”Alo? 112? Sînt Moș Crăciun! Am avut un accident pe DN1 și... Am nevoie de descarcerare pentru sacul de cadouri pentru cei care au fost harnici și cuminți! Cum ce s-a întîmplat? Păi Rudolf, renul cu nas roșu, nu a avut copitele de iarnă și a derapat...”
”SMURD? Avem raportat un accident pe DN 1 la intrarea în Brașov. Este nevoie de descarcerare și și un SMURD de urgență. Este accident... Cine este victima? Moș Crăciun!”
”01, sînt dispeceratul, un SMURD în urgență pe DN1, la intrarea în Brașov, este un accident cu Moș Crăciun și riscă să nu mai ajungă cu darurile la timp”!
Pe poarta Inspectoratului pentru Situații de Urgență din Brașov iese în regim de maximă urgență a ambulanță SMURD, urmată de mașina de descarcerare special echipată, în urlet de sirene. Televiziunile naționale și locale dau năvală după echipajele de intervenții...
* * *
Nu este o anecdotă. Și nici un scenariu de serial tv. Toate acestea s-au întîmplat marți, 20 decembrie, în jurul orei 10,30, la Brașov. Moș Crăciun a cerut ajutorul SMURD, iar echipajele de aici, mai eficiente decît elfii Moșului, au sărit imediat. Doar nu era ca cei care au fost cuminți și harnici peste an să rămînă fără răsplată...
Desigur, aceasta este realitatea celor întîmplate. O realitate care ascunde în spatele ei tripla înțelegere – categoric secretă – între Moș Crăciun, Centrul teritorial Brașov al Patronatului medicinei Integrative, Centrul pentru Nevăzători Rază de Lumină și Inspectoratul pentru Situații de Urgență Brașov, cu echipajele SMURD. O acțiune derulată în viteză și cu maximă eficiență pentru a-i răsplăti, pentru inimile lor largi, pe beneficiarii proiectului “Reţea regională pentru promovarea şi aplicarea conceptelor economiei sociale în vederea creşterii şanselor de reinserţie socială a persoanelor cu dizabilităţi”, dar și pe copiii și adolescenții aparținînd Centrului de Nevăzători Rază de Lumină Brașov.
”Sînt extrem de fericită pentru că acest eveniment a avut loc – ne spune directorul executiv al Centrului Rază de lumină, psiholog Milena Popa. Cei de la ISU și SMURD sînt niște oameni de excepție, nu știu cum vom reuși să le mulțumim vreodată pentru căldura lor sufletească, pentru că dovedesc neîntrerupt că iubesc oamenii. Ce au făcut ei astăzi, alături de coordonatorul Centrului teritorial Brașov al patronatului Medicinei Integrative, alături de artiștii Liceului de Muzică Brașov și ai Școala Populară de Arte și Meserii Tiberiu Brediceanu, care ne-au oferit și un mirific concert de Crăciun, este greu de descris în cuvinte. De fapt, toți acești oameni ne-au mai predat, în ajunul Nașterii Domnului, încă o lecție – curs practic – de iubire!”
”Acum asta este, în lege se vorbește doar de cauciucuri de iarnă, nu și de copitele de iarnă ale renilor lui Moș Crăciun – ne spune și Moșul, de fapt Cornelius Popa, coorodnatorul Centrului teritorial Brașov al PMI. Grație ISU și SMURD am ajuns la timp cu darurile către acești minunați oameni, adolescenți și copii ai Centrului rază de Lumină și către beneficiarii proiectului nostru, “Reţea regională pentru promovarea şi aplicarea conceptelor economiei sociale în vederea creşterii şanselor de reinserţie socială a persoanelor cu dizabilităţi”. Și ceea ce s-a întîmplat astăzi, aici, a fost, zic eu, unul dintre cele mai frumoase momente din activitatea acestui an. Am văzut fețe senine, fețe fericite. Toți cei prezenți azi, la această sărbătoatre au redescoperit un mare Adevăr: Moș Crăciun chiar există...”
Da, chiar există. Și – ca să îl citez pe Moș Crăciun de azi, respectiv pe coordonatorul centrului teritorial Brașov al PMI – spun și eu: ”Da, există. Și, oameni buni, nu uitați niciodată: cel mai de preț dar din lume este IUBIREA...!”
marți, 20 decembrie 2011
marți, 13 decembrie 2011
Neamul lui Maț
Era cît pe ce să mă lovească panica. Sîntem deja la jumătatea lui decembrie și bravele televiziuni comerciale nu începuseră a se plînge de costurile coșului de Crăciun. Dar nu este vina lor, ci a acutei mele lipse de vigilență: ”televizoriștii” de serviciu au prins deja a presta corespunzător. Și, cel puțin de data asta, nu este vina lor. Sau nu exclusiv. Rațiunea este extrem de simplă: marile sărbători se traduc, în limbajul românesc comun nu prin evenimente aniversar-istorice sau religioase, ci prin ce trece prin maț. Dacă e Crăciun, nu este nașterea Domnului. Nici măcar Moș Crăciun cu renii lui și cu tolba plină. Asta cu cadourile este, mai degrabă, un subsidiar. La noi Crăciun înseamnă nu zîmbete curate, nu daruri din inimă, ci cîrnați, sarmale, porcul întins pe masă. Iar Paștele nu înseamnă nici pe departe sărbătoarea Învierii. Nici măcar cea precreștină a intrării în primăvară, a intrării într-un nou ciclu de viață. Înseamnă miel, drob, cozonaci la greu. Și, evident, șprițuri. Adică iarăși băgatul la maț. Așa că demersurile televizoriste nu mă miră. Viața românilor se derulează, nesmintit, între porc și miel. Cu cîte o salată de boeuf de aniversări în familie, plus nelipsitele grătare la margine de șosea în mai fiecare sfîrșit de săptămînă.
Acestea ar fi reperele în timp. ”Bornele” existenței multianuale. Evident, viața noastră nu se reduce numai la atîta. Printre ghiogîlțuri avem și preocupări de finețe: ne călcăm pe picioare prin hipermarketuri, ne lovim cu sîrg țurloaiele cu coșurile doldora de de-ale mațului și ne smulgem părul din cap (sau, mă rog, fiecare în funcție de gradul de calviție cu care a fost dotat de natura mamă) că iar s-au scumpit cele dedicate pîntecului. Numai că, oricît s-ar scumpi, nu prea văd românași renunțînd la tradiționalii cîrnați. Că, deh, așa TREBUIE, este Crăciunul.
Dimeniunea MAȚULUI este ceea ce ne caracterizează. Dublată de mîna veșnic întinsă, că doar CINEVA trebuie să ne dea. De preferință statul. Iar dacă ticălosul ăsta de stat nu ne mai bagă în seamă, nu ne mai umflă gușile, e ticălos, corupt, mîrșav. Și la asta se mai adaugă încă oarece: nesfîrșita nemulțumire. Sîntem nemulțumiți pentru că plouă. Pentru că nu plouă. Pentru că nu ni se dă. Și dacă ni se dă, pentru că nu ni se dă suficient. Sau dacă se dă suficient, că de ce i s-a dat și lu’ ăla, că doar ăla nu merită. Dar asta face parte tot din filosofia mațului. A unui maț bine umflat, care se dezvoltă, se hipertrofiază, evident în defavoarea creierului. A rațiunii și a simțirii. Sîntem dominați de zeul Maț și asta ne place. Intrăm în fibrilație că vine Crăciunul și ascuțim cu sîrg cuțitele pentru hăcuit carne. Pregătim cratițele pentru sarmale și cîrnați. Și cînd mațul este plin, mațul este fericit. Un singur lucru ne face mai fericți de atît: raportarea prea plinului din mațul nostru la mațe mai puțin umflate. Atunci căpătăm rumeneală în obrajori și țîțîim nemulțumiți din buzele lejer unse de untura defunctului și cel puțin parțial mîncatului porc: al dracu’ statu’ ăsta, uite cum nu umple el mațul la bieții oameni care...
Trai-ne-ar mațul. Și noi pe lîngă el! Neamul lui Maț...
P.S. Desigur, că dacă maț nu e nimic nu e. Și viața nu mai are nici un rost. Așa că din teamă că ne pierdem mațul bine umflat și în continuare umflabil, ne mai și căim. Și atunci neamul lui Maț se pune să ridice noi temple. De-ale mîntuirii neamului Maț. Am zis!
Era cît pe ce să mă lovească panica. Sîntem deja la jumătatea lui decembrie și bravele televiziuni comerciale nu începuseră a se plînge de costurile coșului de Crăciun. Dar nu este vina lor, ci a acutei mele lipse de vigilență: ”televizoriștii” de serviciu au prins deja a presta corespunzător. Și, cel puțin de data asta, nu este vina lor. Sau nu exclusiv. Rațiunea este extrem de simplă: marile sărbători se traduc, în limbajul românesc comun nu prin evenimente aniversar-istorice sau religioase, ci prin ce trece prin maț. Dacă e Crăciun, nu este nașterea Domnului. Nici măcar Moș Crăciun cu renii lui și cu tolba plină. Asta cu cadourile este, mai degrabă, un subsidiar. La noi Crăciun înseamnă nu zîmbete curate, nu daruri din inimă, ci cîrnați, sarmale, porcul întins pe masă. Iar Paștele nu înseamnă nici pe departe sărbătoarea Învierii. Nici măcar cea precreștină a intrării în primăvară, a intrării într-un nou ciclu de viață. Înseamnă miel, drob, cozonaci la greu. Și, evident, șprițuri. Adică iarăși băgatul la maț. Așa că demersurile televizoriste nu mă miră. Viața românilor se derulează, nesmintit, între porc și miel. Cu cîte o salată de boeuf de aniversări în familie, plus nelipsitele grătare la margine de șosea în mai fiecare sfîrșit de săptămînă.
Acestea ar fi reperele în timp. ”Bornele” existenței multianuale. Evident, viața noastră nu se reduce numai la atîta. Printre ghiogîlțuri avem și preocupări de finețe: ne călcăm pe picioare prin hipermarketuri, ne lovim cu sîrg țurloaiele cu coșurile doldora de de-ale mațului și ne smulgem părul din cap (sau, mă rog, fiecare în funcție de gradul de calviție cu care a fost dotat de natura mamă) că iar s-au scumpit cele dedicate pîntecului. Numai că, oricît s-ar scumpi, nu prea văd românași renunțînd la tradiționalii cîrnați. Că, deh, așa TREBUIE, este Crăciunul.
Dimeniunea MAȚULUI este ceea ce ne caracterizează. Dublată de mîna veșnic întinsă, că doar CINEVA trebuie să ne dea. De preferință statul. Iar dacă ticălosul ăsta de stat nu ne mai bagă în seamă, nu ne mai umflă gușile, e ticălos, corupt, mîrșav. Și la asta se mai adaugă încă oarece: nesfîrșita nemulțumire. Sîntem nemulțumiți pentru că plouă. Pentru că nu plouă. Pentru că nu ni se dă. Și dacă ni se dă, pentru că nu ni se dă suficient. Sau dacă se dă suficient, că de ce i s-a dat și lu’ ăla, că doar ăla nu merită. Dar asta face parte tot din filosofia mațului. A unui maț bine umflat, care se dezvoltă, se hipertrofiază, evident în defavoarea creierului. A rațiunii și a simțirii. Sîntem dominați de zeul Maț și asta ne place. Intrăm în fibrilație că vine Crăciunul și ascuțim cu sîrg cuțitele pentru hăcuit carne. Pregătim cratițele pentru sarmale și cîrnați. Și cînd mațul este plin, mațul este fericit. Un singur lucru ne face mai fericți de atît: raportarea prea plinului din mațul nostru la mațe mai puțin umflate. Atunci căpătăm rumeneală în obrajori și țîțîim nemulțumiți din buzele lejer unse de untura defunctului și cel puțin parțial mîncatului porc: al dracu’ statu’ ăsta, uite cum nu umple el mațul la bieții oameni care...
Trai-ne-ar mațul. Și noi pe lîngă el! Neamul lui Maț...
P.S. Desigur, că dacă maț nu e nimic nu e. Și viața nu mai are nici un rost. Așa că din teamă că ne pierdem mațul bine umflat și în continuare umflabil, ne mai și căim. Și atunci neamul lui Maț se pune să ridice noi temple. De-ale mîntuirii neamului Maț. Am zis!
luni, 12 decembrie 2011
Întoarcerea din grevă
În urmă cu 22 de luni îmi anunțam intrarea în grevă gazetărească. Motivul? Îl anunțam atunci: în fața degradării morale a peisajului media, am renunțat. Am renunțat să mai fac parte, după ce ani de zile am luptat pentru demnitatea jurnalistică, dintr-un corp profesional în care etica și respectul față de inteligența cititorilor / ascultătorilor /telespectatorilor au ajuns excepția. Am făcut-o cu speranța că noul val al jurnaliștilor va reuși să readucă această profesiune în rîndul elitelor sociale. Nu are rost a vă mai spune că dezamăgirea este imensă. Nu așa s-a întîmplat. Dimpotrivă. În fine, nu are rost a relua cele spuse atunci cînd mi-am pus condeiul în sertar și am renunțat la ”sticlă”.
Acum însă, după 22 de luni de grevă jurnalistică, îmi dau seama că demersul meu a fost absolut inutil. Și, sincer să fiu, cvasineobservat. Așa că mă întorc în lumea cuvîntului scris. Mă întorc pentru că în tot acest interval am învățat cîteva lecții de viață greu de descris. Nu de la profesori universitari, ci din universul ființelor cu disabilități de care m-am apropiat foarte mult, învățînd să lucrez cu acești oameni și pentru ei. De la ei am învățat ce înseamnă bucuria unor lucruri mărunte pentru cei mai mulți, dar care pentru ei pot însemna victorii uriașe.
Pornind de la această experiență pe care nu am de gînd să o întrerup, revin la cuvîntul scris. Deocamdată, în ceea ce privește ieșirea pe ”sticlă”, mă mai gîndesc. Îmi dau seama că, într-o societate bolnavă, în care valorile s-au răsturnat irevocabil, a sta pe margine este fundamental greșit. Iar a aștepta asanarea peisajului media ar însemna să sper absurd în... nemurire. Pentru că, îmi dau seama, va trebui să dispară o generație întreagă pentru ca presa românească să redevină credibilă. Și morală. Ca și politicul, media românească este atinsă de mizerul putregai. Nu discut despre excepții. Sînt rare și mă plec cu respect în fața lor.
Așa că, fraților, m-am întors. M-am întors și redeschid, pentru început, Recursul la morală. Poate urnesc, poate urnim, împreună, ceva. Măcar un pic, oricît de mic ar fi el.
Acum însă, după 22 de luni de grevă jurnalistică, îmi dau seama că demersul meu a fost absolut inutil. Și, sincer să fiu, cvasineobservat. Așa că mă întorc în lumea cuvîntului scris. Mă întorc pentru că în tot acest interval am învățat cîteva lecții de viață greu de descris. Nu de la profesori universitari, ci din universul ființelor cu disabilități de care m-am apropiat foarte mult, învățînd să lucrez cu acești oameni și pentru ei. De la ei am învățat ce înseamnă bucuria unor lucruri mărunte pentru cei mai mulți, dar care pentru ei pot însemna victorii uriașe.
Pornind de la această experiență pe care nu am de gînd să o întrerup, revin la cuvîntul scris. Deocamdată, în ceea ce privește ieșirea pe ”sticlă”, mă mai gîndesc. Îmi dau seama că, într-o societate bolnavă, în care valorile s-au răsturnat irevocabil, a sta pe margine este fundamental greșit. Iar a aștepta asanarea peisajului media ar însemna să sper absurd în... nemurire. Pentru că, îmi dau seama, va trebui să dispară o generație întreagă pentru ca presa românească să redevină credibilă. Și morală. Ca și politicul, media românească este atinsă de mizerul putregai. Nu discut despre excepții. Sînt rare și mă plec cu respect în fața lor.
Așa că, fraților, m-am întors. M-am întors și redeschid, pentru început, Recursul la morală. Poate urnesc, poate urnim, împreună, ceva. Măcar un pic, oricît de mic ar fi el.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)