Cine nu muncește nu greșește

În politică a devenit o axiomă. În politica românească a ultimilor două decenii și ceva mărunt. Premierul Ponta a dus axioma pe culmile perfecții. De un an și jumătate el nu greșește. Pur și simplu, nu muncește. Nu muncește ca prim-ministru, pentru că prestații are. Mediatice, dar se cheamă că tot prestație este. Plină de transpirație, că or fi acum luminile de studiou reci, dar tot mai apar oarece broboane pe ici, pe colo. Este siderant, este aberant, dar de 18 luni încoace, substantivul ”economie”, cu întreaga sa familie de cuvinte a dispărut din discursul public. Opoziția (Blaga) autointitulată constructivă și locomotivistică și-a șters, așijdelea, termenii din vocabular. Iar țara, pe fondul acestui perpetuu talk show televizistic, înregistrează o continuă și galopantă creștere economică. Fundamental negativă. ”Jaloanele”? Tsunamiul falimentelor, insolvențelor, șomajului. Comentariile sînt de prisos. Statisticile, chiar și cosmetizate în atelierele INS, sînt relevante. Vorbesc de la sine. Ciudat este însă altceva. Poporul (”boborul”), în cvasiunanimitatea sa, tace bourește, în continuare. Și înghite valurile de rahat economic care îl îneacă. Nu că nu ar merita-o atîta timp cît termenul de meritocrație îi este străin. Cît stările emoționale îi dau raționalitatea elementară la o parte. Dar nici chiar logica mațului să nu îi mai funcționeze acestui popor profund patriot, inimos și ospitalier, darnic și prietenos? Brav și harnic? Explicația nu poate fi decît una singură. Și este dureroasă: statistic vorbind, 70 la sută dintre români (așa îmi zice votul de la parlamentarele trecute) sînt frenetici susținători ai nemuncii. Evident, pentru a nu greși, conform axiomei mai sus enunțate, nu pe motive de puturoșenie. Și atunci cum naiba să nu mă uit cu milă majoră în priviri la răsleții din politică care vor relansare economică, dezvoltare, locuri de muncă? Locuri de muncă? Piei drace, îți zice majoritatea de 70 la sută a votaților și votanților. Păi ești nebun, vrei să greșim? Vrei să muncim? Chiar NOI?

Guvernul porcilor

Îmi repugnă visceral orice formă de agresivitate. Inclusiv cea verbală. Titlul de mai sus își are, așadar, rădăcina, nu în impolitețe, agresiune, intenție de a insulta, ci în literatură. ”Vinovatul” nu este altul decît George Orwell. Că tot s-au împlinit, acum vreo două săptămîni, 68 de ani de cînd Orwell a publicat ”Ferma animalelor”, fantasticul roman-fabulă. Nu doresc, în rîndurile de față nici a mă pronunța în legătură cu Roșia-Montană și cu utilitatea/nocivitatea acestei exploatări. Și nici nu fac legătură cu recentele proteste. Subiectul este altul, chit că este direct desprins din Roșia-Montana. În urmă cu un an și jumătate, USL, cu un Ponta social-democrat extrem de vocal, transformau opoziția la proiectul Roșia-Montana în vehicul de erodat guvernarea PDL. ”Roșia Montana – rău” zbiera USL-ul. ”Patru picioare, rău, două picioare bun”, grohăiau porcii din ”Ferma animalelor”, sub conducerea Bătrînului Senior (Un vier premiat, de rasă Middle White, care inspiră de fapt Mișcarea de protest din carte). Și, sub această lozincă, porcii impun mișcarea revoluționară, apoi preiau Puterea în fermă. Instalați, post-revoluție, la putere, cu Napoleon în vîrful piramidei (Un vier de rasă Berkshire gras, mai degrabă fioros, singurul Berkshire de la fermă, nu prea vorbăreț, însă avînd reputația că face tot ce vrea), porcii schimbă treptat regulile pentru propriul lor interes. Pentru interesul direct al lui Napoleon și al apropiaților săi, în fond. Pînă la sfârșitul cărții, Napoleon și ceilalți porci învață să meargă pe două picioare și încep să se comporte asemenea oamenilor împotriva cărora s-au răsculat la început. Iar lozinca devine ”patru picioare rău, două picioare bun”. ”Roșia-Montana – bun”, ar spune noii Napoleon, Squealer ori Minimus. Și o și spun, în varianta contemporană de pe Dîmbovița. Ba o și fac, translatînd lozinca din romanul-fabulă al lui Orwell în realitatea unui act guvernamental al actualei Românii. Departe, așadar, de mine intenția de a insulta. Este o simplă constatare desprinsă din romanul-fabulă al lui Orwell. Două picioare rău, patru picioare bun; patru picioare rău, două picioare bun, spuneau porcii lui Orwell. Roșia-Montana rău, Roșia-Montana bun, spun acum omologii din nefabulă de la Palatul Victoria ca pură esență și emanație a USL. Paralela este logică, banală. Reală.

Statul guraliv

Gîndirea românească a mai repurtat o victorie de imense proporții în universul doctrinelor și politicilor economice mondiale. După faimosul concept al ”României pe drumuri” (pe drumul înfăptuirii socialismul, pe cel al edificării societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării spre comunism, pe drumul făuririi societății capitaliste, pe drumul edificării și consolidării democrației etc), reușim a sparge iarăși tiparele învechite. De data aceasta născînd un nou concept pendinte de teoria generală a statului: statul guraliv. România nu este un stat asistențial. Nu este un stat minimal. Nu este un stat participativ. Nici poveste. România este un stat guraliv. Actualul act de guvernare nu se derulează în cabinetele și laboratoarele din Palatul Victoria, ci în presa – scrisă ori video – de tip tabloid. Gîndirea politică nu se concretizează în strategii de dezvoltare pe termen scurt, mediu sau lung, ci în campanii mediatice. Studiourile televiziunilor comerciale sînt vehiculul actului de guvernare, nu deciziile guvernamentale ori ministeriale. Ședințele de guvern nu au ca scop în sine dirijarea domeniilor economice și sociale ale țării, ci planificarea subiectelor de ”tocșou”. Conceptul, așadar, a fost realizat. Acesta fiind, de altminteri, singurul succes remarcabil al actualului Cabinet. Dar să nu ne lăsăm pradă spiritului gregar și ritmului/stilului impus de guvernare. Căci chestiunea nu este una de simplă bășcălie, ci este extrem de serioasă. Aceasta pentru că efectele ”statului guraliv”, fundamental destructive, nocive, se revarsă asupra noastră, a fraierilor care plătim taxe și impozite. Direct și devastator. În România, guvernările socialiste (noi spunem eufemestic ”social-democrate”) au perorat pe marginea conceptului de stat asistențial. Și au și materializat conceptul într-o sinistră caricatură de politici sociale. Adică au luat tot ce se poate lua, au stors tot ce se poate stoarce, inclsuiv credite externe, pentru a plăti și a încuraja nemunca. S-au tocat miliarde de euro pe așa-zisa asistență socială, nu numai totalmente contraproductivă, ci și prost concepută și aplicată (nu mai dau exemple pentru că sînt mii). Rezultatul? Puturoșirea cvasi-generalizată. De ce să mai muncesc pămîntul, își zice țăranul, dacă ajutorul social îmi ajunge pentru tăria zilnică de la cîrciuma sătească? De ce să mă mai scol cu noapte în cap, își zice proletarul, cînd ajutorul de șomaj și alocația pentru copii mă lasă să puturoșesc în tihnă? De ce să îmi mai folosesc capacitățile fizice și intelectuale dacă statul nu mă lasă să mor? Bune și cele cîteva firimituri primite la cap de lună, își mai zice și românul majoritar. Și care, pe chestia asta, că primește de-o țuică, doi mici și o bere, periodic, în momente electorale, votează socialismul puturoșesc în draci. Ar mai fi statul minimal. Ideal, din punctul meu de vedere, pentru că îmi scutește imense resurse tocate de un aparat administrativ intens gonflat (peste șapte procente din populația activă) și îmi lasă să zburde, cu efecte faste, spiritul liberal antreprenorial. Asta însemnînd dezvoltare. Progres. Bunăstare. Reducînd drastic numărul alăptaților de la banul public scade semnificativ și gradul de poluare corupțională. Numai că, la actuala etapă de prăbușire a României, ca urmare a insistenței în aplicarea principiilor statului asistențial, statul minimal nu și-ar putea face simțite efectele. Ideal pentru actuala Românie ar fi statul participativ. Statul care să dirijeze, prin politici fiscale și de stimulare economică, inclusiv investiționale, dezvoltarea economică. Dezvoltarea productivă, creatoare de plusvaloare. Numai că acest lucru ar presupune ca în subsolurile guvernului să existe echipe de gînditori și de strategi. De oameni care să planifice, să măsoare și să stabilească vectori de dezvoltare. Guvernul ar trebui să aibă ținte clare de investiție de stat care să genereze producție și locuri de muncă. Să acționeze inclusiv ca un investitor strategic. Să își construiască politici integrate de investiții ale capitalului public, ale capitalului privat indigen, ale capitralului privat internațional. Din UE și din zonele emergente. Ar trebui să genereze politici fiscale sectoriale care să genereze dinamism în mediul de afaceri și dezvoltare. Un asemenea stat ar garanta în termeni reali incluziunea socială – nu caricatura de stat asistențial care ni se flutură pe sub nas – și ar construi prosperitate generalizată. Tragedia României actuale este că o atare gîndire lipsește în totalitate. Guvernul în exercițiu gîndește barbar, primitiv: nu politici economice și fiscale integrate, ci taxe și impozite majorate. Și multiplicate. Ceea ce este logic ca venind dinspre un stat guraliv. Am zis!

Guvernul din opoziție

Clasicul democrației mondiale, Regatul Unit, are, prin intermediul opoziției, și un guvern din umbră. Sau guvern fantomă. Perdanții electoral își alcătuiesc, la fiecare ciclu electoral, un guvern al opoziției. Evident, nu guvernează. Dar stă cu ochii pe Cabinet ca pe butelie, îl taxează la cele mai firave abateri de la normalitate, lansează proiecții și propune variante pe care și le argumentează. Acesta este guvernul din opoziție. Un fin, competent și atent observator al actului de guvernare al puterii. Un lansator constant al alternativelor și un corector al actului de putere. Ei bine, noi, românii, i-am tăiat pe britanici. Guvernul nostru din opoziție este mult mai mult decît al lor. Nu vă gîndiți la un cabinet fantomă proiectat de Vasile Blaga și dinamizat de Monica Macovei. Nici poveste. PDL, principala forță motrice a opoziției (ca număr de scaune ocupate în Parlament) este fundamental inactiv din acest punct de vedere. La cîte tîmpenii a lansat guvernarea Ponta, lipsa de reacție a democrat-liberalilor denotă orice altceva numai vitalitate politică nu. Și nici valențe democratice. ”Pachetul” valențelor opoziționale marchează mai degrabă, ca să spicuim numai cîteva, o fundamentală incapacitate politică, un marcant interes strict pentru gușa individuală, pe principiul ”mănîncă cine poate” și o lene în gîndire și acțiune politică de-a dreptul atavice. Dar să revenim la adevăratul nostru guvern din opoziție. La guvernul care funcționează pe principiul pliculețului cu nesscafe: doi în unul. Căci guvernul din opoziție al României este chiar guvernul Ponta. Este un guvern la putere aflat în opoziție pentru că principalul lui instrument de lucru este critica. Critica vocală. Deși cabinetul are la îndemînă toate instrumentele guvernării, inclusiv o zdrobitoare majoritate parlamentară, instrumentul de lucru folosit este doar cel vocal. În mai mult de anul scurs de la ”prima ungere”, în mai mult de jumătatea de an de la... a doua, nu am văzut nici un proiect pe termen scurt, mediu sau lung, nici o proiecție de arhitectură economică. De altfel, în paranteză fie spus, cuvîntul ”economie” a dispărut din vocabularul puterii. Se sonorizează umori, frustrări, dar nu se construiește nimic. Se raportează rezultate mirobolante, dar oamenii sărăcesc. Agenții economici se prăbușesc într-o sarabandă turbată de piese de domino măiestrit bușite. Numărul firmelor intrate în insolvență crește în progresie geometrică de la lună la lună. În termeni reali, șomajul declarat la șapte la sută a trecut de 15 procente și virează spectaculos spre 20%. Șpăguirea a devenit sport național, de la agentul comunitar din piață care își umple sarsanaua dimineață pentru locul la tarabă al precupeților și pînă la judecătorii cu peste un milion de euro pe dosar, ori procurorii care transformă beciul instituției în depozit de vinuri și cîrnați, de la medicul care condiționează la profesorii care industrializează peșcheșul pentru bacalaureat. Asta ar fi una. În al doilea rînd, dar, de fapt, tot în primul, guvernul Ponta este în evidentă opoziție cu România. Cu cetățenii contribuabili pe care îi jupoaie inventînd săptămînal taxe noi. Iar la acest capitol inventarul este mult prea lung pentru a-l mai parcurge. Așa că trec direct la concluzie. O concluzie rezumabilă la o simplă sintagmă: România browniană. P.S. Sîntem, totuși, soectaculoși și gena migratoare ne este puternică. Asta în sensul că România se află veșnic pe drumuri. Eram pe drumul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării spre comunism. Ne-am circumscris, pentru o scurtă perioadă, pe drumul făuririi societății capitaliste și ne-am cantonat, în anii din urmă, pe drumul dezagregării morale și materiale. Dar despre asta vom mai vorbi.

Odiseea minciunii la români

Motto (din folcorul românesc): Cu-o minciună aleasă stai la masă boierească; Ulciorul nu merge de multe ori la apă; Minte de-ngheață apele; Vezi că-i albă, zici că-i neagră; L-a prins cu mîța-n sac; Umblă cu cioara vopsită; Minciună stă cu regele la masă Nu sufăr de narcisism, Doamne-ferește. Dar mi-a picat, absolut întîmplător, sub ochi un editorial propriu și personal din 2009. De acum taman patru ani: De ce sîntem tîmpiți, se intitula. L-am recitit oarecum mirat, nefiindu-mi în stil nici un fel de agresivitate. Și nu am putut să nu constat că e este încă actual. Dureros de actual. Ca argumen mă... autocitez: ”De ce sîntem tîmpiți. Dacă propoziţia de mai sus ar fi interogativă, ar fi, categoric, o întrebare retorică. Oricum, o explicaţie se cere. Şi este extrem de simplă, de la îndemînă. În primul rînd sîntem tîmpiţi pentru că ne place să ne complacem în această situaţie. În al doilea rînd pentru că, lăsîndu-ne purtaţi în valul de tîmpire (tîmpitizare?) ne-au înţepenit creierele. Şi uite aşa am ajuns să înghiţim cele mai tembele gogoşi, am ajuns să ne lăsăm duşi de nas mai uşor decît turma de oi la abatorizare. Pornind de la titlul de mai sus, aş putea spune că nu este nici măcar o banală propoziţie afirmativă, ci este de-a dreptul un postulat. Şi mă tem că nu exagerez. Sincer să fiu, aş deborda de fericire dacă aş fi contrazis cu argumente serioase şi sănătoase. Bineînţeles, tot ceea ce am spus pînă acum ar putea fi considerat ca opinia proprie şi personală. Ceea ce înseamnă că, pentru susţinere, trebuie şi un argument. Iată-l: sîntem tîmpiţi pentru că înghiţim pe nerăsuflate şi nemestecate întregul bîlci politic al coaliţiei la guvernare.” Și mă opresc aici. La acea vreme, coaliția era una condusă de PDL Și era pe val aproape la fel ca USL-ul de azi. Linia politică de forță a guvernului Boc, nu este cazul să reamintesc, a fost minciuna. Dublată de sfidare. Linia de forță a guvernului Ponta este minciuna. Dublată de sfidare. Nu mai e cazul a exemplifica, asta ar însemna a cita (a lua cu copy-paste) toate declarațiile premierului. Și sînt cîteva mii. Sau zeci de mii? Evident, ca și în repauzata guvernare, turma crede. Crede orbește. Este încă vară, căldura nu merge, piața este plină, mațul națiunii nu a început să sufere vizibil. În concluzie, guvernul este, în continuare, iubibil. Ce va fi în crucea iernii, vom vedea atunci. Nu de alta, dar românul trăiește clipa. Iar în clipa de față mațul îi este plin și facturile sînt de vară. Mici. Îmi ziceam, în urmă cu patru ani, că guvernul Boc ne insultă inteligența. Aceeași constatare este valabilă și azi: guvernul Ponta ne insultă inteligența. Dar am început să am serioase semne de îndoială. Infracțiunea de insultă nu cred a exista. Ar trebui receptată de subiectul ei pasiv. Adică de bravul nostru popor. Or el, poporul-turmă, este insensibil. Nu se simte mințit. Nu se simte înșelat. Nu se simte insultat în inteligență. Și cum refuz să cred că sîntem o nație lobotomizată, mă văd silit a găsi explicația în altă parte: minciuna nu ne deranjează. Nici măcar nu o sesizam. Și este logic așa, întrucît face parte din firescul nostru de fiecare zi. O avem adînc implantată în codul nostru genetic național. Mințim cu nonșalanță că sîntem născuți creștini, deși ne dedăm la cele mai grave încălcări ale poruncilor biblice. Mințim cu nesimțire că sîntem prietenoși și ospitalieri, deși trîntim ușa în nasul oricui, pe motiv că ne deranjează și trecem nepăsători pe lîngă omul căzut în stradă zicîndu-ne că nu e treaba noastră, că de aia avem organe. Organe de stat, să fie treaba lor. Mințim că sîntem un neam de eroi, deși bravii răzăși o tundeau din fața turcilor prin codri, lăsînd în urma lor doar femeile. De unde și onomastica zonei: Amariei, Afrusinei, Adomniței. Căci eroii o ștergeau la viziuină. Mințim că domnitorii noștri erau rolanzi fără teamă și reproș și ne lăudăm cum Mircea cel Bătrîn îi smintea pe turci la Rovine. Dar nu spunem că, după Rovine, biruitorul a tăiat-o în exil. Ne făloșim cu bravii haiduci. Dar ne mințim cu sîrg că erau viteji și inimoși, dînd la spate că, de fapt, jefuiau și ucideau la drumul mare. Zicem, unii dintre noi, că Ponta minte cum respiră. Dar nu este unicul. Minciuna este sport național. Este parte nesmintită a existenței noastre. Altfel cum de foclorul românesc ar fi doldora de proverbe, zicători, țîpurituri despre minciună? Nu despre adevăr, ci despre minciună. De unde și concluzia: minciuna ne este în fire. Adînc prinsă în ADN-ul național. Cele cîteva proverbe din mottoul de mai sus sînt desprinse din bogatul pachet al folclorului românesc. Datează de secole, semn că minciuna nu este o pervertire recentă. Dimpotrivă. Iar în această situație faptul că alde Roman, Văcăroiu, Stolojan, Năstase, Boc, Ponta toarnă minciuni la foc automat (scuze pentru premierii CDR, dar succesiunea lor a fost atît de rapidă încît mi-au căzut din inventar, deși chestiile alea ale lor cu o mie de specialiști și cu luminița și capul tunelului au deja iz de folclor) nu trebuie nici să surprindă, nici să mire, nici să ne umple de indignare. Guvernanții nu sînt altceva decît proiecția națiunii. Nici mai buni, nici mai răi. Este suficient a te uita la un exponent al politicului și ai radiografia nației. În ambele cazuri, excepțiile sînt excepții. Rare și insesizabile. Apropo de asta: nu cumva prima poezie învățată de Ponta în copilăria a fost celebra ”Cățeluș cu părul creț / Fură rața din coteț / Și se jură că n-o fură / Și l-am prins cu rața-n gură!”. Și, cu permisiunea dumneavoastră, nici nu mai întreb: dar de ce naiba asta e prima poezie pe care o învățam cam pe la trei ani?