta ia statul de la angajatul cu salariu mediu pe economie. Folosim, ca şi Statistica, valorile medii. În schimb, guvernul Boc, din cele 21 milioane lei vechi luate anual de la angajatul roman îi dă acestuia, pentru sănătate, 124 euro. Adică 510 lei noi. Cinci milioane o sută vechi. Angajatul roman este furat astfel cu suma de 1.675, 32 lei pe an. Fapta se cheamă, conform art. 209 Cod penal, furt calificat şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. În acelaşi timp însă, datorită subfinanănţării sistemului de sănătate, anual, mor cu zile mii de români. Fără medicamente, cu spitale prost dotate, ei sunt condamnaţi la moarte. Şi ne întoartcem iarăşi la Codul penal, de data aceasta la art. 176, alin. 1, lit. b: omor deosebit de grav, faptă care se pedepseşte cu închisoare pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani. Quod erat demonstrandum.

luni, 7 septembrie 2009

Parlamentul, ca o salvare

Nu înţeleg cum experţii guvernului Boc nu au văzut pînă acum soluţia ieşirii din criză. Nu înţeleg cum miile de specialişti ai PD-L şi PSD nu au reuşit acest lucru. Soluţia este mai vizibilă decît oul lui Columb şi la fel de simplă şi la îndemînă. Ecuaţia rezolvării crizei este una de gradul întîi, cu o singură necunoscută: banii. Nu sînt bani la buget. Pe cale logică, premierul Boc şi compania au decis să strîngă cureaua. Să facă economii la sînge. Este drept, sîngele nu este tocmai al lor, dar important este - nu e aşa? - să fie sînge: curbe de scarificiu, concedieri în masă, concedii fără salariu. Este drept, nu taman acum, cînd stă să-nceapă sezonul murăturilor, ci mai la sărbătorile de iarnă, să ştie tot românul ce cadou îi pune sub brăduţ Moş Boc. Dacă o mai fi el titularul, se înţelege. Ei bine, salvarea tocmai în reducere de cheltuieli este. Aici premierul şi cu pogii şi videnii lui au spus-o cu maximă înţelepciune. Este adevărat, sînt şi o mulţime de agenţii care căpuşează banul public. Dar nu este din cale afară de semnificativ. Un mult mai mare consumator de buget este un organism absolut de prisos în România tandemului Băsescu-Boc: Parlamentul. Instituţia asta consumă de te sparge. O socoteală făcută aşa, pe colţ de masă, arată că desfiinţarea acestei instituţii absolut de prisos – din moment ce nu mai este nevoie de parlament pentru adoptarea legilor, nu văd de ce am mai arunca cu miliardele pe funcţionarea lui – ar aduce cu sine banii necesari depăşirii momentului. Să vedem: 334 deputaţi, 137 senatori. Dintr-un foc 471 de indivizi care papă de la buget sume imense. Numai cheltuielile de personal, la Senat, înseamnă 87,2 milioane lei (plus 30 la sută faţă de anul trecut, cînd nu era criză!), la Cameră se ridică la 196,9 milioane lei (plus 19 la sută). Asta dacă nu mai luăm în calcul şi imensele sume destinate întreţinerii şi funcţionării sediului celor două camere, adică nişte mii de miliarde, plus cheltuielile de funcţionare pentru birourile parlamentare din teritoriu, plus sumele pentru diurne, pentru telefoane, pentru dotări, pentru imensele parcuri auto etc. Plus sumele forfetare ale deputaţilor. Dintr-un foc, s-ar disponibiliza multe mii de miliarde de lei vechi. Şi asta fără traume, în contextul în care, în România, pur şi simplu, nu mai este nevoie de parlament. Mecansimul s-a simplificat extrem de mult: executivul naşte legile, el le aprobă. Îşi asumă, nu e aşa, răspunderea. Şi, dacă stăm să ne gîndim bine, ar mai fi o cale de economie: renunţarea şi la miniştri şi ministere. Este în fond suficient ca preşedintele Băsescu să dispună, şi premierul Boc să îşi asume răsunderea. Ar fi doar două lefuri şi atît. Evident, de austeritate. Restul nu sînt decît cheltuieli de prisos. Concluzia? Fraţilor, parlamentul este salvarea!